„Lacul lebedelor” revine la Operă... cu un pas înainte

---

Am aşteptat cu nerăbdare premiera „regelui baletelor”, am ascultat felurite comentarii şi, merită recunoscut, mi-a fost teamă, după cele câteva experienţe nereuşite de reluării ale unor titluri celebre, la Opera Naţională. Despărţirea, stagiunea trecută, de Oleg Danovschi şi al său „Lac al Lebedelor”, fusese tristă şi ne lipsea de orizont, după jumătate de secol de existenţă a spectacolului său.

Sâmbătă seara, Opera îşi primea oaspeţii de premieră, oferind un preludiu încă din sugestiile exponatelor din foyer care, prin tradiţie, pregătesc o nouă ridicare de cortină. Fireşte, muzica lui Ceaikovski a început, imaginile au prins să se înfiripe şi, ca prin miracol, a reapărut „regele baletelor”! L-am urmărit cu curiozitate şi, de ce nu, cu satisfacţia de a vedea un spectacol modern construit pe coregrafie clasică, fidel esteticii dar nu şi epigonic. Paradoxal? Nu, pentru că autorul noii versiuni şi-a conceput regia şi coregrafia în respectul tradiţiei, contribuind însă la o fericită formulă de „aducere la zi” a capodoperei romantice. Sugestiile primilor creatori, Petipa şi Ivanov, sunt încă prezente, dar fără gest de inventariere, ci prin preluare altfel simţită. Derularea scenelor aduce aminte de ceea ce ştiam despre această minunată povestire dansată, dar un fluid aparte, aparţinător lui Gheorghe Iancu, împlinea armonios componentele. Se ştie, „Lacul lebedelor” are o istorie complicată şi, până a ajunge capodopera pe care o admirăm, a adiţionat numeroase contribuţii de scenariu, dans, muzică şi imagine. Deci, nu mai trebuie puse în discuţie alcătuirile de acum care, prin viziunea lui Gheorghe Iancu, schimbă dar nu trădează. La imagine contribuie plastica fluidă şi ingenioasă a Luisei Spinatelli, valorificată de un autentic lux al materialelor folosite şi discret luminată de Sergio Rossi.
Pentru premieră au fost invitaţi doi protagoniştii, o profesionistă de clasă, dansând elegant în Odette/Odile – Michele Wiles, un Siegfried frumos şi abil ca mişcare în dansul său – Artem Shpilevskiy. Revine, doar cu o schimbare de nume, din Bufon în Beno, Vlad Toader, primindu-şi ovaţiile pentru superbele sale evoluţii. Lui Alin Gheorghiu, acum Deirfgeis, altădată Rothbat, coregraful a creat un rol de teatru-dans, complex şi nuanţat între parapsihologie şi malefic, excelent înţeles, redat de interpret. În duetul cu Regina Mamă – Adela Crăciun, deşi ieşea din scenariul baletului, amândoi au fost răsplătiţi pentru plastica uimitoare a dansului lor.
Ansamblul şi soliştii Companiei de Balet a Operei Naţionale îşi reintră treptat în formă, regăsind elemente uitate, antrenându-se pe noi paşi şi traiectorii, disciplinându-se în dorinţa sincronizării obligatorii pentru stilul clasic. Cred că acelaşi efort ar trebui să-l facă şi orchestra, vădit forţată de Tiberiu Soare, pentru a „ţine aproape” de ce se întâmplă pe scenă, cu un discurs din care cam lipsea romantismul emoţional şi nuanţat ceaikovskian.
Revenim din nou la maestrul Oleg Danovschi şi, cu afecţiune, îi spunem „Adio”! Nu fără bucuria că avem, pe scena bucureşteană, din nou „Lacul lebedelor”, sperăm pentru încă o jumătate de secol. (Grigore Constantinescu, 20 aprilie 2008 - http://www.cimec.ro/Muzica/Cronici/GrConstantinescu120.htm)