sâmbătă, aprilie 11, 2009

Teatrul Masca, Ghetto Blaster – Un argument teatral complet


Să nu se aştepte nimeni să găsească în aceste rânduri adevărul şi nici un surogat al vizionării spectacolului, am să spun, precum nea Nicu Văcăroiu, PĂREREA MEA! De altfel nu am să vorbesc decât despre o mică parte din observaţiile mele generale, am să mă opresc după partea de început, îndeajuns pentru a vă scormoni curiozitatea, destul de puţin pentru a spune că nu mai merită să mergeţi la spectacol pentru că ştiţi ce se întâmplă.


Am văzut acest spectacol într-o înregistrare online, arta şi-a dezvoltat astfel o altă dimensiune într-o altă interfaţă. Online şi LIVE nu sunt acelaşi lucru, nu reprezintă aceleaşi înţelesuri, iată de ce plec la drum cu un astfel de avertisment. Nu este un îndemn la superficialitate, mi-aş fi dorit să-mi fac curaj să-l consum live, la faţa locului, dar înregistrarea are un mare avantaj, îţi permite să „dai înapoi”, să aprofundezi şi cel mai mic gest. M-am hotărât să scriu totuşi ce a trezit în mintea mea acest spectacol... Spun spectacol pentru că ceea ce am văzut depăşeşte cu mult constrângerea teatrului tradiţional, cuvântul în acest caz fiind pur decorativ, ca sonoritate şi mai puţin transmiţător de informaţie cognitivă. Deunăzi spunea cineva, cu aer doct de psiholog, într-un documentar de televiziune că oamenii comunică mai ales vizual şi mult mai puţin prin vorbe, poate că acest spectacol vorbeşte tocmai despre societatea comunicării nonverbale, despre comunicare reprezentativă în care idiomul este indirect, reflexiv.
Am să încep spunând câteva cuvinte despre regizoarea spectacolului, pentru că domnia sa este, în acest caz, izbânda gestului care clădeşte. Vava Ştefănescu, este o linie clară în regia teatrului românesc ("Zoon Erotikon", "Intrusa", "Julieta", "Woyzeck"...) şi dezvoltă prin creaţia sa un concept pe care l-aş numi „interacţiunea antropogenă”.
Mai multe însă într-un interviu recent al domniei sale Interviu cu Vava Stefanescu: cum poti sa invingi manelele intr-un Bucuresti innebunit
Aş mai adăuga despre creatoarea Vava Ştefănescu, pe lângă tripleta regie, coregrafie, dansatoare şi o a patra dimensiune: entuziasmul. Acest entuziasm se regăseşte la Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti (CNDB) sau la Centrul Multi-Art Dans.

Ce este Ghetto Blaster? Este o naraţiune vizuală despre omul în societatea indivizilor mascaţi. De la bun început Ghetto Blaster mi-a adus aminte despre o secvenţă din filmul The Wall, cea a trecerii trenului prin tunel şi a măştilor de la portiţele spre realitate ale vagoanelor.



Integrarea socială înseamnă dezumanizare, individualizarea nu mai are legătură cu personalitatea, ci doar cu rolul social. Societatea aglomerării umane face din viaţa oamenilor o pagină de CV, rolul social este dat de avere, de locul de muncă, de interacţiunea cu ceilalţi membri ai societăţii. Omul nu se mai regăseşte prin valoarea sa intrinsecă ci se recompune din proiecţiile pe care personalitatea fiecăruia le lasă în diferite planuri de percepţie comună. Individualitatea este un semn grafic pe o pagină uniform acoperită, asta dacă este să raportez totul la filmul Mirandei July „Me and You and Everyone We Know”, sau respectiv o cărămidă în zidul cetăţii care-şi acoperă cetăţenii. Exteriorul şi interiorul sunt sortite deci să existe într-un profund dezechilibru. În timp ce interiorul ascunde trauma, exteriorul descoperă ce se aşteaptă societatea să identifice în individ.

