luni, octombrie 01, 2007
mors ultima linea rerum est
(moartea este limita finală a oricărui lucru)
Un moment trist pe care îl presimţeam de câteva luni.
David Ohanesian a murit
Baritonul David Ohanesian a murit în cursul zilei de duminică, la vârsta de 80 de ani, au declarat pentru MEDIAFAX surse din Opera Naţională Bucureşti.
Născut pe 6 ianuarie 1927, artistul emerit David Ohanesian, interpretul magistral al rolului Oedip din celebra operă enesciană, a murit duminica seara, la vârsta de 80 de ani.
Personalitate marcantă a scenei lirice româneşti şi europene, David Ohanesian a făcut parte, alături Octav Enigărescu şi Nicolae Herlea, din triada de aur a celor mai mari baritoni ai ţării.
David Ohanesian a fost admis, în anul 1948, la Conservator, la clasa profesorului Aurel Costescu-Duca.
Între 1950 şi 1958 a fost prim solist al Operei Române din Cluj-Napoca, apoi până în 1977, prim solist al Operei Române din Bucureşti. Între anii 1968-1977 a fost artist invitat al Operei din Hamburg, unde a cântat cu cei mai renumiţi dirijori ai vremii şi a avut ca parteneri de scenă nume impresionante ale artei lirice universale: Mirella Freni, Gwyneth Jones, Raina Kabaivanska, Lucia Popp, Tatiana Troyanos, Leonie Rysanek, Luciano Pavarotti, Peter Schreier, Nicolai Gedda, Carlo Bergonzi, Herman Prey, Montserrat Caballe etc.
Este cunoscut drept cel mai apreciat "Oedip" al secolului XX, operă pe care a cântat-o, pentru prima data în România, în anul 1958, în cadrul primului Festival Internaţional "George Enescu".
Printre succesele importante din cariera sa se numără, însă, şi alte roluri, precum: Rigoletto, Iago, Amonasro, Renato, Tannhauser.
În 1999, maestrul a primit titlul de "Doctor Honoris Causa" al Academiei de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca, pentru ca, un an mai târziu, să primească Ordinul Naţional "Steaua României". În noiembrie 2006, baritonul David Ohanesian a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii "Ovidius" din Constanţa.
David Ohanesian a purtat rolul lui Oedip, din opera cu acelasi nume a lui George Enescu la Paris, Atena, Berlin, Sofia, Stockholm, Moscova, Lausanne, Wiessbaden. Cariera sa a cuprins peste 2.000 de spectacole.
În 1986 a semnat, alături de Iosif Sava, lucrarea "Patima muzicii", apărută la Editura muzicală, Bucureşti. (stire MEDIAFAX)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
Din nou stiri triste din lumea muzicala, la mai putin de o luna de zile de la trecerea in nefiinta a mega-artistului Luciano Pavarotti... Ziua de 30 a inceput sa devina o zi a bilanturilor nedorite, in care se sting flacarile unor spirite inalte... in ziua de 30 a lunii Iulie se stingea neasteptat Patriarhul Teoctist, pentru ca in ziua intronizarii noului Patriarh Daniel, sa ne paraseasca si eminentul bariton David Ohanezian...
Nu mai este loc acum decat pentru lacrimi, flori si durere...
Adio, maestre ! Ne veti lipsi !
Revin cu precizarea ca din graba am uitat sa-mi introduc numele...
Presentimentele tale din ultima vreme sunt tot mai exacte, prietene... nu ai flashuri pe retina si cu lucruri macar un pic mai senine ?
Dar noi ştiam numele :)
http://atelier.liternet.ro/imagini04/dinu_lazar_oile.jpg
http://atelier.liternet.ro/imagini04/dinu_lazar_capita.jpg
http://atelier.liternet.ro/imagini04/dinu_lazar_odihna.jpg
http://atelier.liternet.ro/imagini04/dinu_lazar_munti_ceata.jpg
Dinu Lazăr, un artist excepţional care mi-a atras atenţia acum 4 sau 5 sau 6 ani.
"Sufletel", "Inimioara"- CUORINO.
Asa ii spunea Pavarotti lui Ohanesian. Acum s-a dus. L-o fi chemat prietenul Luciano, iar "sufletel" a raspuns chemarii. Asa cum a facut intotdeauna. Cum l-as chema si eu de-as sti ca mi-ar raspunde...
Durerea nu este a celui care se duce, ci a celor care rămân. Mă obişnuisem cu anumite prezenţe ca fiind eterne. Toţi aceşti oameni erau la modă când eu eram copil. Acum ei se duc, unul câte unul. Au trăit, nu mai sunt tinerei. Dar eu îi vroiam eterni, adică să moară după mine. Viaţa nu mă ajută însă să mor eu înaintea lor. Aşa că generaţia care m-a format are acum 70, 80 de ani. E normal să se ducă câte unul, câte unul. Prin ei se rupe însă şi betonul fundaţiei mele, se macină până se transformă în nisip mişcător. Şi atunci o să mă scufund şi eu. Eu, la rândul meu, poate o să fiu puţin nisip în fundaţia altuia, şi o să las în urma mea un semn trist... în timp ce eu o să fiu în sfârşit fericit că s-a terminat totul.
Trimiteți un comentariu