(popor)
Credinţa este legată de naţiune?
Pe de o parte este firesc ca cei născuţi să urmeze majoritar religia părinţilor. Acest lucru poate duce la o corespondenţă între teritoriu şi aria de răspândire a unei religii. Se poate face o hartă a religiilor dominante. Pe de altă partea, religia ar trebui să implice o alegere a căii spre adevăr şi nu o dezvoltare impusă.
Nici biserica ortodoxă nu răspunde acestei nevoi de a alege. Botezul, actul ritual al apartenenţei, este făcut, de obicei, la o vârstă în care nu putem vorbi de o acceptare. De altfel botezul se face prin interpuşi, prin naş, cel care vorbeşte pentru cel botezat. Un lucru foarte interesant este prezenţa naşilor chiar atunci când cel botezat ajunge la o vârstă matură, o vârstă la cere putem vorbi şi de maturitatea deciziei. Aceasta este însă o altă discuţie. Dacă libertatea de alegere este un element foarte evident şi nu mai trebuie dezvoltat, să vedem ce argumente se aduc stabilirii unei corespondenţe teritoriale, naţionale.
Am luat exemplu stabilirea legăturilor între Ortodoxie şi Naţionalism formulată de părintele Dumitru Stăniloae. Domnia sa identifică în conştiinţa naţională trei elemente componente. Mai întâi vorbeşte de conştiinţa de sine, conştiinţa că acţionezi ca individ legat la o comunitate. Este adevărat. Omul este o fiinţă eminamente socială. Valorile sociale sunt strâns legate de naţionalitate. Apoi vorbeşte de conştiinţa apartenenţei la un neam. Şi aici este adevărat. Ca prim impact social, întotdeauna un membru al societăţii este strâns legat de “adevărul” istoric deţinut de acea societate, tradiţii, elemente etnografice. De cele mai multe ori, societăţile diferitelor naţiuni au “adevăruri” istorice diferite, lucru care se interpune mutaţiilor internaţionale. În cel de al treilea rând, părintele Stăniloae identifică sentimentul de răspundere faţă de cei ce sunt din acelaşi neam cu tine. Şi aici este exprimat un adevăr. Consecinţă directă a celorlalte două elemente, în adaus cu valorile de sânge ale familiei, este nevoia de a apăra domeniul social din care te-ai format cu sentimentul că îţi aperi însuşi identitatea.
Mai spune părintele Stăniloae că ceea ce ţine un popor legat este religia, organizarea ca stat este urmare a coagulării populaţiei în jurul bisericii.
Să începem cu ultima afirmaţie. Ar putea fi adevărată dacă nu am lua drept exemplu chiar ţara noastră şi nu s-ar transforma într-un contra-exemplu al statului dominat şi definitivat de cercul religios format în jurul populaţiei. Putem vorbi de o zonă importantă din Ardeal care este preponderent Catolică, putem vorbi de fraţii noştri din republica Moldova, care sunt de acelaşi sânge cu noi, avem aceiaşi Biserică, dar sunt un stat diferit. Astfel de afirmaţii îndeamnă doar la prima vedere la unitate, în realitate par a duce la segregare. Celelalte trei argumente în vederea construirii unei conştiinţe naţionale au dreptate relativ la stabilirea sentimentului de apartenenţă, dar nu leagă această apartenenţă de credinţă. Atunci când credinţa vine pe cale maternă sau prin educaţie, ea nu este o credinţă aleasă ci impusă. Practic individul legat social şi naţional de o comunitate este învăţat să respecte anumite ritualuri şi moduri de manifestare. Credinţa se manifestă nu direct ci prin intermediul acelor ritualuri. Putem vorbi despre credinţă atunci când sunt îndeplinite ritualurile? Este greu de spus. Rar credinţa se manifestă prin ritualuri. Biserica nu mai este pilonul principal de păstrare a credinţei şi rânduielilor. Atunci când în familie este necesară repetarea unui ritual, forma acestuia este luată prin viu grai de la cei mai în vârstă. Biserica capătă un rol secundar. La nivel naţional nu va mai exista conştiinţa actului sacru ci acea nevoia de a face un act învăţat de la bunici. Încărcătura simbolică se pierde astfel, actul sacru devenind un ritual păgân. Cu toţi am văzut o văduvă care tămâiază o pomană, mormântul soţului… are ia conştiinţa versetului din Exodul 30:37,38 din Biblie?
"Tămâie, alcătuită în felul acesta, să nu vă faceţi pentru voi: sfinţenie să vă fie ea pentru Domnul. Cine îşi va face asemenea amestec, ca să afume cu el, sufletul acela se va stârpi din poporul sau".
Se pot aduce astfel multe dintre obiceiurile transmise folcloric care şi-au pierdut înţelesul lor sacru, deşi filonul lor biblic este evident. Dar nu este locul aici.
Cea mai importantă caracteristică care combate caracterul naţional al religiei este însă libertatea alegerii credinţei. Acest lucru a dus la apariţia de intermediari între credincioşi şi Dumnezeu. Pentru ca dialogul cu Dumnezeu se face astăzi prin intermediul icoanelor, al pereţilor bisericii, al unor acte de ritual făcute la repezeala şi, nu în ultimul rând, prin intermediul preoţilor plătiţi pentru actul religios făcut. Desigur, preotul are rolul său, el trebuie însă să ajute contactul dintre Dumnezeu şi credincios şi nu să fie intermediar. De sute de ani însă preoţii preferă să păstreze misterul asupra serviciului religios, poate de teamă că a desface tainiţele credinţei înseamnă pierderea privilegiilor.
6 comentarii:
"In ciuda celor cateva decenii de ateism militant, romanii au ramas crestini in
majoritatea lor. Ne marturisim credinta noastra si vrem sa o pastram si sa o
transmitem copiilor nostri, socotind-o ca pe o mostenire de mare pret in care ne
punem nadejdea renasterii neamului nostru. Radacinile adanci ale credintei in
sufletul romanului, respectul fata de traditiile crestinesti ale parintilor l-au
ajutat pe acesta sa se tina legat de Biserica neamului sau, fie si numai prin firele
catorva randuieli importante de care n-a putut nicicum sa se desparta.Nu stim
daca toti romanii s-au mai rugat, au postit, au cinstit sarbatorile, dar stim ca
aproape toti, cu foarte rare exceptii, si-au botezat copii, s-au cununat la
biserica, si-au inmormantat parintii si i-au pomenit dupa randuiala
crestineasca. De multe ori toate acestea se faceau numai in virtutea traditiei.Aceasta fidelitate fata de traditia si de credinta mosilor si stramosilor este o
virtute incontestabila a romanilor si oricum laudabila. Romanii s-au indepartat
de Biserica, au uitat si neglijat multe din randuielile vietii crestinesti, dar nu sau
lepadat de ea. Nu a fost putin lucru. Slava Domnului pentru toate!Cu timpul
insa multi dintre noi am pierdut sensul, rostul acestor lucruri, nu mai stim de ce
se savarsesc, cand, cum, nu mai stim ce trebuie sa facem cand ni se naste un
copil, cand este cineva bolnav, cand trebuie sa botezam, cand trebuie sa
cununam sau sa ne cununam, cand trebuie sa mergem la biserica. Nu mai stim
ce trebuie sa facem cand intram in biserica, de ce aprindem lumanari, care este
randuiala slujbelor, ce trebuie sa facem cand cineva din familia noastra se
apropie de moarte, ce trebuie sa pregatim pentru inmormantare, cum si de ce ne
spovedim si cate alte lucruri care altadata faceau parte din viata de fiecare zi a
romanilor, erau cunoscute de toata lumea, iar acum par a fi greu de inteles.E
bine sa le facem pentru ca asa am mostenit de la parintii nostri, e bine sa
respectam traditia, dar e mai bine sa si intelegem, cu un efort minim, rostul
acestor lucruri care constituie esenta spiritualitatii si a culturii noastre crestine,
continutul vietii crestinesti.ultura si spiritualitate? Sa ne preocupe insistent traditiile si obiceiurile celor
mai neinsemnate triburi si popoare ale pamantului, sa ne socotim ignoranti
necunoscand culturi demult apuse, sa ne rusinam daca nu cunoastem cultura
miceniana, traditiile indienilor, dar sa nu consideram ignoranta necunoasterea
propriei spiritualitati si culturi. Sa nu ne rusinam in nici un fel de faptul ca nu
stim care este rostul crucii de la mormant intr-o tara presarata de cruci si in
care inca nu se inmormanteaza nimeni fara cruce la capatai, de faptul ca nu
stim cand se aprind si de ce se aprind lumanari de cetatenii unui popor in casa
carora nu lipseste lumanarea; sa nu ne imputam faptul ca nu raspundem la
permanenta provocare pe care o constituie miile de biserici de care ne izbim cu
privirea numai la cativa pasi de la iesirea din casa oriunde ne-am afla in
aceasta tara s.a.m.d.
Ce ne opreste oare sa gandim pana la capat in fata acestor provocari si sa ne
intrebam ce finalitate au toate acestea, spre ce conduc ele, care este rostul lor?
Sa fie numai o simpla amagire a celor mai slabi? Sa fie aceasta cultura inca vie,
cu o istorie de mii de ani, rodul unor inchipuiri, al unor amagiri? Nu merita
filosofia de viata, crezul care a nascut aceasta civilizatie, care este, vrem sau nu
vrem, a noastra, macar atata atentie si interes cat filosofiile moarte care nu au
dat nastere niciunei culturi, dar care si-au facut loc in instoria filosofiilor?Biserica este spatiul libertatii, al darului si al chemarii. Ramane ca fiecare
dintre noi, pentru a beneficia de darurile sale dumnezeiesti, sa raspunda
chemarii si sa primeasca darul si binecuvantarea lui Dumnezeu."
Preot Dr. Constantin COMAN
Facultatea de Teologie a
Universitatii Bucuresti
Biserica Ortodoxa a fost întemeiata de Hristos, ea exista de o maniera neîntrerupta de atunci si pâna astazi, si a pastrat aceeasi credinta pe tot timpul existentei sale.
Ea este deci adevarata Biserica a lui Iisus Hristos.
Versetul 18 zice clar ca Hristos a întemeiat o Biserica ce va ramâne în veac. Urmeaza ca bisericile protestante nu pot fi aceasta Biserica, fiindca ea e una, în vreme ce ele sunt o multime, si nici nu au fost întemeiate de Hristos, ci de oameni, la mai bine de paisprezece secole dupa El.
Care sunt caracteristicile acestei Biserici? Sfântul Pavel ne-o spune în Efeseni 4, 4-6:
4. Este un trup si un Duh, precum si chemati ati fost la o singura nadejde a chemarii voastre;
5. Este un Domn, o credinta, un botez,
6. Un Dumnezeu si Tatal tuturor.
El spune de asemenea (I Cor. 12, 12):
12. Caci precum trupul unul este, si are madulare multe, iar toate madularele trupului, multe fiind, sunt un trup, asa si Hristos.
Putem conchide ca aceasta Biserica este una, ca dureaza pâna astazi si ca are o unitate de credinta.
Cele vreo 400 de biserici protestante sunt toate convinse ca au o învatatura justa, dar ele sunt în contradictie unele cu altele. Aceasta absenta a unitatii de credinta demonstreaza ca ele nu sunt niciuna Biserica lui Hristos (si asta chiar lasând la o parte faptul ca ele nici n-au fost întemeiate de El).
De altminteri, Noul Testament - la care ele fac întotdeauna apel - demonstreaza aceasta prin însasi existenta sa. Biserica a existat înainte ca primele carti ale Noului Testament sa fie scrise. Aceste carti au fost redactate în Biserica, de catre Biserica si pentru Biserica. Si abia catre anul 150 canonul cartilor ce compun Noul Testament a fost definitiv stabilit de catre Biserica. Urmeaza ca fara Biserica întemeiata de Iisus Hristos nu ar fi existat nici Noul Testament, si, deci, ca Protestantii sunt separati de Biserica.
Bisericile care exista din timpul lui Hristos si pâna astazi sunt: Biserica Ortodoxa, biserica catolica a Romei si vechile biserici orientale.
@ Preot Dr. Constantin COMAN
Foarte interesante cele spuse de domnia voastră. Aş putea spune că sunt de acord cu cea mai mare parte dintre afirmaţiile dumneavoastră. Expozeul este logic, concis şi fără ramuri lăsate descoperite.
Nu-mi răspunde însă acest expozeu la o întrebare. Dacă eu mă năşteam american, acelaşi EU, nu un alt om, nu un alt spirit, aveam o şansă să fiu practicant Ortodox, practicant al religiei adevărate? Desigur că nu. Dacă m-aş fi născut chinez, puteam fi Ortodox? Greu de crezut. Asta deşi trecerea la o altă religie este posibilă, dar, totodată, oarecum improbabilă. De ce? Pentru că practicantul nu alege latura sa religioasă, el se naşte cu ea şi, probabil, moare cu ea. Eu nu discut aici despre ateism. Eu discut despre un om care are un gol în el şi identifică acest gol cu nevoia de Dumnezeu. El alege să creadă în Dumnezeu. Până aici nimic anormal. Însă modalitatea de a avea comuniunea sa cu Divinitatea este practic aleasă de alţii, de societatea în care trăieşte. Desigur, prin studierea tuturor religiilor din lume poţi alege o altă religie... dar câţi dintre noi facem asta. Câţi dintre români sunt Ortodocşi pentru că au ales să fie aşa şi nu pentru că au crescut fiind botezaţi în credinţa Domnului Iisus Hristos.
Dacă alăturăm problemei alegerii şi problema de a nu înţelege de ce anume faci un ritual religios, ce anume implică el... pentru că nu există un acces direct asupra acestor explicaţii, nu există un manual de ortodoxism care este oferit fiecăruia la botez, credinciosul ar trebui să fie măcar debusolat, cuprins între credinţa sa şi necunoaşterea modului de a-şi manifesta credinţa.
Citeam Arnold Van Gennep, Rituri de trecere. Nu ştiu câtă acoperire are această carte, ea nu este dublată de părerea avizată a unui preot, dar... Van Gennep făcea o referire la botez, la ritual de agregare, de dezagregare... si totul începea să capete contur, nu atât în explicaţiile lui ci în faptul că mi-am dat seama că fiecare dintre aceste gesturi au o semnificaţie anume, o semnificaţie cunoscută decât preoţilor care fac trecerea de la ritual la macanismul de sfinţire.
Nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva fiecare gest are un înţeles ascuns pe care noi îl pierdem, de la primul cuvânt şi până la ultima răsuflare. Pentru că nici 1% din crucile mari si evlavioase, cruci pe care le facem atunci când trecem pe lângă un loc sfânt, nu capătă adevărata lor semnificaţie, sunt făcute mecanic. Gestul ritual mai are el oare efect dacă nu este conştientizat?
Poate că argumentele exprimate explică de ce se leagă biserica de o naţiune, dar nu văd cum leagă Biserica Ortodoxă de poporul român. Legătură îmi pare mult mai aproape de frânghia fără viaţă decât de caracterul viu şi adevărat al Bisericii.
Am mai spus asta dar am să mă repet cu riscul de a plictisi. Au venit la uşa mea doua femei care răspândeau ceva ce noi numim religie sectară (revista Turnul de Veghe). Eu le-am întrebat, faceţi un serviciu Mântuitorului dacă provăduiţi diferenţele dintre biserici? De ce vorbiţi mai întâi de Iisus şi nu de Dumnezeu Tatăl? Au avut un moment de uluire, pentru că nu-şi dădeau seama cât uitau de Dumnezeul nostru, acelaşi Dumnezeu la creştini, la evrei, la islamici... pentru a provădui diferenţele dintre Iisusul meu si Iisusul lor, de parcă Acesta ar fi fost o marfă.
Întrebarea mea este de ce Biserica nu explică totul, fiecare gest al său. De ce lasă Biserica să se închine şi să se roage oamenii la icoane în sensul de chip cioplit şi nu le explică că sensul icoanei este altul, nu acela de reprezentare. De ce oficiază preotul în gesturi pe care credinciosul nu le înţelege. De ce lasă preotul gesturile laice să se propage la nesfârşit, fără înţelesul şi cuprinderea sacră. De ce se mulţumeşte Biserica la a citi monoton din Carte, după cum spune Canonul Bisericesc, şi nu simte cu adevărat, după cum ne îndeamnă şi Iisus atunci când dă exemplul de rugăciune simplă şi din suflet, Tatăl nostru. Nu ar trebui poate ca fiecare dintre noi să născocim exact rugăciunile care ne reprezintă, evitând a repeta la nesfârşit cele câteva rugăciuni ale creştinismului?
@coloniatomesti
Nu cred ca celelalte biserici creştine, altele decât cele ortodoxe, nu au şi ele argumente. Eu nu cred că diferenţele religioase între diferitele schisme sunt esenţiale. Esenţa creştinismului este simplă: Cred în Dumnezeu. Acest lucru trebuie să ne unească. Suntem adepţii religiilor născute de acelaşi pântec al energiilor divine, suntem nepoţii aceluiaşi bunic. Separarea noastră nu este o opţiune, nu trebuie să fie o opţiune. Adevărata credinţă, adevăratul credincios, trebuie să lupte pentru unificare şi stingerea diferenţelor.
Ce a fost înainte de prima Biblie, ce s-a întâmplat în acei 115 ani, este o altă discuţie. O discuţie mult mai largă, mai ales pentru că acea Biblie nu era în limba română, deci a venit de undeva... dacă îmi amintesc eu bine, Biblie în limba română a fost tradusă abia pe timpul lui Dimitrie Cantemir, prin 1680-1690. Iar altă discuţie. Credinţa oricum a fost păstrată de preoţi, prin ritualurile şi ştiinţa lor, a fost păstrată şi de popor, prin ritualuri şi folclor. Până la urmă acesta este rostul preotului, de a păstra cât mai nealterată ştiinţa Bisericii. Tare îmi este teamă că de la facerea lumii s-au mai pierdut totuşi câte ceva.
Dacă părinţii Adam şi Eva au fost solidari şi în cădere, urmând acelaşi drum, fiii lor
vor marca o despărţire radicală: cel dintâi născut va continua căderea introducând în religie
magia cu etosul ei, fiind la început magico-religios, ca treptat să decadă tot mai mult în
magie, ca protopărinte al magiei, vrăjitoriei, ocultismului, ce va duce în generaţiile următoare
la păgânismul magic, opus deja trăirii religioase. Spre totală deosebire de acesta, dreptul Abel
„este… întâi începător al tuturor drepţilor, care prin sângele său a întemeiat întâia Biserică a
drepţilor. Pentru că de la sfârşitul mucenicesc al acestuia a început a se zidi Biserica Legii
vechi cu muceniceştile sângiuiri, ucişi fiind nevinovaţii drepţi şi sfinţii lui Dumnezeu
prooroci.”97 Primind această învăţătură, vedem apariţia Bisericii Legii, adică a religiei, ce va
fi desăvârşită la Rusalii prin pogorârea Duhului Sfânt prin întemeierea Bisericii Harului, cea
una, sfântă, sobornicească (catolică, universală şi deplină), apostolească (adică misionară) şi
desigur ortodoxă: drept (bine) slăvitoare (cinstitoare), drept (bine) credincioasă.
Înţeleg să spun despre Cain că este ucigaş. De ce aş asocia însă pe Abel cu un simbol al binelui? Ce a făcut el încât să fie un exemplu pentru mine? Abel şi Cain au făcut aceleaşi lucruri, au adus jerfă din cele dintâi născute ale oilor şi grăsimea lor. Bunul Dumnezeu l-a încercat pe Cain cu proba geloziei, a invidiei, şi Cain l-a omorât pe Abel ca reacţie la această probă.
Desigur, acel citat, dacă nu mă înşel din Hronograful grecesc, citat folosit şi de pr. DAN BĂDULESCU în studiile: "Abel si Cain: despărţirea între Ortodoxie si kakodoxie" şi în "ORTODOXIE ŞI EREZIE", acel "Abel, întâi începător al tuturor drepţilor" sună foarte fumos şi iniţiatic. Parcă lipseşte însă însuşi modelul. Oare ar trebui să fiu asemeni lui Abel? Să fac totul exact aşa cum trebuie şi să aştept să fiu măcelărit? Aceasta să fie oare împlinirea.
Trimiteți un comentariu