Avem unsprezece personaje Compact Disk însoţite de un al doisprezecelea personaj: reclama. Personajele îşi transferă personalitatea către înregistrarea CD-ului astfel încât realitatea lor este un complex play-back total.
Ce înseamnă Ghetto Blaster?
Pe româneşte un Ghetoo Blaster ar fi numit radio-casetofon portabil. Pe „americăneşte” Ghetoo Blaster poartă şi alte două nume echivalente, BoomBox, JamBox. El este definit de sistemul stereo (nume pe care americanii îl dau la orice aparat care emite muzică stereo) care este capabil atât de recepţionarea posturilor de radio (evident, de muzică) dar şi reproduce muzica înregistrată, pe casetă sau, mai nou, pe CD. Cele mai importante două caracteristici ale unui Ghetoo Blaster este sunetul foarte puternic şi alimentarea pe baterii, ceea ce conferă portabilitatea aparatului. Cu toţii ne amintim filmele hollywoodine în care un personaj afro-american trece prin mijlocul acţiunii filmului cu un astfel mastodont zgomotos pe umeri. Ca şi bandana cu un anumit model, ca şi geaca cu însemnele de gaşcă de cartier, un Ghetoo Blaster este graniţa influenţei unei anumite diviziuni sociale. La noi hip-hopul spune, cam cu acelaşi înţeles, „După blocuri suntem noi, să ne-nţelegi mai bine. După blocuri suntem noi care te facem pe tine.”



Peste toate acestea, Ghetoo Blaster este un stil de viaţă, o declaraţie împotriva societăţii oficiale şi a legilor care stabilesc ordinea socială şi protocoalele scrise şi nescrise.



Ei bine, în spectacol Radiocasetofonul care stă confortabil aşezat în titlu este mai puţin o declaraţie sau un stil de viaţă, ci o interfaţă a exprimării. Fenomenul este mai evident la artişti, care se exprimă, prin intermediul artei create de ei, mai bine şi mai puternic, mai complex şi mai exhaustiv, decât ar putea-o face prin puterea vocii. Viaţa fiecăruia este astfel ruptă în cuante recognoscibile care devin cacofonice atunci când se exprimă concomitent dar capătă sens când individualizezi o singură înregistrare, un singur CD. Iată de ce există CD-uri care circulă dintr-o parte în alta, altele care zac pe jos... construcţia se rupe în individualităţi, dar continuă zgomotos în gruparea şi legătura socială. CD-ul astfel văzut devine un instrument de captură a timpului, pe de o parte, dar şi a sufletului care, prin captare, devine atemporal. Sensul atemporalităţii este exprimat şi prin repetarea în buclă a efectului sonor digitalizat.
Oamenii nu mai sunt oameni, sunt învelişuri-traductoare necesare transmiterii senzaţiilor atomizate: simboluri, sentimente, contorsionări ale spaţiului şi timpului. Căderile de lipsire de substanţă, un fel de narcolepsie, sugerează acut că forma umană este un banal mijloc de percepţie.

Este evident că nu voi înşira tot ce am văzut în spectacol într-o analiză punct cu punct, scenă cu scenă, am să vorbesc despre lucrurile care pentru mine înseamnă cheia de decriptare a mesajului transmis.

Totul începe în întuneric, este un întuneric palpabil din moment ce consonează cu sunete ce nu pot fi identificate cu uşurinţă, poate global s-ar putea numi „oraşul care se trezeşte”, zgomotele nu vin însă de undeva ci din spaţiul înconjurător. Astfel şi spectatorul face parte din spectacol, numai că nu se poate exprima pentru că nu are... acel Ghetoo Blaster. Sunetele aparţin unor civilizaţii diferite, o lume cosmopolită, ar putea fi deci auzul unui stetoscop pus pe planetă. Întunericul nu permite vederea, da nici nu o interzice, este o blocare a vizualului lăsând mintea să proceseze numai sunetul... cum spuneam la început 20% din percepţie.

În mijlocul suspansului... se aprinde prima lumină care lasă să se vadă definirea relaţiei imagine.

Mai întâi avem peretele, nedefinit, nemărginit decât de spotul de lumină. Rolul lui este de a despărţi interiorul şi a ascunde exteriorul, un fel de recluziune a societăţii faţă de privat şi a privatului faţă de societate. Lampa este sursa energiei, o energie nedefinită, amestecată, universală. Trupul este interpretorul, transformatorul energetic. Trupul este, în anumite condiţii, cauzator de umbră care se desfăşoară, urmând corpul, pe delimitatorul vertical al spaţiului, pe limita recluziunii. În plan apropiat este un alt trup care joacă de data aceasta un rol de traducător diferit, pentru că el este cel care manipulează sursa de energie...

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină.
Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.
În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.

(Biblia/Noul Testament/Ioan/Capitolul 1: 1-10)

Mişcarea primul personaj în înţeles iniţial îmi pare un joc modernizat al dansului japonez de Kabuki în care gesturile aduc fineţe interpretării în linii groase a măştii imobile dar şi o artă a umbrelor chinezeşti.

(sursa: http://4hq.org)

(sursa: http://web-japan.org)

(sursa: http://andreipaul.blogspot.com)

Umbra pe perete ne transmite astfel, simpatetic, faţa rămasă în urmă a interpretorului. Poate că fizicii îi este evident, dar aici se reinterpretează faptul că apropierea de sursă duce la o umbră neclară, pierdută, fără formă, în timp ce apropierea de zidul graniţă dimpotrivă, reliefează foarte bine graniţa dintre lumină şi întunericul umbrei. Cu alte cuvinte asceza înseamnă disiparea conceptului bine/rău, apropierea de limita dintre afară/înăuntru stabileşte cu exactitate şi bogăţie de informaţii limita binelui şi răului.


La un moment dat cele două interpretoare se sincronizează şi se despart.


În grabă s-ar putea spune că sincronizarea este un animism cathartic... asta dacă nu ţinem seama că interpretorul este totuşi în întuneric, chiar dacă manevrează lampa, adică sursa de lumină sacrosantă.

Despărţirea celor două interpretoare se face concomitent cu un lucru neaşteptat, se trage un ecran suplimentar zidului care deschide, paradoxal, o fereastră către exterior. După cum se va vedea, această fereastră însă nu este chiar realitatea ci o parte din al doisprezecelea personaj, reclama.


Urmează un petec roşu pe gură care poate simboliza deopotrivă tăcerea şi rana... femeia cu căruciorul acţionează CD-ul său şi se apleacă asupra căruciorului. În alt plan al observaţiei, interpretorul care până atunci manevrase lămpile din întuneric este la rândul lui iluminat şi nemişcat, dovedind prin asta că rolul de manipulant al luminii este unul vremelnic.

Apare al treilea personaj care lipeşte afişe... se dezvăluie rolul Ghetto Blaster-elor... se mută lumina şi începe primul CV... Mă numesc Ştefania Dumitriu, am 20 de ani...

De aici fiecare Ghetto Blaster spune CV-ul celui care îl poartă... interesant este că la un moment dat personajele redefinesc spaţiul, îşi poartă cu ele propriul zid şi propriul oniric, prin cădere în narcolepsie, fiecare interpretarea sa, percepţia sa, fiecare îşi defineşte spaţiul interior...


Acesta este începutul... nu vreau să vă stric plăcerea cunoaşterii, nu vreau să vă stric surpriza spectacolului. Aş vrea să-i menţionez pe cei care au făcut spectacolul posibil, aş vrea să-i aplaud pe toţi, şi pe ceilalţi care nu se văd trecuţi „pe listă” dar care sunt deopotrivă importanţi.

Regia si coregrafia: Vava Stefanescu
Ilustratia muzicala: Julien Trambouze
Costume si scenografie: Damian Bulz
Distributia:

Ana-Maria Paslaru
Ana Sivu-Daponte
Alina Craita
Laura Dumitrascu
Mihaela Huru
Ruxandra Chelaru
Stefania Dumitru
Valentin Mihalache
Aurel Sorin Sandu
Bogdan Angelescu
Ionut Ghenu

Terminarea unui spectacol bun nu are graniţă definită o dată cu căderea cortinei... Mi-a fost greu să ies din lumea de acolo, practic nu mai înţelegeam realitatea imediată, de afară. Unele filme sau piese de teatru au acest efect asupra mea, mă scufund atât de bine în ceea ce văd încât după ce totul s-a terminat, realitatea virtuală continuă, minute, ore, uneori săptămâni. Privesc lumea din jurul meu şi ei îmi par în continuare personaje… Cumplit şi extraordinar în acelaşi timp… Cât de minunată este mintea omenească!

Aş vrea să extrag, poate nepoliticos faţă de ceilalţi, pe Alina Crăiţa. Am simţit parcă şi eu fiecare senzaţie a contorsionării, a loviturii… Extraordinar!

Nici nu ştiu ce să scriu la final… aplaud dar nu cred că se aude…
Doamnelor şi domnilor actori,
Cu respect sărut mâinile voastre şi sudoarea frunţii amestecată cu machiaj de artă adevărată”.


Amănunte despre Teatrul Masca: http://www.masca.ro/

2 comentarii:

teatrul masca spunea...

o marturie/marturisire absolut impresionanta. cuvintele de multumire spun prea putin. si totusi: multumim, Bibliotecarule!

Bibliotecaru spunea...

Eu trebuie să vă mulţumesc pentru pasiunea domniilor voastre este mai presus de preocupările mărunte ale oamenilor-funcţionari guvernamentali care nu înţeleg că o societate are nevoie de artă pentru a exista.