joi, decembrie 25, 2008

HRISTOS SE NAŞTE! SLĂVIŢI-L!


NASTEREA DOMNULUI - Capela din locul de veci al Manastirii 'Magura', jud. Bacau

"Taina minunata si neobisnuita vad, cer fiind pestera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea salasluire, intru care S-a culcat Cel neincaput, Hristos Dumnezeu, pe Care laudandu-L IL slavim" (Cantarea 9-a din Canonul Nasterii)

Noapte sfânta, noapte sfânta,
Prin pridvoare ingeri cânta,
Cerul bolta, lin si-aprinde,
Luna-n palme ne cuprinde.
Norii-s caier de ninsoare,
Ieslea-i scutec de fuioare,
Maica Sfanta-n biruire,
Naste prunc de mântuire...

("Noapte Sfanta"- Maria Sava, Kitchener, ON, Canada)
http://www.alternativaonline.ca/images/Christmas_Wreath1.gif

LA IESLEA BETLEEMULUI

Biserica Nasterii Domnului din Bethleem, Church of Nativity in Bethlehem - The Manger where Jesus was born

Nasterea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos este evenimentul unic al istoriei lumii. Caci Fiul lui Dumnezeu isi paraseste slava cerurilor si se intrupeaza „pentru a noastra mantuire”, luand asupra lui toate pacatele tuturor oamenilor. De aceea scrie Apostolul Pavel ca ”El macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi nu a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci s-a dezbracat pe Sine insusi si a luat un chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor” (Filipeni 2. 6-7)
In general noi nu putem intelege taina cerului. Nu putem pricepe cum „pe Cel ce n-a cunoscut nici-un pacat, El l-a facut pacat pentru noi” (2 Cor., 5.21) si ne intrebam nedumeriti: „De ce a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu sa-si paraseasca slava pe care o avea la Tatal inainte de a fi lumea?”
Numai cei ce-au simtit povara uriasa a pacatului si-au fost mantuiti, prin pocainta, pot sa-si dea seama de semnificatia Nasterii Domnului Iisus, de intruparea supranaturala a Divinitatii,de dragostea farade margini a lui Dumnezeu, care „a trimis pe Fiul Sau ca jerfa de ispasire pentru pacatele noastre” (1 Ioan 4.10)
Mantuitorul despre a carui venire au scris proorocii, „s-a facut trup si a locuit printre noi”. Ca sa aduca lumii zbuciumate tocmai ce-i lipsea: pacea! O pace, bineinteles, cu totul deosebita de pacea lumii. „Va las pacea, va dau pacea Mea, spune Domnul. Nu v-o dau cum o da lumea” (Ioan 14.27). Pacea lumii este relativa si aparenta. Pacea Domnului Iisus este reala si vesnica. Mai mult, lumea aici nu poate sa dea pacea dupa care inseteaza sufletul nostru. Pentru ca, se stie, conditia pacii este iubirea, nu ura si razbunarea. Lumea nu ne poate da pacea, fiindca n-o are. Hristos Domnul este „pacea noastra”. Numai ramanand in El, pacea devine realizabila: „V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace in Mine” (Ioan 16.33). Ce fel de pace? Pacea cu noi insine. Pacea cu oamenii in mijlocul carora traim. Pacea cu Dumnezeu. O pace asemanatoare pacii vestita de ingeri in noaptea sfanta. In urma careia nu ne mai framanta ingrijorarile ce tot felul, nu ne mai nelinisteste moartea. Deoarece in noi s-a nascut Iisus Domnul, certitudinea si echilibrul vietii.
Sa nu ne inspaimante gandul ca inima noastra este rea si murdara, un fel de iesle morala, nepotrivita pentru nasterea Mantuitorului. El aceste inimi le cauta - inimi-iesle, dezorientate, saracacioase, inrobite patimilor si desertaciunilor acestei lumi, inimi fara speranta si fara ajutor care - la un moment dat - simt nevoia unui Mantuitor, a unei eliberari, a unui stapan bland si iertator, fara sa inlature vechii tirani ai sufletului si sa introneze in bezna fiintei pocite, lumina Sa vesnica, steaua de lumina a unui Betleem dadator de viata noua.
Ingenunchiati in fata ieslei, cutremurati de taina intruparii, cu ochii plini de lumina noptii sfinte, sa devenim, asemenea magilor si pastorilor, vestitori ai nasterii lui Iisus, drumuitori spre Betleemul vesniciei noastre. Pentru ca prin noi, prin nasterea noastra din nou – dar al nasterii Fiului lui Dumnezeu – steaua pacii si a dragostei universale sa rasara pe bolta launtrica a tuturor pacatosilor lumii, a tuturor ateilor ce-L refuza si-L batjocoresc pe Iisus, inundand cu razele mangaierii divine hrubele unei societati din ce in ce mai mult indepartata de Dumnezeu, destramand negura invataturilor anti-crestine si incendiind viata tuturor cu „viata din belsug” a Aceluia care a venit in lume ca s-o izbaveasca de sub puterea intunericului.
Si sa cantam impreuna cu ingerii: „Slava lui Dumnezeu in locurile prea inalte, si pace pe pamant intre oamenii placuti Lui!”

SARBATORILE DE IARNA
Fragmente din monografia ”Gand purtat de dor”
(tablouri din perioada interbelica din comuna Tiganesti - Teleorman)

-Elena BUICA-

Sarbatorile de iarna isi fac simtita prezenta incepand cu POSTUL CRACIUNULUI...
Era mult basm, multa poezie si dragoste in pacea intima a familiei in aceasta perioada. Odaia cu miros de rufe spalate cu apa de ploaie sau provenita din zapada si uscate in bataia vantului ori in gerul iernii, cu stergare puse la icoane si cu candela aprinsa si cu manunchiul de busuioc care imbalsameaza casa, cu politele cu gutui coapte, te imbia la pace sufleteasca si la impacare. Mai ales in aceasta perioada ai putut sa cunosti sufletul taranului. Se inchinau cu fata spre rasarit, facandu-si semnul crucii inainte de a incepe masa si cand o terminau, iar inainte de a incepe painea, femeia facea de trei ori semnul crucii cu cutitul pe paine. Am vazut sfintenia din timpul mesei, mancand cumpatat, cu un fel de religiozitate, pastrand neabatut niste reguli de buna cuviinta primite din mosi-stramosi. Am si acum in urechi sfaturi pe care parintii le dadeau copiilor conform modului de viata de atunci: ”Daca te duci la cineva in casa si auzi ca femeia curata caldarea de mamaliga, tu sa pleci acasa, fiindca ei se pregatesc de masa” sau: “Pe unde treci, sa dai buna ziua omului, sa nu-ti zica: “Buna ziua caciula, ca stapanul n-are gura”. Ori: “Cand trece popa prin fata casei, tu sa te ridici in picioare si sa spui - Saru-mana, parinte”. “Sa nu minti, ca iti taie popa limba!”
Si astazi, ca si atunci, daca se nimereste sa intre cineva in casa in timp ce ei se afla la masa, imediat este poftit scuzandu-se: “Poftiti sa mancati cu noi si sa ne iertati, stiti, asa e la noi la tara”.
De SFANTUL ANDREI, la 30 noiembrie, oamenii puneau grau sa creasca intr-o farfurie. Graul era semn al rodniciei pamanului. De Anul Nou il puneau pe masa legat cu o funda rosie. Unii oameni spuneau ca in noaptea Sfantului Andrei, se dezleaga limbile animalelor. Tata ne spunea cu toata seriozitatea ca stie din mosi-stramosi, ca in noaptea aceasta animalele vorbesc si inchipuirea mea alerga in lumea lor ca sa aflu ce isi pot spune.
Mergand cu anii inapoi, ma vad copil pe bancile scolii si indata dupa inceputul postului, “domnul” sau “doamna” cum le spuneam noi invatatorilor nostri, ne invatau colindele, pe care le repetam acasa cu parintii sau cu prietenii de joaca. Colindele erau in totalitate crestine amintind de Nasterea Domnului Iisus, precum si alte pasagii versificate din Vechiul si Noul Testament. Ele se adresau tuturor dupa varsta si ocupatii.
La SFANTUL NICOLAE, noi, copiii, aveam primul semn mai concret ca se apropie sarbatoarea cea mare, Craciunul. Pe Mos Nicolae il consideram fratele lui Mos Craciun. El venea cu dulcuiri pe care ni le punea noaptea pe ascuns in ghetele pe care le curatam cu mare ravna si le asezam la usa. Pe langa dulciuri, mai gaseam si o nuielusa purtand o fundulita, un avertisment pentru neascultari si corectii dupa conceptia ca “bataia e rupta din rai”.
Pana la Craciun ne mai veseleam dand tarcoale porcului sacrificat in ziua de IGNAT, la 20 decembrie. Acest obicei foarte vechi se mai cheama Vasilca...
Pana la Craciun, porcul era pregatit pentru mancaruri care ne desfatau cu desavarsire. Stia tata sa faca niste afumaturi si mama niste mancaruri pe care aveam un fel ce ciuda, fiinfca niciodata nu puteam sa mananc pe saturate dintr-un fel, caci trebuia sa las loc pentru toate bunatatile. De atunci, in fiecare an la Craciun, mi se umple cosul pieptului de aromele lor acelea.
CRACIUNUL. Celebrarea Nasterii Pruncului Sfant, a celui care, prin jertfa sa a impacat pe om cu Creatorul sau, a reprezentat dintr-un inceput unul din pilonii spirituali de mare atractie, datator de energie si speranta, in jurul caruia crestinismul isi traieste viata. Eram profund miscati de insemnatatea Nasterii Pruncului Iisus, caci nimic nu poate egala curatenia si sfintenia sufletului de copil. Credeam cu toata puterea ca exista Mos Craciun, caci pe atunci inca nu cunosteam gustul indoielii. Emotiile ne dadeau o caldura si o frumusete deosebita care ne faceau ochii mai stralucitori, iar parintii privindu-ne nu aveau alta mai mare bucurie in timp ce ne sorbeau din ochi. Imi plec fruntea inaripata de vise si imi trimit gandul catre locul deplinei puritati si inaltatoarelor trairi din copilarie, in Tiganestiul copilariei mele, gand purtat de dor si uneori insotit de lacrimi strivite printre gene. Si daca nu mai putem intoarce acele vremuri, le revedem cu ochii mintii si le retraim cu intoarcerea sufletului si gandului la locurile unde le-am lasat, redevenind copii prin aceste trairi. La maturitate, zilele Craciunului vin ca o mangaiere blanda aducand cu ele imaginile copilariei demult pierduta, retraind momente inaltatoare chiar si mai frumoase acum privite prin sita vremii. Simt in piept copilul de altadata, caci acesta nu moare niciodata in noi. El ne insoteste pana in pragul marii trecerii si cine stie daca nu il purtam cu noi si dincolo de zari.
In ajunul Craciunului oamenii tineau post negru si se impartaseau. Acum venea si preotul Ilie Zalana, preotul din partea noastra de sat, impreuna cu cantaretul bisericii, pe vremea copilariei mele era Ion Barbuna. Umblau din casa in casa cu icoana Maicii Domnului cantand Troparul Nasterii Domnului: “Nasterea ta Hristoase, Dumnezeul noastru…” Se aprindeau candelele care ardeau cu untdelemn. Ca ingerii de cuminti stateam si ne faceam semnul crucii. Acum faceam ultimile repetitii ale poeziilor si canteleor pe care trebuia sa le spunem lui Mos Craciun. Ca sa ii dam o importanta deosebita, turuiam poeziile fara rasuflare, dupa moda recitarilor fara intonatie si fara pauze. “Stai, mai rar, nu asa” auzeam pe mama care facea repetitiile cu noi si recita cu intonatie potrivita. Mai indreptam noi vocea cat o indreptam, dar in fata lui Mos Craciun, de emotie, iar turuiam fericiti ca mama nu mai putea sa intervina in fata lui riscand sa uitam unde am ramas cu recitarea. Mama, cu o voce frumoasa de soprana, canta cu noi patrunsa de sfintenia colindelor: “Noua azi ne-a rasarit,/ Domnul Iisus Hristos” ori “Mos Craciun cu plete dalbe,/ A sosit de prin nameti” sau “Din an in an sosesc mereu la geam cu Mos Ajun…” Ii luceau ochii in lacrimi cand canta pe vremea razboiului repetand cuvintele fetitei:” Mi s-a spart demult papusa/ Si n-am alta, n-am nimic”, fetita care nu-si doarea alta jucarie ii adreseaza Mosului rugamintea: ”Mos Craciune, Mos Craciune,/ Daca vii si pe la noi/ Sa-mi aduci, te rog, batrane/ Pe taticul inapoi”, mai ales in anii cand tata se afla pe frontul de rasarit si noi ii duceam mare dor.
Obiceiul colindelor s-a pastrat destul de bine in Tiganesti, ca in toate satele. Acum, oamenii le asculta mai mult la radio, la emisiunile televiziunilor, pe CD-uri sau casete. La oras, si cu precadere la Bucuresti, invazia de copii in mijloacele de transport in comun cu aproape o luna inaintea Craciunului, au dus la un fel de vulgarizare si nu iti mai produce aceeasi bucurie ca in trecut. Uneori auzi texte modificate substantial care iti pot starni rasul: “La un colt de cotitura,/ Da Doamne, Doamne…”
Visul amintirilor din preajma sarbatorilor de iarna este cel mai frumos vis pe care il traim toti in copilarie. Prin excelenta, Craciunul este sarbatoarea copiilor. Oricat de mult ar fi ros asprimea vietii din sufletul omenesc, nu cred sa fie om care sa nu se induioseze la amintirea acelor zile luminoase. Oricat de academici am fi, ori cat de gravi sau de importanti, tot alunecam spre visarea acelor vremuri si retraim copilaria rupand zagazurile ce ne tin departe de universul neprihanit si fericit al copilariei. Indiferent la ce varsta ne aflam, retraim aceste sarbatori redevenind copii. Copiii care am fost se intalnesc cu copiii sau nepotii pe care ii avem acum. Cu obrajii inrositi de ger, incalzindu-ne sufland in pumni, cu batul in mana, dupa o asteptare arzatoare, colindam din casa in casa...
Retraim parca iarasi uimiti de sosirea lui Mos Craciun, de palpairea lumanarilor din bradul frumos impodobit, tulburatoarea bucurie a primirii darurilor. Chiar si pentru copiii zilelor noastre cu camera plina de jucarii, cele aduse de Mos Craciun, poarta cu ele un farmec special. Dar pentru noi, cei care am trait pe vremea razboiului si in saracie, o papusa, o masinuta, o broscuta sau vrabiuta care sa sara dupa ce i-am invartit cheita de care trebuia sa ai grija sa nu o pierzi sau sa o rasucesti prea tare ca sa nu ii rupi arcul, insemna o bucurie care nu mai putea sa aiba asemanare. Un dar de la Mos Craciun ne emotiona asa de tare, incat ne pierdeam firea, mai ales cand ne aducea tocmai ceea ce ne dorisem. Cum mai tremuram de emotie ca Mos Craciun, care stia tot ce facusem peste an, nu-mi va aduce nici o jucarie, caci nu mancam intotdeauna tot ce imi dadea mama, ba uitam sa ma spal pe maini, ca sa nu mai vorbesc de vehementul protest de a inghiti untura de peste. De atata incordare, nici nu bagam de seama ca vocea lui Mos Craciun seamana cu cea a tatalui…
Chiar daca intre varsta noastra de acum si cea a copilariei s-au asternut multi ani, legatura tainica isi pastreaza stralucirea. Cat de bine ne este ca avem puterea de a ne intoarce la bucuriile esentiale ale vietii cu care am plecat in lume si ca avem capacitatea de a retrai din cand in cand in lumea puritatii si frumusetilor asa cum ai creat Tu, Doamne omenirea la inceputurile ei!...

sursa: http://www.alternativaonline.ca/

5 comentarii:

oceania spunea...

Craciun fericit!

Bibliotecaru spunea...

Crăciunul să vă aducă linişte şi fericire!

Anonim spunea...

Multumim pentru blog!Sarbatori cu multa sanatate si liniste sufleteasca!Lia

Bibliotecaru spunea...

Hristos să vă ocrotească viaţa şi gândurile!

Anonim spunea...

Creştinismul originar – cult demonic

Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înţela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină privind adevărata-i esenţă. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar.

Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care va veni trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebui să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului era aşteptată de multe veacuri. El trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor dar şi un rege din stirpea regelui David care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Biblie, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri de la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?

Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.

O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici pe această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

În misiunea salvatorul era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbină casa? Un om nebun!

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el era mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii zicea că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare de om dezechilibrat. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele? Bolnav mintal!

Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus mai cu seamă cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.

Un alt episod din faptele acestui om bolnav mintal este cel cu smochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să ne imagină că un om merge la casa unuia şi-i cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din casă pur şi simplu nu au mîncare. Urmează ca cel care a cerut mîncare să îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa aceea. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care blestemă pentru că pur şi simplu nu ai avut ce să-i dai de mîncare atunci cînd el a vrut să mănînce? Puţin spus un nebun, este răul întruchipat care pur şi simplu nu raţionează. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Cazul lui Iisus este tipic patologic al unei minţi bolnave.

Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om, privitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Contează ce băgăm în pîntece! Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.

Să analizăm doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic bazat respectînd această învăţătură a lui Iisus. Un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă mintal nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Satana iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos în păcat cu el. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii din suferinţă pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor.

Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?

Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de năluci persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. Observăm că atenţia este concentrată pe diavol şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Dar sechelele mentale pe care le implantează în minţile oamenilor, pe cei mai mulţi rămîn să-i bîntuie toată viaţa. Deşi despre „învingătorul morţii”, se spune că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Ne putem întreba dacă nu s-a dus cumva direct în iad de unde nici că-i pasă de ce se întîmplă pe pămîntul deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin pe pămînt. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă în cazul Iisus.

Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce durere prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.

Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.

Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz patologic de bolnav mintal a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”.

Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi rapacitatea socială a unora care pozează în creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre ei sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului creştin nici nu ştiu practic în mîna cui se află.

Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.

Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om ce îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un bolnav mintal de a cărui boală se suferă în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne poate duce la pieire. „Salvatorul” demonic ne-a adus încet încet la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Unde să mai căutăm salvarea?