Blogul ratiunii, un site de (dez)informare politica si culturala: 08.2011

Şi eu mi-aş dori un Grigorescu în casă, doar că dacă aş aduna tot ce aş putea câştiga întreaga mea viaţă nu aş putea strânge asemenea bani.

Lucrările "Întoarcerea de la târg" şi "Ciobănaş pe Valea Doftanei" semnate de Nicolae Grigorescu sunt vedetele licitaţiei "Impresionism şi Postmodernism Românesc", organizată de Artmark pe 28 septembrie, fiind puse în vânzare la sume estimative care ating 220.000 şi, respectiv, 200.000 de euro.

Preţul estimativ în cazul ambelor tablouri porneşte de la 120.000 de euro.

O altă vedetă a acestei sesiuni Artmark este tot o pictură semnată de Grigorescu, "Ţărăncuţă cu fuior coborând spre casă", fiind estimată la 60.000-120.000 de euro. Tabloul provine din colecţia doctorului Petru Groza.

Printre lucrările care vor fi puse în vânzare la preţuri ridicate se mai numără: "La malul Mării" ("Mangalia Veche") de Ion Ţuculescu, la valoarea estimativă de 30.000-50.000 de euro, "Faleza Veneţiei, dinspre Piaţa San Marco" de Nicolae Dărăscu şi "Târg la Văleni" de Gheorghe Petraşcu, fiecare la 25.000-40.000 de euro, "În grădină" de Ipolit Strâmbu, la 20.000-40.000 de euro.

Cu o zi înainte de licitaţia de "Impresionism şi Postmodernism Românesc", care va avea loc pe 28 septembrie, se va desfăşura sesiunea "România Regală".
(http://www.agerpres.ro/media/index.php/cultura/item/79376-Tablouri-semnate-de-Grigorescu-scoase-la-licitatie-la-peste-200000-de-euro.html)

Mai multe despre licitaţie:
http://www.artmark.ro/catalog/index.php/licitatia-de-impresionism-si-postimpresionism-romanesc-35-2011.html

Dar mai ales răsfoiţi un pic catalogul. Chiar merită.
Catalogul Licitației de Impresionism și Postimpresionism Românesc 2011 (319)

Un scriitor nu poate aştepta ca cetăţeanului să-i vină cheful de citit, el din vânzarea a ceea ce scrie trăieşte. Un actor nu poate aştepta ca cineva să-şi aducă aminte de el şi să-l distribuie într-o piesă sau un film, el prin asta trăieşte. Un muzician nu poate să aştepte până impresarul îi face rost de o cântare, el pentru asta trăieşte. Putem să citim cărţi, să vedem o piesă sau un film, să ascultăm ceva muzică... şi după ce artiştii s-au dus, după o sută de ani, cinci sute de ani dacă arhiva se va păstra... dar niciodată nu vom putea citi, vedea sau asculta ceva ce ei nu au apucat să facă pentru că, în viaţă fiind, au fost lăsaţi într-un con de uitare.

Artiştii sunt entităţi perisabile, delicate, au nevoie de atenţie, de aplauze, de recunoaştere... Nu avem voie să uităm de ei pentru că nu sunt la modă sau pentru că nu mai ştim noi că sunt la modă (căci alte popoare îi recunosc şi îi consumă). Mi-aş dori ca artiştii să fie realităţi perene, să fie plăcuţi, înţeleşi, doriţi şi generaţia muzicii trance, rave, hip-hop, house, punk...

Mircea Tiberian, Interviu Adevărul, Autor: Monica Andronescu
Spaţiile de concerte sunt tot mai puţine şi spectatorii care să aprecieze muzica de calitate, tot mai rari, crede muzicianul Mircea Tiberian. Unul dintre cei mai im-portanţi jazzmani din Europa, Mircea Tiberian va lansa în curând un nou disc, intitulat „Rosa das Rosas“, o călătorie muzicală din Spania trubadurilor în lumea noastră.

Îţi aminteşti cum a apărut muzica în viaţa ta?

Mi-aduc aminte că aveam un pian în casă, la Sibiu, şi mă jucam pe el în trecere. Cred că ajunsese acolo în timpul războiului. Probabil a fost un fel de troc, cum se făceau în acea perioadă, şi aşa se face că a rămas în casă, dar n-a cântat nimeni pe el. Pe urmă, mi-amintesc de cântecele soldaţilor, care treceau prin faţa casei, sau de muzica latino-americană pe care o auzeam la petrecerile părinţilor şi ale unchilor. Erau la modă mambo, cha-cha şi rumba, iar eu mă uitam pe gaura cheii şi vedeam doamnele doctoriţe şi profesoare, care acum au în jur de 80 de ani, cum dansau cu foc... Asta se întâmpla la sfârşitul anilor '50. Apoi, am intrat la Şcoala Populară de Artă. Aveam vreo 5 ani şi eram cel mai mic element din şcoală...

Copilul geniu...

Nu ştiu dacă geniul se putea manifesta, pentru că piesele erau de genul „Pisicuţa", sau „Bună dimineaţa"! Mama a insistat să merg acolo, dintr-o pornire pe care nici acum nu pot să mi-o explic. Şi a stăruit destul de mult, pentru că, atunci când am dat examen la liceul de muzică, am fost respins din considerente politice. Aveau prioritate copiii cu „origine sănătoasă". Eu nu intram în categoria asta, fiind fiu de medic şi de profesoară. Un alt motiv pentru care m-au respins a fost că nu m-au lăsat să cânt la pian şi m-au pus să cânt un cântecel cu vocea. Iar eu am ales unul din „culturile decadente capitaliste", respectiv „Trei purcei, trei mititei... ", varianta românească a piesei „Who's Afraid of the Wolf". Au spus că e cântec american şi m-au picat. Cu intervenţii mari la directoarea şcolii, m-au primit după şase luni. Încă de la început i-am exasperat pe profesori cu improvizaţiile. N-aveam răbdare să studiez, învăţam foarte repede după ureche, tipic pentru muzicienii de jazz. Dar pe-atunci jazzul nu exista pentru mine. N-aveam nici cea mai mică idee că exista genul ăsta muzical. Un profesor mai luminat mi-a dat, prin clasa a V-a, primele discuri de jazz şi atunci mi-am dat seama că există o muzică unde se poate improviza. Oficial, legal...

Din acest motiv nu te-ai îndreptat către muzica clasică?

Am cântat foarte multă muzică clasică. La început am fost atras de perioada romantică şi, paradoxal şi destul de precoce, de Brahms. Cântam cu plăcere Chopin şi Brahms.

Pe urmă ierarhiile s-au schimbat?

Da, dar foarte târziu. În momentul de faţă ierarhia mea e alta, dar e specific vârstei. Te îndrepţi spre simplitate, gen Mozart, te îndrepţi spre lucruri stabile, unde găseşti întotdeauna certitudini, precum muzica lui Bach, care este, probabil, centrul universului muzical european. Deci începuturile mele n-au fost de compozitor, ci de improvizator.

Jazzmanul crede că muzica de azi ar trebuie să fie lipsită de bariere stilistice

Improvizaţia nu este o formă de compoziţie?

Cu siguranţă e o formă de compoziţie. În ultima vreme s-a înţeles faptul că cea mai mare parte din muzica scrisă a fost iniţial improvizaţie.

Ce compozitor te-a fascinat cel mai tare?

Orice adolescent se identifică cu Beethoven, pentru revoluţionarismul personalităţii lui, pentru poezia din muzica lui. El e omul revoltat, care îşi ia destinul în mâini... Apoi, a urmat o perioadă de căutare a certitudinilor, iar eu am parcurs-o alături de muzica lui Bach, până la 28 de ani. În paralel, aveam legături cu jazzul, pe care-l practicam, şi bineînţeles că m-am simţit atras de avangardă, eram contemporan cu avangarda jazzistică...

Cât aveai acces la ea?

Cantitativ, nu era cine ştie ce, dar, calitativ şi ca intensitate, experienţele astea contau foarte mult. Chiar dacă se pierdea postul „Europa Liberă" şi trebuia să schimbi patru-cinci lungimi de undă ca să poţi să ajungi la capătul unui piese, o făceai cu şi mai multă hotărâre în fiecare seară. Fiecare disc din Occident îl toceam până când nu se mai auzea nimic pe el. Dacă aveai zece discuri, contau cât o bibliotecă din ziua de azi.

Libertatea de acum şi accesul la informaţie anulează curiozitatea?

Da. Împreună şi cu un dezinteres, şi un fel de blazare, evidente la tânăra generaţie. Nivelul artistic nu numai că n-a crescut, dar chiar a scăzut. Se poate să fie o problemă locală, dar e şi una de evoluţie culturală de secol XXI, în care arta se deteriorează. În vremea liceului meu, a fi artist însemna posibilitatea de a ieşi în afară din sistemul comunist.

Care e amintirea cea mai vie din Sibiul de atunci?

Pădurile. Sibiul e înconjurat de păduri la care poţi ajunge uşor, ceea ce eu făceam zilnic, pe model eminescian... cu câte o carte în buzunar. Apoi, mi-aduc aminte de cluburile mici de jazz, unde se discuta estetică şi unde se ascultau în paralel jazz modern şi compozitori din secolul XX.

Care e cea mai serioasă criză pe care ai trăit-o în muzică?

Au fost mai multe. Prima, atunci când mi-am dat seama că muzica de improvizaţie e o artă colectivă, iar eu, prin forţa împrejurărilor, nu aveam cu cine să cânt. S-a întâmplat când m-am mutat la Bucureşti. Atunci am părăsit jazzul şi m-am îndreptat cu toată hotărârea spre personalitatea lui Bach. Bach, însă, te poate inhiba foarte tare, în sensul că, odată spuse lucrurile muzical în felul în care a făcut-o el, rămâne puţin de adăugat. Cum se spune că toată filosofia e un comentariu la Platon, aşa se poate spune că toată muzica e un comentariu la ce a făcut Bach. Când înţelegi asta, te simţi puţin inutil... Aşa că mi-a luat câţiva ani să mă desprind şi m-am îndreptat treptat spre perioada clasică şi, ulterior, romantică a muzicii. O altă criză a fost când mi-am dat seama că sunt complet rupt de realitatea socială şi a trebuit să încep să folosesc muzica pentru a-mi asigura subzistenţa. Iar eu nu aveam cunoştinţele necesare, nu ştiam cum. Aşa că am făcut-o în zone dintre cele mai păguboase, la o calitate de cel mai slab nivel. Cântam la nunţi ce ne cereau mesenii, pe la corturi, uneori aveam de-a face cu ceea ce s-ar numi acum „interlopi", sau făceam negative pentru pop-ul ceauşist.... Şi cântam la un teatru de comedie şi de revistă, unde era situaţia cea mai rea dintre toate.

Deci treceai de la Bach la teatrul de revistă?

În fiecare zi... Dar în acel moment eram în faza de studiu a operelor wagneriene. Studiam toată ziua, iar seara cântam într-un teatru de revistă care, fiind al judeţului Ilfov, făcea deplasări în sate... O altă perioadă dificilă a fost comparaţia în domeniul jazzului cu vârfurile acestei arte şi cu un anumit fel de a cânta, care nu e propriu europenilor. Şi am luptat pentru a deveni un muzician de jazz de factură americană o decadă sau două, până când mi-am dat seama că a fost bine ce am făcut, numai că ar trebui să mă opresc. Pentru că oamenii aceia sunt legaţi de o anumită conjunctură şi au o constelaţie de valori, care nu corespunde cu a noastră.

În acest moment eşti în punctul în care vrei să fii?

Eu sufăr cel mai tare pentru faptul că nu cânt atât de mult cât aş putea. Aş putea cânta fără pauză. Dar locurile şi publicul nu sunt nelimitate... Şi sunt destul de selectiv cu cei cu care cânt. Prefer să nu o fac atunci când ştiu că e vorba de ceva fără calitate. Angoasele mele de acum sunt că timpul trece foarte repede, şi momentele muzicale sunt foarte rare şi vor fi din ce în ce mai rare, pentru că ascultătorii de muzică de valoare sunt tot mai puţini.

Cum s-a schimbat publicul de jazz?

Jazzul reprezenta în comunism o cale de a ajunge spiritual în Occident. Era un fel de a te conecta cu muzica americană, iar America era lumina de la capătul tunelului... După Revoluţie, o parte importantă a elitei a emigrat, interesul s-a mutat spre alte domenii ale socialului şi în acelaşi timp s-a produs o poluare intensă a spaţiului cultural. Toate au schimbat mult configuraţia publicului românesc. În alte părţi, lucrurile sunt cât de cât controlate.
“În momentul de faţă muzica se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre zgomot, deci spre anularea ei....''
Mircea Tiberian muzician

Îţi pare rău că n-ai emigrat?

Nu pot să-mi dau seama. Nu ştiu dacă aş fi făcut lucruri mai bune şi, oricum, nu poţi să-ţi asumi un alt destin decât al tău... Îmi pare rău că nu am fost sincronizat, ca persoană, cu o epocă istorică mai propice meseriei mele. Mă simt presat de timp şi mă tem să nu cumva să nu apuc să îndeplinesc măcar parţial ceea ce-aş fi putut să fac.

Ce muzică se potriveşte cel mai bine acestui timp?

O muzică liberă. Care ar putea avea ritmul, seriozitatea şi expresia lui John Coltrane, mijloacele de expresie ale lui Mahler, ştiinţa armonică şi geniul lui Enescu...

În ce culori vezi viitorul tău în muzică?

Semne bune anul nu prea are... Lupta pentru supravieţuire a muzicienilor e tot mai acerbă. Eu nu mă simt tentat să particip la ea. Dar asta nu mă împiedică să sper că voi putea cânta cât mai mult.

Ce pregăteşti pentru perioada următoare?

Aştept să apară în septembrie un album care se cheamă „Rosa das Rosas" şi pe care l-am înregistrat, acum un an şi ceva, cu Maria Răducanu şi cu un contrabasist din America, Lisle Ellis. Albumul conţine o muzică la care eu ţin foarte tare şi pe care aş numi-o îndrăzneaţă. E o încercare de punere la un loc a extremităţilor istorice ale muzicii occidentale. Respectiv, cântecele truverilor şi ale trubadurilor din Provence şi nordul Spaniei, cu modalităţile contemporane de improvizaţie. Un artist care se vrea autentic e tentat totdeauna să deschidă uşa care dă spre necunoscut.

Ai vrea să dai timpul înapoi?

Dacă n-ar fi comunismul, da. Dacă nu m-aş mai întâlni cu Ceauşescu..
.
Dar comunismul nu face parte din tine şi din muzica ta?

Mi-e greu să-mi închipui că frustrările pe care le-am avut atunci nu mi-au marcat personalitatea într-un anumit fel. Nu-mi închipui cum ar fi fost, dacă nu le-aş fi avut.

Dacă ai fi putut să-ţi alegi epoca muzicală în care să trăieşti, care ar fi fost?

Începutul secolului XX. Atunci, totul părea posibil.

A existat vreun moment în viaţa ta în care ai vrut să opreşti timpul în loc?

Când cânt. E ca şi cum ţi s-ar mai deschide patru-cinci dimensiuni. Ai nişte trăiri care merită toate „suferinţele" de până atunci.
(http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Mircea_Tiberian-_-Sufar_ca_nu_cant_atat_cat_as_putea_0_538746558.html)