ululatus et aegritudo

---

(ţipăt şi durere)
România a trimis un patriot extremist să combată patrioţii extremişti italieni. Cu puţin noroc, Corneliu Vadim Tudor nu să îmbărbătoşat la italieni ci tot la "acest răufăcător ţigan, Mailat".
Singurul apărător al lui Mailat pare a fi un avocat din “oficiul italian”. Ce mai contează, oricum Mailat este sacrificat, orice s-ar întâmpla. Vinovat sau nu de moartea doamnei italience, el oricum pleacă cu un minim de pedeapsă de 3 ani.
Iată însă că preşedintele PRM, C.V.Tudor, tribunul conducător al Grupul Parlamentar de Prietenie România-Italia, a declarat ieri că va susţine pedeapsa maximă pentru Mailat în cazul în care acesta va fi găsit vinovat de către Justiţia italiană. Bătaia domnului Vadim este însă un pic mai lungă. El cere şi pedepsirea fostului ministru al Justiţiei, doamna Monica Macovei, care l-a graţiat pe acesta. Prin ricoşeu, Vadim loveşte şi în Adrian Năstase pentru că “legea prost gândită” a fost elaborată în timpul când era el premier.
"Eu nu-l scuz pe acest răufăcător ţigan, Mailat, dimpotrivă, dacă i se va stabili vinovăţia - cer pedeapsa maximă care se aplică în comunitatea europeană pentru asemenea delicte".
Faptul că PRM susţine “retragerea” titulaturii de rrom şi revenirea la vechea denumire a etniei, “ţigan”, nu mai miră pe nimeni. Liderului PRM, de altfel, nu-i aşa, un om de cultură, comunică concluzia sa că nu poate să spună de unde provine cuvântul "rrom", el calificând drept "minciună" afirmaţia potrivit căreia, în India, acest cuvânt ar însemna "om". Pe de altă parte, mumele de "ţigan" provine dintr-o "denumire veche grecească", ce vine din construcţia "a tinganos", cu semnificaţia de "de neatins". De unde vine termenul de “român”, domnule Vadim? Ce vechime are? Şi încă mai spune Corneliu Vadim Tudur:
"Sperăm să se retragă, ceea ce ni se pare foarte greu, o să se amelioreze foarte mult acest decret în aşa fel încât să nu fie prejudiciate interesele românilor stabiliţi acolo la muncă". (…) "E greu să-i mai întorci din drum şi nici nu ne putem propune aşa ceva".
Şi dacă tot este acolo, delegaţia română va intra în audienţă, în cursul zilei de miercuri, la Papa Benedict al XVI. Cu această ocazie, papei îi va fi înmânat un mesaj din partea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Nicolae Văcăroiu şi Bogdan Olteanu.

Pentru oamenii politici care se fac astăzi că interpretează după partitură dar fac mai mult karaoke, şi acest karaoke în playback, am să dedic (fără număr) următorul clip. Cine se recunoaşte, nu întâmplător se recunoaşte. Nu, nu este vorba de ce se aude ci de ce se întâmplă. Camera este fixată pe tânărul de la clape. Urmăriţi ce face acest tânăr în timp ce melodia ia naştere. Mai întâi este un pic dezorientat, prea animat faţă de ceilalţi. Are o mână stângă pe butoane, mâna dreaptă pe clape. Nu prea se aude clapa. De ce nu se aude clapa? Priveşte, nu-şi dă seama… Se apleacă pieziş… oare s-a blocat? Ce se întâmplă? Cu un gest firesc trage două “controler”. Îşi priveşte mâna… vai ce artă, ce măiestrie… se uită în sală… este oare observat? Ceva nu merge bine însă, el ştie şi speră să nu ştie ceilalţi. Apasă un buton de stop al ritmului şi se uită pieziş din cealaltă direcţie. Îşi apropie capul pentru a auzi sunetul clapei, dar nu poate percepe diferenţa, este prea acoperit de saxofonul din dreapta sa, de tubă... Este nemulţumit, se opreşte, ia mâinile de pe clape, îşi trece palmele peste ceafă, total nemulţumit, îşi aşează tricoul. Apasă haotic pe clape, doar o auzi ceva. Dar nu se aude nimic. Merge în registrul acut pentru a se diferenţia şi mai mult de saxofon şi tubă. Îl strigă pe cel cu saxofonul, acesta se întoarce, şi el dă satisfăcut din cap cu un gest de “bravo măi!”. Saxofonistul însă nu-i dă importanţă. “Clăparul” este mulţumit, clapa lui se aude mai bine. Este mulţumit, este bucuros, dar nu are cui spune acest lucru. Saxofonistul nu i-a dat prea multă atenţie. O atinge pe mână pe solista vocală îi spune câteva cuvinte… ce?… repetă cuvintele dar solista nu e nici ea impresionată, urmează iar o intervenţie vocală şi nu poate rata intrarea. Clăparul nu are însă ce face în tot acest timp, se joacă cu piciorul prin firele întinse pe jos, dă cu şutul într-un tricou sau un prosop alb, după care revine la clarinetul acut şi face micul pasaj melodic, laitmotivul piesei. Pasajul este preluat de saxofon şi el iar nu prea mai are ce face. Se plictiseşte… la finalul refrenului muzical face o ieşire din schemă şi cântă o prelungire de o măsură şi râde cu gura până la urechi la saxofonist. Saxofonistul ia aceasta ca o provocare, intervine un pic aiurea, în afara “repetiţiei” şi termină în afara ritmului după care se uită la clăpar. Acesta se face la rândul lui că nu a înţeles replica, nu-i întoarce nici măcar capul, trage doar cu coada ochiului după ce saxofonistul se întoarce dezamăgit. Se gândeşte cum să răspundă, se uită din ce în ce mai des la saxofonist, trece iar în registru acut… dar saxofonistul nu reacţionează. Clăparul face o înfloritură acută care iar nu era în plan şi se apleacă la saxofonist pentru o scurtă conversaţie. Urmează refrenul după care saxofonistul ţine exact trilul cu care prelungise clăparul mai devreme măsura şi o ţine… până iar la refren, intervenţia din afara partiturii devine dureroasă urechi. Finalul înviorează pe toţi, solista mulţumeşte, cei doi au o ultimă discuţie, mult mai lejeră decât ar trebuii să fie descătuşarea frustrărilor acumulate în timpul melodiei. Sfârşitul clipului. Cel cu chitara şi cel toba şi cel cu tuba nu au nici cea mai mică implicare în jocul clăparului, ei cântă şi atât.