Ziarul Lumina vorbeşte despre două importante restituiri spirituale. Am hotărât să preiau acest articole pentru că m-au impresionat respectul pentru credinţă.
„Îmi doresc foarte tare să îl văd adus acasă pe Sfântul Ioan Iacob“
Nu lipseşte de la nici o slujbă. Totdeauna vine printre primele la biserică. Se aşază cu trupul ei mic şi uscat de greutatea anilor în prima strană de lângă sfântul altar. Este atentă la fiecare moment al slujbei, nu îi scapă nici o mişcare. Este un „tic profesional“, mult timp a fost mare eclesiarhă la Mănăstirea Ţigăneşti. Se ocupa de tot ceea ce ţinea de cultul divin din cadrul mănăstirii. Cum greşea cineva la strană, imediat venea şi îl dojenea. Chiar şi preoţii mai tineri, lipsiţi de experienţă, primeau sfaturi şi chiar mustrări de la maica Taisia. A fost o femeie curajoasă şi iute. Când îşi punea în cap să facă ceva, nu mai dădea înapoi. Şi acum are un mers sprinten, asta şi datorită Sfântului Ioan Iacob. Viaţa ei ca monahie se împarte în două: aici, în România, la Mănăstirea Ţigăneşti, şi la cele două biserici din Ţara Sfântă, Biserica „Sfântul Gheorghe“ din Ierusalim şi Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Iordan.
În continuare, vă lăsăm în compania vorbelor maicii Taisia. Modul cum a povestit şi bucuria exprimată prin intermediul cuvintelor nu pot fi transmise, decât reproducând exact înregistrarea celor povestite.
„Bine. Vă spun aşa. Părinţii mei locuiau în Bucureşti. Am fost de neam de bulgari. M-am născut în Bucureşti, în 1920. Am avut o soră şi un frate, el a murit de copil. Doar eu am intrat în mănăstire. Numele din lume era Vasilica Giurgiuveanu. Aveam aici în mănăstire sora mamei mele, care era călugăriţă. Cu ea mai stătea încă o maică, cu care se înţelegea foarte bine şi le spuneam la amândouă mătuşi. Mama mă aducea la ele când eram mică. Într-un an, m-a adus şi nu am mai vrut să plec acasă, aveam patru ani. Jucării nu prea aveam, dar nu mă plictiseam. Îmi plăcea, eu doream să mai stau, dar mama mă voia acasă. Mătuşa îmi zice: «Du-te. Să nu zică că te ţin cu forţa». Aveam şase ani, când m-a luat mama acasă. Eram bondocuţă, aşa cum sunt şi acum.
„Ştie mama!“
Când eram acasă, mă duceam la biserică în duminici şi sărbători. Uneori venea şi mama, dar mergeam şi cu vecinele. În această perioadă mă frământam cum să fac eu să vin înapoi la mănăstire. Aveam doar şase ani şi jumătate. Şi îmi vine în minte să fug. Îmi era dor de maici. Ce am făcut? M-am dus duminică la biserică. Lângă mine, o credincioasă. Şi îi spun: «Nu vrei să mergi cu mine undeva? Nu mai ţin minte drumul aşa bine». «Unde vrei să mergi?», îmi zice. «Poate pe la vreo mănăstire», nu i-am spus Ţigăneşti. Creştina: «Păi să merg cu tine, să nu te las singură să te duci».
Noi stăteam în Griviţa, biserica era aproape de casă. De acolo am mers pe jos până la Băneasa. «Bine maică, unde vrei să ajungi? Eu te-am adus până aici». «Hai să mai întrebăm pe cineva». Trece pe lângă noi un faiton, care transporta lapte, cu o creştină în el. Bătrâna o strigă: «Uite, ţaţo, - aşa se vorbea atunci - vrea copila asta să meargă la o mănăstire, dacă găseşti una mai aproape, să o iei cu tine». «Dar unde să o duc, e prea mică. Ştie mama ei?». Dar eu am şi minţit, «Ştie mama!», dar ea nu ştia nimic.
„Unde mergi?“ „La mănăstire!“
M-a dus până la Tâncăbeşti. «Până aici merg, trebuie să mă duc într-un sat», îmi spune. «Bine, lasă că mă descurc». Ştiţi ce curaj am avut... Imens! De fapt toată viaţa am avut curaj. Şi stau acolo, până vine o căruţă, cu oameni care transportau butoaie de vin. Îi opresc, «Măi, nene, ia stai niţel! Unde mergi?», «Înspre Ploieşti». «Bine. Nu vrei să mă iei şi pe mine?». «Unde vrei să mergi, fetiţo?», strigă la mine. «La mănăstire!». M-am urcat în spatele căruţei. Ei stăteau în faţă, şi mai luau câte o duşcă de vin. Vroiau să îmi dea şi mie, «Nu beau, lasă-mă în pace!». Am mers, am mers, s-a făcut spre seară, începea să se întunece.
Aici, la şoseaua naţională, cum faci spre mănăstire, era o cârciumă. O ştiam. Şi îi spun: «Lasă-mă aici, nene, că mă duc la cineva aici». Am intrat în cârciumă. Era o femeie care vindea acolo. «Mă primiţi în seara asta? Nu mă pot duce până în mănăstire acum, că e seară». M-a oprit. Am mâncat nişte sărmăluţe bune... Foame îmi era, pentru că nu mâncasem toată ziua. M-a băgat într-o cămăruţă şi m-am culcat. Cârciumăreasa mi-a recomandat să mă duc cu poştaşul în mănăstire, dar i-am răspuns «mă duc şi pe jos, pentru că ştiu drumul». Când s-a luminat de ziuă niţel, m-am spălat repede, m-am îmbrăcat şi am ieşit. «Ce faci, pleci?», mă întreabă ea. «Lasă că ştiu drumul. Eu îţi mulţumesc, să trăieşti, bogdaproste că m-ai ospătat», îi strig din mers.
„Ihhh! Tuşico, vine mama!“
Ajung la mătuşa mea, intru prin faţă. Maica Acachia, nu mătuşa, iese să stingă lampa, că deja se terminase noaptea. Dă cu ochii de mine. «Ce-i cu tine?», s-a speriat. «Cum ai venit? Cu cine ai venit?». «Uite aşa cum mă vezi». «Vai de mine!!!». «Ce o să spună mama ta?», «Să mă păziţi! Să mă apăraţi de ea!». Eram aşa de curajoasă...
Sora mamei, maica Melania, m-a luat şi ea la rost. «Ce ai făcut soro? De ce ai fugit? Vezi ce o să te bată mama ta». «Daâ matale nu mă păzeşti, nu mă aperi?» În prima zi, nu s-a întâmplat nimic. Mama umbla nebună prin Bucureşti, pe la poliţie, spitale, iar la urmă a venit şi la mănăstire. Eram în casă. Când văd poarta din spate cum se deschide: «Ihhh! Tuşico, vine mama!», şi fug în spatele ei, «Să nu mă bată! Vezi cum faci! Vezi ce spui!». A intrat mama în casă. Săraca îşi dăduse seama ce s-a întâmplat cu mine. A liniştit-o mătuşa: «Lasă Maria, că a ajuns cu bine!», «Da, dar de ce a făcut aşa?». Toată noaptea a stat cu mine, numai să mă descoase. Nu a mai avut ce să îmi facă. M-a lăsat definitiv la mănăstire. Deci de la 4 ani am venit, la 6 am fugit de acasă şi am rămas în mănăstire până acum la 88 de ani“, povesteşte maica Taisia fuga ei la mănăstire.
Mătuşile o părăsesc pentru Ţara Sfântă
A făcut patru clase în sat. Şcoala monahală a frecventat-o în mănăstire, la 15 ani. A învăţat să cânte şi i-a plăcut tipicul. Mai târziu a ajuns să fie mare eclesiarhă. A făcut ascultare la stăreţie. Pentru scurte perioade a stat şi la Mănăstirea Zamfira, a luat-o stareţa de atunci. A trecut şi pe la Mănăstirea Techirghiol.
În 1925, mătuşile (cele două maici) au părăsit-o pentru Ţara Sfântă. „Am plâns după ele, îmi era greu, mai ales că au rămas acolo definitiv. Întâi s-au dus la o mănăstire grecească din oraşul vechi. Apoi s-a ridicat biserica românească cu ajutorul boierilor. Mătuşile mele au fost cele care au avut grijă de această biserică. A venit acolo şi patriarhul Miron. A hotărât să se construiască şi la Iordan o biserică. Au lăsat pe altcineva în Ierusalim şi s-au dus la Ierihon, le plăcea pustia. Aici au luat-o de la început“, îşi aminteşte maica Taisia.
„Domnul să te blagoslovească să te întorci la Ierusalim“
Abia în 1948 au chemat-o la ele. „Au rugat ambasadorul român să mă aducă. Atunci era mai dificil de plecat. S-a dus la patriarhul Justinian. Preafericitul, ştiind misiunea mătuşelor, mi-a dat imediat voie. Împreună cu ambasadorul şi soţia dânsului, am plecat cu vaporul. Mare curaj am mai avut, nu mi-a fost frică. Vaporul a oprit şi la Constantinopol, unde, cu soţia ambasadorului, ne-am închinat la catedrala «Sfânta Sofia»“, povesteşte maica-pelerin.
În Ţara Sfântă a stat trei luni. Nu era încă călugărită, nici măcar soră. „Din cauza climei am luat un virus şi am stat în spital. Mătuşa mea ţinea foarte mult să mă îmbrace, să fiu maică. Cât eram în spital, a chemat pe părintele Sava, care era un duhovnic macedonean la Mănăstirea «Sfântul Sava», dar ştia româneşte. Era duhovnicul românilor. Părintele m-a blagoslovit şi a citit peste hainele de soră de mănăstire. Nu puteam să mă îmbrac, dar mi le-a pus pe umeri. Ea tot timpul îmi spunea: «Să nu pleci în lume, să nu te dezbraci de haine», făcându-mă să înţeleg importanţa călugăriei. Şi nu am plecat“, îşi aminteşte intrarea în monahism.
Votul monahal l-a primit la Mănăstirea Ţigăneşti.
După ce a terminat tramentul, a revenit la biserica română din Ierusalim. Aici s-a întâlnit cu Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ. „Noi îi spuneam părintele Ioan. Mătuşile mele m-au dus la el să mă binecuvinteze: «Domnul să te blagoslovească să te întorci la Ierusalim!». A fost prima şi ultima dată când m-am întâlnit cu el viu. După ce a murit, a fost de multe ori să mă închin la sfintele sale moaşte.“
„Peste tot pe unde am mers, am muncit“
Dar dorul de pământul sfânt nu dispărea. După exemplul mătuşelor, s-a împrietenit cu o maică, Peregrina. Amândouă plănuiau să plece. Momentul mult aşteptat a fost în 1966. Au făcut demersuri la patriarhul Justinian, invocând motivul că mătuşile erau bătrâne şi aveau nevoie de ele. Patriarhul le-a aprobat imediat, chiar le-a plătit şi drumul. De data asta a plecat cu avionul, până în Iordania. „De la aeroport ne-a luat un arab, care ştia româneşte şi le ajuta pe mătuşi acolo. Mătuşa mea era «bolnavă» de bucurie când m-a văzut“.
„Biserica schitului Sfântului Ioan Botezătorul era terminată. Biserica era construită în stil moldovenesc, catapeteasma a fost adusă din ţară. Sfântul Ioan Iacob a fost mai întâi aici stareţ. Când am intrat şi am văzut ce e acolo, nu ne venea să credem. Mergeam când la biserica din Ierusalim, când la cea din Ierihon. Peste tot pe unde am mers am muncit. Nu am stat deloc. Am făcut o grădină pe o porţiune de o sută de metri pătraţi. Cu această grădină din Ierihon întreţineam biserica din Ierusalim. Am pus pomi fructiferi, şi acum mai sunt, dar au rămas în paragină. Cultivam cartofi, vinete. Veneau arabii, le puneau în lăzi şi le trimiteam ori în piaţă, ori la biserica din Ierusalim“, îşi aminteşte curajoasa maică.
„Vedeam de la Iordan foc pe cer“
A stat trei ani, din care majoritatea timpului la Ierusalim. A ajutat la reparaţii, toate perdelele şi draperiile au fost cusute de maica Taisia. „M-am obişnuit greu cu clima. Mă durea gâtul. Părintele care era cu noi la Ierusalim, Lucian îl chema, îmi cumpăra diferite tratamente pentru ca să îmi înmoaie gâtul, dar îi spuneam: «Lăsaţi-mă, poate mor aici», dar el zicea: «Nu se poate, mai avem treabă».
A venit războiul, şi noi ne-am dus la Iordan, iar părintele Lucian a rămas singur la Ierusalim. Peste drum de biserica noastră era o mănăstire de călugăriţe greco-catolice, şi îi mai aduceau ele de mâncare.
Trei zile a ţinut războiul. Noi vedeam de la Iordan foc pe cer; ne închinam şi ne rugam la Dumnezeu să nu vină şi la noi. După ce s-a terminat, am vrut să mergem înapoi, dar nu aveam cu ce. De la Iordan trebuia să mergi la Ierihon 5 km. Am plecat pe jos, cu gândul că găsim pe drum maşini. Era o căldură... Asfaltul frigea, ne-am descălţat şi nu mai ştiam unde să călcăm. Pe drum treceau maşinile de armată ale evreilor. Fac cu mâna la o maşină şi ne ia. Unul dintre soldaţi ştia româneşte, ne-a ajutat. Am luat autobuzul de la Ierihon până la Haifa. Am găsit un alt om, care ştia şi el româneşte, şi l-am rugat să ne ducă cu maşina lui. Ne-a lăsat chiar în faţa bisericii. Un proiectil lovise biserica. A intrat pe sus şi a căzut după sfânta masă, dar nu a explodat. Ne-am bucurat că nu a făcut nici o pagubă. Am chemat experţii şi au scos-o. Numai moloz era.
Lângă Biserica «Sfântul Gheorghe» din Ierusalim, era şi un cămin de 20 de camere, în care stăteau pelerinii. Acum toate geamurile erau sparte, era dezastru. Biserica a fost pictată tot în acea perioadă. Făceam mâncare şi la pictori, şi la muncitori. Am făcut chiar şi muncă de zidărie, nu am stat deloc“.
Boala o trimite în România
„Arabii ortodocşi sunt foarte credincioşi şi cinstiţi. Până am învăţat limba arabă, mă înţelegeam mai greu, dar niciodată nu m-au înşelat. Odată mi-am uitat valiza în autobuz. Şi când s-a întors autobuzul, au oprit în faţa mănăstirii şi ne-au dat valiza. Nu am mai întâlnit atâta omenie“, spune maica Taisia care a învăţat şi limba evreiască.
Însă boala maicii Taisia se tot agrava, şi a hotărât să se întoarcă în ţară. Preafericitul Justinian a trimis alte maici în loc. În 1969 a plecat. Cum a coborât din avion nu a mai avut nimic la gât, era diferenţa de climă.
„Când am plecat, am lăsat-o pe maica Melania plângând. Nu la mult timp a căzut şi şi-a rupt piciorul. A fost adusă la spital la Ierihon. Nu au putut să îi facă nimic şi, din cauza durerii, a murit. Tot timpul întreba de mine, dacă m-am însănătoşit. Înainte să moară i-a spus părintelui, mai în şoaptă, să o înmormânteze la Iordan. A îngropat-o chiar lângă biserică, cu toate că nu era un cimitir acolo. A murit în 1969 la vârsta de 80 de ani. După ce am aflat de moartea ei, m-am întors să îi fac mătuşii parastasul de 40 de zile de la plecarea la Domnul. După asta, m-am întors în ţară. În decursul timpului, m-am mai dus de câteva ori în Ţara Sfântă. Parcă mă ţinea ceva legată, mă chema ceva acolo. Până şi gâtul nu mă mai deranjează, s-a obişnuit cu clima.“
„Acum biserica de la Iordan s-a închis din cauza războiului, tot spaţiul este minat, e în paragină. Turla bisericii este demolată, casa este lovită. Aş vrea, dacă mai trăiesc, să mă duc şi să redeschid biserica şi osemintele mătuşii să le aduc acasă. Şi ce îmi mai doresc eu foarte tare e să îl văd adus acasă pe Sfântul Ioan Iacob...“, încheie maica Taisia.
„Sfinte Ioane, ajută-mă să pot să merg!“
„I-am rugat pe greci să ne dea moaştele Sfântului Ioan Iacob la Ierihon, la noua biserică construită acolo, cu gândul că de aici poate îl trimitem în ţară. Dar nu au vrut. Îl ţin pe Sfântul Ioan într-un paraclis, nici măcar în biserică. Sfântul a făcut o minune şi cu mine. Anul trecut, când am fost la Ierusalim, aveam osteoporoză la piciorul stâng. Nu puteam să merg decât cu bastonul. Nu am mai luat bastonul cu mine, pentru că trebuie să mergi mult pe jos, sunt multe pietre de urcat şi coborât.
Prima vizită am făcut-o la Sfântul Ioan Iacob. Am îngenunchiat la raclă şi i-am zis: «Sfinte Ioane, ajută-mă măcar aici, cât stau în Ierusalim, să nu mai am nevoie de băţ să pot să merg şi să nu mă mai doară piciorul!». Mă credeţi că nu mă mai doare nici în ziua de astăzi şi nici în baston nu mai trebuie să umblu? Am simţit minunea pe pielea mea.“
Părintele Dumitru Stăniloae - un mărturisitor al Preasfintei Treimi şi un înnoitor al Teologiei Ortodoxe
Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, rostit ieri la Mănăstirea Cernica, la parastasul de 15 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Dumitru Stăniloae
Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut în data de 16 noiembrie 1903 în comuna Vlădeni, judeţul Braşov, şi a trecut la Domnul în data de 4 octombrie 1993 în vârstă de aproape 90 de ani. Deci, anul acesta se împlinesc 15 ani de la trecerea sa la viaţa veşnică. El este considerat ca fiind cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea.
În mod surprinzător, însă, Teologia sa cea mai creatoare şi mărturisitoare a fost elaborată în timpul regimului comunist din România începând cu anul 1946, iar lucrările sale de sinteză au fost scrise în cei 20 de ani pe când era pensionar (1973-1993). Între 4 septembrie 1958 şi ianuarie 1963, Părintele Dumitru Stăniloae a fost cercetat, judecat şi întemniţat mai întâi la Bucureşti (închisorile din strada Uranus şi strada Plevna), iar apoi la Aiud. Anii grei de închisoare au fost trăiţi de marele teolog român ca fiind pentru el o şcoală a rugăciunii şi a suferinţelor cu speranţa eliberării. „În închisoare am învăţat să mă rog“ – spunea el uneori pentru a arăta că adevărata rugăciune este izvor de putere pentru a purta Crucea cu nădejdea Învierii.
Nu este deci întâmplător faptul că, în teologia sa, Părintele Dumitru Stăniloae accentuează mult legătura profundă care există între Crucea şi Învierea lui Hristos, precum şi importanţa cunoaşterii lui Dumnezeu, nu numai din făpturi (Creaţie) şi din Scripturi, ci şi din împrejurările vieţii proprii şi ale vieţii comunităţii bisericeşti pătimitoare şi mărturisitoare. O cunoaştere dureroasă sau bucuroasă, după împrejurări, adesea dramatică, uneori dinamică, cunoaştere neînţeleasă în timpul grelelor încercări, dar luminoasă după ce au fost biruite ispitele şi asumate suferinţele. Astfel, teologia mărturisitoare a Părintelui Dumitru Stăniloae nu este una estetică, ci una existenţială, în care taina iubirii jertfelnice a lui Hristos devine, prin credinţă şi suferinţă, prin nevoinţă şi speranţă, taina vieţii creştinului, luminat şi ajutat de Duhul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat din morţi, Care a coborât la iad înainte de-a se ridica din mormânt şi de a se înălţa la cer. Iar puterea şi lumina Învierii lui Hristos s-au arătat atât în viaţa Părintelui Dumitru Stăniloae, prin tăria sa de a ierta pe cei ce l-au întemniţat şi pe cei ce l-au părăsit pe când era în suferinţă, cât şi în zelul său misionar şi mărturisitor din teologia sa, pe care a elaborat-o după ce a suferit şi a fost eliberat din închisoare, fapt apreciat nu numai în România, de către monahi, preoţi şi simpli credincioşi, ci şi de către mulţi intelectuali români şi teologi creştini din străinătate. Astfel, institute universitare sau facultăţi de teologie ortodoxă din Paris, Belgrad şi Atena i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa, iar, după revoluţia din 1989, Academia Română l-a ales membru corespondent al ei în anul 1990 şi membru titular în anul 1991.
„Nu numai că a citat din operele Sfinţilor Părinţi, ci le-a şi continuat şi aprofundat“
Părintele Stăniloae rămâne veşnic un teolog al iubirii Preasfintei Treimi, un prieten fidel al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi un înnoitor al teologiei ortodoxe, pe baza tradiţiei din trecut şi a creaţiei intelectuale şi duhovniceşti din prezent. Toată teologia sa are în centrul ei lumina şi iubirea Sfintei Treimi sau legătura sfinţitoare şi mântuitoare a Persoanelor divine cu persoanele umane, chemate prin Biserică la îndumnezeire, viaţă şi fericire veşnică.
Teologia Sfinţilor Părinţi, pe care Părintele Dumitru Stăniloae i-a iubit, i-a tradus şi explicat, este baza tradiţională a teologiei sale creatoare şi mărturisitoare. El, însă, nu numai că a citat din operele Sfinţilor Părinţi, ci le-a şi continuat şi le-a aprofundat, în mod fidel şi creator, arătând, pentru timpul nostru, permanenta frumuseţe şi frăgezime sau prospeţime a teologiei Părinţilor Sfinţi, luminaţi de Duhul Sfânt, Care arată mereu Bisericii că „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi“. (Evrei 13, 8).
Cu aceste gânduri de permanentă admiraţie, recunoştinţă şi pioasă preţuire, rugăm pe Hristos-Domnul Cel Răstignit şi Înviat să dăruiască pururea sufletului Părintelui nostru Dumitru Stăniloae bucuria comuniunii cu Preasfânta Treime şi cu toţi sfinţii lui Dumnezeu, iar pe noi să ne ajute să fructificăm lumina vieţii şi teologiei lui, spre slava lui Dumnezeu, binele Bisericii şi mântuirea oamenilor.
Veşnica lui pomenire din neam în neam!
† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Părintele Dumitru Stăniloae a fost pomenit ieri la Cernica
Cu prilejul comemorării a 15 ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Dumitru Stăniloae, în cimitirul Mănăstirii Cernica a avut loc ieri o slujbă de pomenire.
La parastasul săvârşit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, au participat preoţi, profesori şi teologi care l-au cunoscut şi care îl apreciază permanent pe părintele profesor Dumitru Stăniloae. La slujba săvârşită la mormântul părintelui au fost prezenţi şi participanţii la lucrările Sesiunii de comunicări ştiinţifice dedicate Sfântului Vasile cel Mare, care s-a desfăşurat în perioada 2-3 septembrie la Centrul Cultural „Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica“.
După slujba parastasului, Patriarhul Daniel, unul dintre discipolii părintelui Stăniloae, a ţinut un cuvânt de învăţătură, arătând că marele teolog român este pentru toţi cei prezenţi şi pentru acei ce i-au citit opera un mărturisitor şi un înnoitor al teologiei ortodoxe.
Părintele Dumitru Stăniloae a fost licenţiat în litere la Bucureşti şi doctor în teologie la Cernăuţi, iar apoi a urmat specializări la Atena, München, Paris, Berlin şi Constantinopol (Istanbul). Din anul 1946 a tradus din scrierile Sfinţilor Părinţi, punând bazele unei literaturi filocalice în limba română.
Teolog, profesor de Teologie dogmatică, traducător şi comentator al Sfântului Grigorie Palama, al Sfântului Maxim Mărturisitorul, al Sfântului Grigorie de Nissa etc., autor al numeroase cărţi de hristologie şi antropologie, părintele Dumitru Stăniloae a marcat, prin personalitatea şi opera sa, întreaga Biserică Ortodoxă contemporană. Este de departe considerat teologul cel mai de seamă pe care neamul românesc l-a dat Ortodoxiei şi nu numai. Opera sa teologică cuprinde 90 de cărţi, 33 de traduceri, 275 de articole teologice, 22 de recenzii, 35 de cuvântări comemorative, 475 de articole de ziar şi 17 interviuri.
Părintele Stăniloae a trecut la Domnul la aproape 90 de ani. Data morţii sale apare diferit în mai multe biografii, fie 3, 4 sau 5 octombrie. Întâlnim cel mai adesea 4 octombrie, aşa cum consemnează şi textul de pe crucea de la mormântul său din cimitirul Mănăstirii Cernica. Potrivit mărturiei fiicei sale, Lidia Stăniloae, părintele s-a mutat la cele veşnice în noaptea de 3 spre 4 octombrie 1993. (Ciprian BÂRA)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu