Într-un sondaj efectuat la liceul „Liviu Deleanu” din Chişinău, le-am cerut elevilor din clasele a VII-a, a X-a şi a XII-a să răspundă la câteva întrebări pentru a vedea care este atitudinea lor faţă de limba română. De fapt, chestionându-i dacă există vreo diferenţă între nivelul literar şi cel colocvial al limbii, dacă doresc să-şi perfecţioneze graiul pe care îl vorbesc, ce rusisme utilizează, nu am făcut altceva decât să apelez la cunoaşterea lor lingvistică intuitivă. Voi anticipa concluziile acestui demers, precizând din capul locului că la întrebarea „Ce limbă învăţaţi la şcoală?” absolut cu toţii au răspuns româna.
Ca să testez „toleranţa” lor lingvistică, i-am întrebat cum ar reacţiona dacă la poştă, la alimentară sau în alte situaţii s‑ar adresa în română, iar vânzătorul/funcţionarul ar răspunde în rusă. Ei bine, cei mai mulţi au dat dovadă de o indulgenţă excesivă, mărturisind că ar trece şi ei la rusă: „aş vorbi în limba pe care o vorbeşte vânzătorul/vânzătoarea”; „aş reacţiona normal deoarece unii dintre noi folosesc mai curând rusa decât româna”; „nu contează pentru că fiecare are dreptul să vorbească propria sa limbă”. Puţini respondenţi şi-au manifestat indignarea, doar două răspunsuri fiind în disonanţă cu cele anterioare: „aş vorbi în continuare în română, fiindcă ei trebuie să ştie limba noastră”; „îmi pare foarte rău că unii trăiesc în Moldova de o viaţă şi nu consideră de datoria lor să vorbească în română”. Un singur răspuns, al unui elev dintr-a X-a, denotă o tendinţă de xenofobie, amestecată cu teribilismul vârstei: „doresc să-mi perfecţionez limba şi să mă integrez printre populaţia româno-naţionalistă ca să ridicăm o răscoală de represalii (sic!) împotriva minorităţii ruse”.
O limbă rusificată
„Există vreo diferenţă între română şi „moldovenească”? a fost probabil întrebarea cea mai provocatoare, mai dificilă şi mai sugestivă în acelaşi timp. Aproximativ un sfert din cei chestionaţi s-au limitat la un răspuns laconic, de genul: „nu, nu este nici o diferenţă!”, „nu, deoarece limba mold. nu există”, „nu e mare deosebire între ele”, „nu, fiindcă este aceeaşi limbă”. Unii au adăugat anumite precizări, cum ar fi: „nu există nici o diferenţă, însă în limba mold. oamenii folosesc multe vulgarisme” sau „mold. este limba oamenilor morţi din toate punctele de vedere”...
În rest, cei mai mulţi percep anumite deosebiri între română şi „moldovenească”. Să vedem care sunt acestea. Iată câteva dintre argumentele respondenţilor mei: „moldovenească” e cam ţărănească, pe când româna e o limbă culturală”, „mold.” este o corcitură dintre română şi rusă”, „o contopire a limbii ruse cu cea română”, „o limbă mixtă, pe la mijloc între română şi rusă”, „mold.” este o limbă formată din rusă şi română”, „în mold. se folosesc multe cuvinte populare”, „mold. conţine multe rusisme şi cuvinte simple”, „mold. e o limbă plină de rusisme şi de diferite regionalisme” ş. a. După cum se observă, reperul explicit sau implicit al elevilor este româna literară, în raport cu care „mold.” apare într-o ipostază de vădită inferioritate: „mold. e limba română rusificată”, „mold. e o limbă stâlcită şi foarte urâtă în pronunţare, pe când româna e o limbă frumoasă şi corectă”. Pentru ei „româna este mai „civilizată” (scris cu ghilimele), „în română se vorbeşte cultural, inteligent, iar mold. este mai puţin culturală şi inteligentă”, în definitiv, „româna este mai frumoasă şi mai literară decât mold.” Unii consideră că „româna este o limbă mai dezvoltată”, în sensul că „are un vocabular mai bogat decât limba mold.”, tot astfel, „româna este mai literară şi fără rusisme”, „în română se folosesc mai mult cuvinte noi (adică neologisme – n. mea) decât cuvinte vechi ca în „mold.”.
Altfel spus, percepţia spontană a elevilor s-a focalizat asupra lexicului, surprinzând aspectul fundamental pentru o comunicare eficientă şi anume vocabularul. Ei îşi dau seama că vocabularul limbii „mold.” este simplu, rudimentar, atunci când califică „mold.” drept limbă ţărănească, în care se folosesc preponderent cuvinte populare. Rezumând aceste răspunsuri, „mold.” constituie, în opinia lor, „o limbă improvizată, familiară, casnică”, „o limbă simplă”, „o limbă de stradă, bizară, folosită şi de unii adolescenţi, pe care oamenii culţi nu o folosesc”, „o română schimbată, modificată, la baza căreia sunt multe rusisme”, „o limbă de stradă plină de cuvinte urâte”. Un elev din cl. a VII-a, pentru a-i imprima răspunsului său mai multă expresivitate, foloseşte intenţionat un cuvânt din rusă: „limba „mold.” este poşlaja”, adică „trivială, banală, vulgară”.
A vorbi româneşte e prestigios
Modelul de limbă exemplară pentru aceşti adolescenţi este indiscutabil româna, apreciată de ei ca fiind cultă, civilizată, frumoasă. La întrebarea dacă doresc să-şi perfecţioneze limba pe care o vorbesc, aproape cu toţii au răspuns afirmativ, invocând diverse motivaţii. Chiar şi cineva care indică „mold.” drept limbă maternă, ar vrea să-şi desăvârşească exprimarea ca să poată „vorbi ca lumea!”
Dacă unele raţiuni sunt pur pragmatice - „vreau să-mi perfecţionez limba ca să am un viitor mai profitabil”, „aş dori să vorbesc fluent româneşte ca să pot studia în alte ţări” - altele sunt de-a dreptul epatante: „aş dori să mă pot exprima mai bine la lecţii ca să-mi gruzesc colegii”... Un elev dintr-a X-a scrie: „Noi nu vom sta toată viaţa în Moldova şi atunci când vom pleca în România sau altundeva şi vom spune prikol’nyj, şi ganeşti sau o iei în krylă, toţi ne vor vedea ca pe nişte ciudaţi. Chiar şi pentru un lucru decent trebuie să vorbeşti perfect româna”. Cineva dintr-a XII-a, cu o conştiinţă lingvistică mai dezvoltată, afirmă: „aş dori să vorbesc mai bine româna pentru că e nevoie de asta, mai ales în societate”.
Alte argumente sunt de natură estetică („doresc să-mi perfecţionez limba pentru că româna e mult mai frumoasă decât mold.”), cognitivă („aş dori să-mi îmbunătăţesc limbajul ca să arăt mai educat”, „ca să fiu mai inteligent...”) sau se referă pur şi simplu la considerente de prestigiu („sigur că aş dori să-mi perfecţionez limba pentru a crea o impresie la diferite ocazii”, „da, fiindcă limba pe care o vorbesc nu este aşa de frumoasă, poate ne vor lua europenii cu ei”). Cert este că argumentele tuturor respondenţilor sunt similare sau de cele mai multe ori se suprapun în ce priveşte dorinţa de a-şi însuşi un nivel mai elevat al limbii: doresc să-şi desăvârşească propriul grai pentru că le displace nivelul rudimentar la care se vorbeşte româna în Rep. Moldova. Câţiva adaugă şi circumstanţele în care ar prefera să facă acest lucru: „aş dori să învăţ a mă exprima mai bine, dar nu la noi, ci în România” sau „vreau să-mi îmbunătăţesc limba, dar nu folosind dicţionarul moldovenesc-românesc al lui Stati...”. Prin urmare, ei intuiesc în româna literară posibilităţi superioare limbii „mold.”, posibilităţi pe care ar vrea să le asimileze ca să le poată utiliza. Deşi provin din medii educaţionale diferite, aceşti adolescenţi năzuiesc cu toţii să-şi însuşească limba exemplară, limba vorbită în Ţară. Chiar dacă unele răspunsuri ne amuză, opinia lor este trăită apoi explicată aşa cum pot, în funcţie de cum simte fiecare nevoia expresivităţii, a prestigiului, vorbind o limbă de cultură...
Altfel spus, aceşti elevi simt imperios nevoia să-şi depăşească actuala competenţă lingvistică pe care o percep insuficientă pentru a accede la un nivel înalt de cultură. De aceea, ei fac corelaţia între un nivel elevat de limbă şi un nivel elevat de inteligenţă, dându-şi seama că a te exprima corect şi fluent în limba ta maternă înseamnă în acelaşi timp a gândi, a fi înzestrat cu capacitatea de reflecţie şi de abstractizare. Nu întâmplător, ei vizează, întâi de toate, aspectul lexical care e văzut nu ca un stoc de elemente, ci ca utilizare a acestora în vorbire, ca tot atâtea posibilităţi de a accede la limba română de cultură. Or, pentru un respondent dintr-a VII-a asta sună în felul următor: „aş dori să-mi perfecţionez limba pentru a ţine o conversaţie la un nivel înalt de intelectualitate”, iar pentru altul din a X-a: „aş vrea să-mi exprim ideile liber, să vorbesc fluent, fără pauze în vorbire”. Un elev dintr-a XII-a recunoaşte cu o oarecare doză de dramatism: „aş vrea să pot să-mi exprim normal gândurile mele, să par normal faţă de alţi oameni”.
Suspendarea normalităţii
A te exprima normal în limba ta maternă ţine de normalitate într-o societate aşezată, este chiar expresia stării de sănătate a acestui organism social, aşa cum a vorbi fluent şi coerent înseamnă a fi om normal, ca şi vorbitorii altor limbi, adică să nu ai un comportament verbal atipic. Or, la noi această normalitate a fost suspendată atât din exterior, cât şi din interior. Din exterior, datorită mediului rusesc şi uzurpării de către limba rusă a funcţiilor vitale ale limbii române în perioada sovietică. Având rol de cenuşăreasă, româna din Basarabia a fost convertită în mod intenţionat într-un model inferior de limbă pentru ca autohtonilor să li se inducă un complex de inferioritate în exprimare şi astfel să fie asimilaţi mai uşor. Ca să formeze o categorie unică de cetăţeni, aşa-numiţii homocuşi - homo sovieticus, la plural - trebuiau să vorbească cât mai dezlânat, în consecinţă, să gândească cât mai puţin, ca personajele lui Orwell din celebrul său roman 1984. Dacă în alte spaţii culturale sănătoase, bilingvismul poate funcţiona, la noi el a fost unul de faţadă, un fals bilingvism...
Din interior datorită mixajului, în conştiinţa vorbitorilor, a două sisteme lingvistice diferite: cel al limbii materne şi cel al limbii ruse1, ambele imperfect însuşite. În consecinţă, au apărut perturbări grave în competenţa idiomatică a basarabenilor, ceea ce le-a diminuat posibilităţile expresive, perturbări care, decenii de-a rândul, erau semnalate de unii lingvişti, în special de Valentin Mândâcanu, care, primul, în 1988, a avut curajul să spună lucrurilor pe nume. În cei 50 de ani de coexistenţă cu rusa, împrumuturile şi calchierile din această limbă erau nu doar încurajate, ci chiar recomandate oficial. Spre exemplu, într-un articol-directivă Роль русского языка в развитии словарного состава языков народов СССР („Rolul limbii ruse în dezvoltarea structurii lexicale a limbilor popoarelor URSS”) din anii ’60 se stipula folosirea pe scară largă a rusismelor, libera lor circulaţie dintr-o limbă în alta, chiar însuşirea prin rusă a unui fond lexical de bază de către toate limbile din URSS în scopul aşa-zisei internaţionalizări. Poate unii îşi mai amintesc de teza ideologică oficială: „culturile şi limbile popoarelor URSS se dezvoltă sub influenţa binefăcătoare a culturii ruse şi a limbii ruse. În decurs de patru decenii de existenţă a puterii sovietice, limba rusă a avut un rol considerabil în dezvoltarea limbilor literare - în special a limbilor care, anterior (adică înainte de rev. din 1917 – n. mea), nu aveau scriere - în îmbogăţirea structurii lor lexicale.”2.
Ca un ecou întârziat al acestor directive, N. Corlăteanu se referea, în 1971, la un fond lexical comun tuturor limbilor vorbite în URSS. „Acest fond lexical comun se creează în zilele noastre, în epoca sovietică şi cuprinde anumite categorii de cuvinte: termeni privitori la succesele ştiinţei şi tehnicii contemporane (telefon, telegraf, tractor, kombain, rachetă cosmică ş. a.); termeni referitori la viaţa economică şi social-politică din perioada sovietică (sovhoz, kolhoz, soviet ş. a.) etc.”3.
Or, la noi mulţi vorbitori continuă să fie afectaţi de această stare de lucruri, ceea ce îi transformă în nişte vorbitori frustraţi, le creează complexe de inferioritate, împiedicându-i deseori să se realizeze plenar ca personalităţi. Astfel de complexe lingvistice au un efect nociv asupra adolescenţilor care, de multe ori, sunt incapabili să se exprime liber şi dezinvolt, aşa cum o fac semenii lor din Ţară.
Dincolo de anumite stângăcii în formulare, elevii de la liceul „Liviu Deleanu” din Chişinău au sesizat ceva important şi anume că funcţionarea limbii române la noi este departe de normalitate, că se impune la modul imperios o educaţie lingvistică a propriilor noştri vorbitori. Sintetizând răspunsurile lor sincere şi spontane, se poate conchide că simplificarea lexicului autohton prin inventarea limbii „mold.” şi promovarea în continuare de către comunişti a acestei monstruozităţi înseamnă impunerea unui model mediocru de exprimare, a unui surogat de limbă, a unei limbi de stradă.
________________
1. A se vedea şi S. Berejan, Aspectul vorbit al limbii române în spaţiul dintre Prut şi Nistru, în revista ”Limba română”, Chişinău, nr. 9-10, 2004, p. 51-54.
2. Cf. Роль русского языка в развитии словарного состава языков народов СССР, în Izvestija Akademii Nauk SSSR. Otdelenie literatury i jazyka. 1959, v. XVIII, ed. a 4, iulie-august, p. 348.
3. N. Corlăteanu, Egală între egale. Limba moldovenească literară în perioada sovietică. Chişinău, 1971, p. 17.
(sursa: Contrafort, Nr. 10 / octombrie 2008. http://www.romaniaculturala.ro/)
(sursa: http://www.cotidianul.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu