joi, decembrie 09, 2010

Cărtărescu aşa cum era iubit de mine...


Te rog

până la urmă ai să mă omori
şi cel mai pur gânditor o să-l omori tot ca pe-un câine.
şi omul sfânt o să-l omori, şi pe el, da,
tot ca pe-o jigodie pripăşită într-o scară de bloc.

de câte ori nu mi-am zis: “aş vrea
să mor în clipa asta
aş fi de acord să fiu omorât
dacă s-ar întâmpla brusc, în clipa asta, fără durere…”

am văzut odată un capac de bere
pe asfalt – mă întorceam la două noaptea de la -
şi mi-am zis că-i butonul care-ar arunca în aer
totul – lumea, noaptea, absolut tot:
am strâns ochii şi-am apăsat pe capacu-ăla cu toată talpa.

am trăit viaţa.
am înţeles din ea ce-a înţeles oricine.
acum mă poţi omorî, totul mi-e indiferent, totul.
dar nu mă strivi între lift şi planşeu,
nu mă lăsa să cad de la 15 metri,
nu-mi rupe bazinul pe-o şină de tren,
nu mă lăsa cu capu-ntr-un sac negru
pe scaunul de tortură.
nu-mi arde pielea într-un depozit de chimicale.

şi fără ocluzii intestinale, fără peritonită
fără cancer laringian, fără sida
fără dinţi vii găuriţi cu bormaşina,
fără sânge ţâşnit pe nări şi urechi.

nu-ţi bate joc de mine, nu mă răstigni, nu mă scopi,
nu-mi smulge unghiile, nu trece cu şenilele peste mine
nu-mi frânge gâtul, fără fracturi vertebrale, Doamne,
dacă vrei, dacă-ţi este-n putinţă…

mi-e frică de suferinţă
mă tem de atrocitate
e slăbiciunea mea, sunt un biet om
un biet iepure-nspăimântat.

dă-mi o moarte rapidă, uşoară,
şi acum, dacă vrei, şi în clipa asta,
să nu simt nimic, atât doar te rog,
să n-am timp să simt chiar nimic.


Niciun comentariu: