Dupã cum se stie si din istorie si din concept, fatalul se întâmplã întotdeauna. Fireste, tocmai d-aia îi si zice lui fatal, pentru cã oricât si oricum te-ai pãzi, tot se întâmplã. Mai cu seamã la popoare fataliste, cum se zice cã-i al nostru. Iatã, bunãoarã, cum, în ciuda vigilentei eroice depuse neabãtut de atâtea organe si organisme, asociatii si asociatiuni numaidecât patriotice, avangarda maghiarã tot a pãtruns în România. si bineînteles cã n-a pãtruns pe unde era asteptatã, ci cu totul prin altã parte. Adicã printr-o carte masivã, alcãtuitã de poetul Kocsis Francisko: „Avangarda maghiarã în texte si portrete“ (Editura Ardealul, Târgu Mures, 2008). Dar chiar astea sunt avangãrzile cele mai primejdioase, cele care vin sub formã de carte.
Simplã descriere
As zice însã cã acuma nu e altã primejdie decât cea de cunoastere si, eventual, de comparatie între avangarda lor si a noastrã. Prima nu e primejdie chiar rea, iar a doua ne poate reiesi chiar favorabil (dacã facem concurs si paradã de avangãrzi; dar de ce n-am face, mai ales când avem sanse de câstig?! cã si-asa cu ungurii stãm cam rãu la scor). Cel putin prin prisma corpus-ului oferit de Kocsis Francisko; dar si dacã luãm în seamã comentariile sale de introducere. si nu vãd de ce nu le-am lua, mai ales cã antologatorul de acum s-a calificat cu timpul în materia antologatã. Cãci gratie lui Kocsis Francisko au iesit si cele douã numere (10/2003 si 6/2007) dedicate de „Vatra“ fenomenului maghiar de avangardã. Materia celor douã numere, sistematizatã si îmbogãtitã, a fost topitã în antologia de fatã. O antologie, cum ziceam, masivã si care se poate defini ca eveniment cultural, chiar dacã nu e o antologie cu mare aparat. E o antologie de introducere, dedicatã prioritar prezentãrii ca atare a fenomenului, expunerii lui, si mai putin interpretãrii. Dar o privire generalã, concisã, asupra fenomenului nu lipseste. În tabloul schitat de Kocsis inima avangardei maghiare a fost revista „Ma“, iar animatorul si sufletul ei – poetul si graficianul Kassak Lajos (prezent cu colaborãri si la „Contimporanul“ nostru). Kassak a reprezentat pentru unguri, în domeniul avangardei, cam ceea ce a fost Vinea la români, adicã, dupã cum zice Kocsis, „o personalitate capabilã sã atragã si sã pãstreze într-un potential energetic un numãr impresionant de creatori tineri, oferindu-le si un cadru de manifestare“ (p. 6). Ba chiar ni se sugereazã o dependentã mai gravã a avangardei maghiare de Kassak (decât a celei române de Vinea), de vreme ce „fãrã el /.../ cu greu s-ar putea imagina în Ungaria o miscare de avangardã conectatã la cel mai radiant nivel la cea europeanã“ (idem). Avangardistii unguri au fost, aproape toti, oameni de stânga si au participat la instaurarea Republicii Sovietelor de la sfârsitul primului rãzboi. îndatã dupã reprimarea acesteia, au luat toti calea exilului, regrupându-se prin alte capitale europene (parte din ei în Rusia, comunisti convinsi, apoi dezamãgiti si chiar trimisi prin lagãre). Aceastã exilare masivã a avangardistilor a produs, fireste, o rupturã a fenomenului, îndeajuns de semnificativã încât unii exegeti sã considere încheiatã misiunea avangardei odatã cu aventura Republicii Sfaturilor. Pentru Kocsis însã, avangarda maghiarã devine un fenomen relevant abia în deceniul trei, adicã în chiar perioada exilului: „perioada cu adevãrat rodnicã si consistentã, atât în literaturã, cât si în arta plasticã, s-a consumat abia dupã 1920“ (p. 7). Din ce zice, lucrurile asa par (si asa le luãm).
În trei sectiuni îsi împarte, gospodãreste, Kocsis antologia: prima e consacratã manifestelor, a doua e rezervatã ilustratiei cu texte/productii literare, iar ultima grupeazã o suitã de portrete. Cea de la urmã ar fi putut – cu folos – fi mai mare, chiar dacã nu de proportiile unui lexicon cu avangardisti; primele douã sunt, însã, destul de consistente, punând în valoare cele douã linii de efervescentã – tipice, de altminteri, oricãrei avangarde -: cea proclamativã si cea creativã.
Proclamatiile maghiare sunt, la prima vedere, mult mai domestice decât proclamatiile române de avangardã. Asta cu toate cã între actiunea lui Kassak si a lui Vinea, ba chiar si între poeziile lor, s-ar putea stabili un paralelism empatic (amândoi, de altfel, sunt pentru constructivism). Dar în materie de manifeste ungurul e mai academic – ori mãcar mai temperat; n-are, în orice caz, tupeul unui „Manifest activist cãtre tinerime“. „Literatura sinteticã“ pe care o promoveazã – e unul din manifestele-conferintã – vrea sã topeascã „în sine toate curentele noi“ (p. 14) (de avangardã, fireste, dar nu numai) si sã exprime ceea ce „l-ar putea satisface pe omul de astãzi“ (p. 18). Lozincile sunt amestecate, ca si în ghiveciurile românesti de avangardã, folosind ingrediente luate de peste tot, de la futurism la dadaism: „Noi considerãm pãrinte al poeziei actiunea vioaie, nu lâncezeala palidã! Pe noi nu ne-a sãrutat pe frunte tristetea, ci vesnica nemultumire ne pulseazã sângele!“ etc. (p. 21). Asta când nu sunt simple emfaze la trompetã: „Nãscãtorul poemelor noastre este infinitul, în consecintã si forma de etalon nu poate fi decât infinitul!“ (p. 25). Ca-n toatã avangarda, „deviza noii arte“ este „înapoi la viatã!“ (p. 26). si ungurii dau spectacol de proclamatii, dar din selectia lui Kocsis se poate simti o anume favoare acordatã expresionismului (si nu stiu dacã e o favoare acordatã de antologator ori chiar de avangardistii unguri). Oricum, în aproape 150 de pagini de manifeste (chiar dacã unele pot trece drept studii mai aplicate pe avangardã; e cazul panoramei fãcute de Hevesy Ivan, „Dincolo de impresionism“) se poate auzi întreg vacarmul programatic al avangardei maghiare; si chiar dacã nu e reprodus întregul vacarm, el e atât de mare încât dã impresia cã e.
Cum e avangarda ungureascã
Partea literarã a antologiei îi face si ea premiu lui Kassak, tradus pret de un volum bun. Toti ceilalti avangardisti – ori doar poeti contaminati în tinerete de o trecãtoare gripã de avangardã – îi fac strict de cadru, tinând partitura de coloraturã. Ideea care a structurat avangarda în jurul lui Kassak e astfel demonstratã si prin selectia textelor. Nu stiu însã (e simplã bãnuialã) dacã nu cumva între principiile selectiei cel al valorii de artã (recunoscut cu jumãtate de gurã în introducere) n-a functionat prea scrupulos. Or, asa cum stiu toti suporterii de avangardã, literatura de avangardã rezistã greu la asemenea principiu. Dacã vrem sã vedem dimensiunile concrete ale miscãrilor de avangardã trebuie sã procedãm cu mãrinimie fenomenologicã si sã renuntãm la pretentii valorizante. Tare mã tem cã excelentul traducãtor care e Kocsis nu si-a putut cãlca pe inimã si cã, din aceastã pricinã, a cam domesticit si în acest sector avangarda ungureascã. Practic, pânã si printre poemele lui Kassak putine sunt de avangardã propriu-zisã; cele mai multe folosesc o gesticulatie mai blândã a sentimentului, un limbaj destul de tandru si dovedesc mai degrabã melancolie decât insurgentã. Bunã parte sunt desene gratios-nostalgice, în care violenta e doar a gravitãtii, cum e cazul în acest madrigal („Cãtre cea care se îndepãrteazã“): „Cu ochii închisi îi fac semne de adio/ sã nu vãd frumoasa-i fãpturã cum se pierde/ în apele cerului care udã tãrmul orizontului./ Te-ai dus. Þi-ai smuls rãdãcinile din inima mea/ si cine stie dacã vei gãsi alt cuib alt iubit./ îndrãzneatã te îndepãrtezi si mã-ngrijorez foarte/ cerul întunecat, dintii timpului, spinii rozelor/ cum îi vei suporta“ etc. însusi apostolul avangardei maghiare pare a fi fost cam putin convins de avantajele expresive ale retoricii avangardiste (încã o similitudine cu Vinea), preferând doar o usoarã învolburare a substantei melancolice.
E drept cã oamenii sunt de regulã cu atât mai avangardisti cu cât sunt mai putin talentati (e ceva în natura talentului care se opune de la sine avangardei) iar acest lucru se vede si în antologia lui Kocsis. Mult mai avangardist e, astfel, Barta Sandor, cu un fel de apucãturi urmuziene: „Dar vai! eu am vãzut, pentru cã eu nu eram acolo, cã nouãsprezece plescãiau mâncând femei, vile cu grãdini si cumnati. Iar unul dintre ei plescãia de-a dreptul inteligibil si acesta avea izmene cu manichiura fãcutã“ etc. si în poezie trucurile lui sunt mai tipic avangardiste, cu violente imaginative combinate anume repulsiv sau grotesc si cu atitudini mult mai provocatoare: „În mãruntaiele alterate senzatia de vomã,/ sângele înnegrit în bratele bãituite,/ palide smocuri lipicioase îi sunt ochii,/ iar gura se pierde într-un labirint imens-adânc,/ priveste, priveste spre rãsãrit...“ etc. Avangardã mai cu mãsurã fac Radnoti Miklos si Reiter Robert, în vreme ce Macza Janos îsi dã drumul într-o scenetã absurd-veselã-tristã („Motanul negru“). Dintre ceilalti, mai în spirit de scoalã e doar Kahana Mozes. Aparte faptul cã-i ceva mai cuminte, mai putin dedatã la provocãri în sine, avangarda maghiarã seamãnã bine cu cea româneascã (si vitãvercea). Antologia oferitã de Kocsis Francisko e, însã, substantialã si nu încape vorbã cã ea l-a solicitat, în calitate de traducãtor (deoarece Kocsis le face pe toate: „selectie, traducere si note“), pe toate registrele. Nu stiu ungureste (afarã de trei cuvinte de piatã, trei de fotbal si câteva din alt domeniu, mai delicat), dar pe româneste avangarda maghiarã sunã atât de fluent încât e limpede cã avem de-a face cu un traducãtor de virtuozitate, nu doar cu un intim al avangardei. Nu stiu nici care e mãsura adevãratã pentru un traducãtor din maghiarã, dar e posibil sã fie chiar avangarda.
(sursa: http://revistacultura.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu