manuscriptum

---

(manuscript)
Am observat că în ultima vreme tineri obosesc rapid atunci când este vorba de studiul “problemelor obişnuite”, în schimb sunt fascinaţi la nesfârşit de problematică “la modă”, de nişă. Evident că pentru înţelegerea fenomenelor locale ar fi necesară şi cunoaşterea elementelor de bază, aceasta este însă o altă poveste. Am căutat pe net câte ceva despre Manuscrisele de la Marea Moartă. Acest subiect este încă acoperit de mister, lucru de neînţeles având în vedere câtă lume s-a ocupat de elucidarea textelor cuprinse în manuscrise. Paşii foarte mici sunt cauzaţi probabil de lipsa de acces direct la documente. Poate că într-o zi aceste documente se vor găsi la îndemâna oricui în format digital.
Acum 50 de ani în câteva peşteri din deşertul Iudeii nu departe de ţărmul de nord-vest al Mării Moarte au fost descoperite întâmplător străvechi manuscrise religioase, texte în parte cu caracter canonic dar si apocrife, cunoscute astăzi sub denumirea de Manuscrisele de la Marea Moartă. Această descoperire a fost considerată cea mai importantă de acest fel, de la descoperirea în 1844 si în 1859 a tezaurului de manuscrise aflate în mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Descoperirea primelor manuscrise în desertul Iudeii a fost pur întâmplătoare. În primăvara anului 1947 sau poate chiar 1945, nu se ştie cu precizie nici data nici împrejurările când a avut loc această descoperire epocală, beduinii din desertul Iudeii păşteau caprele si oile în regiunea Wadi Qurman. Un tânăr beduin, Mohamed eb-Dib (Mohamed Lupul) căutând o capră rătăcită de restul turmei a descoperit într-una din multele peşteri răspândite în zonă, nişte suluri din piele scrise în ebraică si care mai târziu s-au dovedit a avea o vechime de peste 2000 de ani.
De la descoperirea lor de către păstorii beduini manuscrisele au avut parte de o viaţă, am putea spune plină de aventuri, trecând de la un proprietar la altul, devenind obiecte de tranzacţie comercială sau lăsate în aşteptare pentru descifrare sau comercializare.
Evenimentele legate de aceste manuscrise se desfăşoară în jurul a trei instituţii situate în oraşul Ierusalim: mănăstirea siro-iacobită de rit monofizic (biserica siro-iacobită este o ramură a creştinismului care nu recunoaşte dogma oficială creştină despre dubla natura, umană şi divină, a lui Iisus, ci numai pe cea divină), Şcoala americană de studii orientale şi Universitatea din Ierusalim.
Astfel în 1947 câţiva păstori din tribul taamnirilor veniţi la Bethleem pentru a-şi vinde produsele şi a-şi cumpăra mărfurile necesare au oferit spre vânzare, unui anticar, câteva manuscrise pe pergamnet, pentru o sumă modestă. Acesta a refuzat şi atunci beduinii s-au adresat unui negustor care avea şi un atelier de cizmărie, pentru cumpărarea bucăţilor de piele. Acest negustor, Halila Iskander, cunoscut şi sub numele de Kando, fiind membru al comunităţii siro-creştine a realizat că se afla în faţa unor manuscrise vechi şi îl înştiinţează pe mitropolitul bisericii, Mar Atanasie, care era şi stareţul mănăstirii Sfântul Marcu. Acesta nu cunoştea limba manuscriselor dar şi-a dat seama cu sunt foarte valoroase pentru că ele proveneau din regiune Qurman, regiune nelocuită de secole, fapt ce oferea garanţia vechimii lor. Stareţul a vrut să ia legătura cu beduinii dar taamirii plecaseră.
Un timp nu s-a mai auzit nimic despre aceste manuscrise, dar Kando, negustorul a cărui prăvălie era căutată de beduini, a fost înştiinţat să-i anunţe pe păstori că stareţul era interesat de cumpărarea bucăţilor de piele.
Astfel s-a reuşit cumpărarea unora dintre aceste manuscrise, unele de către stareţul Atanasie iar altele, mai puţine de către profesorul Sukenik de la Universitatea din Ierusalim., în total şapte suluri.
Două dintre suluri cuprindeau fragmente ale aceluiaşi manuscris aşa-numitul Statut al comunităţii iar printre celelalte se afla textul complet al Cărţii prorocului Isaia. De pe un sul prost conservat oamenii de ştiinţă au descifrat numele Lamateh şi l-au intitulat Apocalipsul lui Lamateh, ca mai apoi după ce a fost desfăşurat şi restaurat să primească numele de Apocriful Genezei căci conţinea povestea înflorită a Cărţii Facerii din Biblie.
Profesorul Sukenik este cel dintâi care a publicat descrierea primelor manuscrise, în 1948 sub titlul Sulurile tăinuite. Prima ediţie integrală a textelor celor şapte suluri a apărut mult mai târziu, după moartea profesorului Sukenik, sub îndrumarea elevilor şi colaboratorilor săi care i-au continuat munca, în special a fiul său Ygal Yadin. Au apărut întâi descrierea primelor şase suluri în ebraică şi mai apoi al şaptelea în engleză, acestea fiind o mică parte a textelor cunoscute sub numele de “Manuscrisele de la Marea Moartă“.
În decursul timpului stareţul mănăstirii Sfântul Marcu, Atanasie, înţelegând valoarea adevărată a manuscriselor a continuat cercetarea peşterilor din deşert cu ajutorul oamenilor mănăstirii şi deşi a declarat că nu a mai găsit nimic, este posibil să fi găsit totuşi fragmentele ce lipseau din manuscrisele achiziţionate, precum şi alte materiale, pe care mai târziu le-a oferit spre verificarea competentă a specialiştilor, pentru a se convinge încă o dată de autenticitatea lor, dar declarând că aceste manuscrise au fost găsite în incinta mănăstirii. Era poate o măsură de protecţie, pentru ca acestea să nu intre în posesia statului pe teritoriul căruia fuseseră găsite.
Nu se ştie însă câte manuscrise s-au pierdut în perioada lungă a căutărilor de către păstorii seminomazi care nu ştiau să le mânuiască pentru a le proteja şi a nu le deteriora şi pentru care ele reprezentau doar o sursă de venit.
O bună bucată de vreme aceste căutări de noi manuscrise şi descifrări ale manuscriselor deja cunoscute au trenat deşi în zonă se găseau multe instituţii ştiinţifice specializate în filologie clasică şi studii biblice. O explicaţie ar fi frământările politice ce aveau loc în zonă şi apariţia celor două state noi, Iordania şi Israel care au împărţit în două oraşul Ierusalim şi astfel instituţiile s-au trezit despărţite unele de altele, comunicarea fiind îngreunată de problemele politice.
În anii care au urmat de la descoperirea primelor manuscrise au fost cercetate în jur de 300 de peşteri, naturale sau săpate de mâna omului; multe dintre acestea erau goale. În circa 30 de peşteri s-au găsit resturi de cultură materială de interes minor pentru ştiinţă dar în alte 11 peşteri din regiunea Qumran şi de la Wabi Murabb’at ca şi în ruinele mănăstirii Sfântul Sava s-au găsit depozite de manuscrise de valoare, achiziţionate fie de la beduini, fie de la negustori care le cumpăraseră de la păstorii taamiri.
În total au fost descoperite asemenea manuscrise (precum şi monezi şi alte obiecte) în jur de 40 000 fragmente reprezentând vestigiile a aproximativ 600 de cărţi, scrise în piele (pergament), papirus şi tablete de cupru în opt limbi şi dialecte, texte cuprinzând o perioadă de un mileniu (secolul al III-lea î.e.n. – secolul al VII-lea e.n.).
Cele şapte manuscrise din prima peşteră (achiziţionate în mare parte de stareţul Atanasie şi pe de altă parte de profesorul Sukenik) sunt însă printre cele mai importante.
La studierea manuscriselor descoperite în deşertul Iudeii au participat paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetători ai artei antice, etc.
Compararea acestor manuscrise cu altele găsite cam în aceeaşi regiune, cu caractere asemănătoare, la fel de vechi, precum şi cu alte documente descoperite de-a lungul secolelor poate conduce la concluzia că manuscrisele ascunse în împrejurimile Mării Moarte de comunitatea din Qurman au fost scoase la diferite date, înşiruite de-a lungul secolelor. Se poate însă că nu fiecare descoperire să fi fost consemnată în scris şi nu toate au ajuns până în zilele noastre. Printre manuscrisele asemănătoare putem da exemplu manuscrisele descoperite în 217 în apropiere de Ierihon, de către Origene, teolog vestit al creştinismului primitiv, manuscrise conţinând o versiune greacă a Cărţii Psalmilor alături de alte cărţi în greacă şi ebraică, într-un vas de argilă şi scrisoarea mitropolitului Seleuciei, Timotheos, mitropolitului Sergios al Elamului în care arată o întâmplare asemănătoare cu cea din Qurman : descoperirea într-o peşteră, lângă Ierihon, de către nişte vânători, a unor cărţi, printre care peste 200 de psalmi ai lui David, unele versete ale Bibliei şi citate din Noul Testament.
Deci se pot trage două concluzii din descoperirile făcute. Una ar fi existenţa unei “secte a peşterilor“ în regiune Mării Moarte, dovezi în acest sens întinzându-se pe două milenii, ea fiind atestată în timpul domniei împăratului Augustus (anul 31 î.e.n – 14 e.n) apoi descoperirea lui Origene din anul 217 a manuscriselor din peşterile de lângă Ierihon, iar în anul 800 mitropolitul Timothes relatează despre descoperirea unor manuscrise într-o încăpere săpată în stâncă şi în fine descoperirea tot în vase de lut a manuscriselor din peşterile din regiunea Qurman, nu departe de Ierihon, a celebrelor Manuscrise de la Marea Moartă.
Altă concluzie este legătura care ar exista între comunitatea din Qurman şi secta karaimilor. Această ipoteză pare a fi confirmată de un manuscris din Qurmna care este o versiune mai veche a unui manuscris al karaimilor găsit într-o sinagogă din Cairo. Există asemănări evidente între ideologiile comunităţii din Qurman şi secta iudaică a karaimilor, care îşi spuneau Fii Bibliei, care a apărut în secolul al VIII-lea în Asia Mică, răspândindu-se apoi în Egipt, Spania, Crimeea, Caucaz, Lituania.
Numele de Qurman nu figurează în Biblie şi nici în vechea toponimie a Palestinei. Unii cercetători sunt de părere că acesta este traducerea arabă a denumirii ebraice Gomora.
Când au fost folosite prima oară peşterile din regiune nu se ştie. Este sigur că ele au fost abandonate în anul 70 în timpul răscoalei împotriva stăpânirii romane. În Iordania pe o terasă de marmură de lângă Marea Moartă s-au descoperit ruinele unei clădiri mari, cu multe încăperi, cu construcţii anexe, cisterne, apeducte, precum şi încăperi de copiat manuscrise. Numele arab al locului este Khirbet Qurman adică ruinele Qurman. S-au descoperit aici 1100 de amfore, în apropiere un cimitir cu 1000 de morminte, monede din perioada primilor procuratori ai lui Augustus şi până la izbucnirea răscoalei din anul 67. Se pune întrebarea cine erau locuitorii aşezării din regiunea Qurman. Probabil că aceştia nu locuiau tot timpul în peşteri ci numai în vremuri vitrege şi tot acolo îşi ascundeau şi manuscrisele în vase de lut. La mică distanţă de vechile clădiri s-a descoperit o peşteră artificială în care se aflau mii de fragmente de manuscrise în ebraică şi arameică, provenind de la 400 de cărţi, bibliotecă a comunităţii din Qurman. Autenticitatea acestor texte nu poate fi pusă la îndoială deoarece falsificarea lor ar fi imposibilă iar testele cu carbon 14 au dovedit vechimea lor.
Cel mai important manuscris îl constituie Statutul comunităţii (iniţial primise alt nume: Manual de disciplină). Fragmente ale aceluiaşi text, mai mult sau mai puţin îngrijite, au fost descoperite în mai multe peşteri ceea ce dovedeşte că reglementa viaţa comunităţii şi că era socotit deosebit de important dacă la ivirea unei primejdii fiecare căuta să-şi pună la adăpost propriul exemplar.
Statutul vorbeşte despre un întemeietor, obiect al veneraţie membrilor comunităţii, căruia i se spune “învăţător al dreptăţii“ sau “unicul Legiuitor“. Membrii comunităţii practicau unele ritualuri care se reîntâlnesc mai târziu la creştini, precum botezul şi masa sfântă. Cercetătorii au observat imediat asemănarea cu unele paragrafe din manuscrisul descoperit la Cairo denumit Documentul de la Damasc, document în care se vorbeşte de asemenea despre “Învăţătorul dreptăţii“.
Polemicile, discuţiile, interpretările, studiul manuscriselor de la Marea Moartă au continuat ani şi ani de-a rândul.
Problema cea mai aprig discutată a fost legătura dintre comunitatea din Qurman şi creştinismul primitiv. Aceasta deoarece există o serie de analogii, asemănări dintre practicile acestei comunităţi şi creştinismul primitiv. Asemănările dintre “Învăţătorul dreptăţii “ care a murit pentru ideile sale cu cel puţin 100 de ani înaintea lui Christos a suscitat discuţii care poate mai continuă. Oricum manuscrisele de la Marea Moartă au declanşat adevărate revoluţii în studierea Bibliei şi a Noului Testament.
Astfel descoperirea întâmplătoare a păstorului nomad a dus la discuţii pătimaşe legate de controversatele probleme din istoria religiilor: problema originii şi a izvoarelor creştinismului.
În cadrul acestor discuţii la care participă filologi, paleografi, arheologi, teologi istorici, publicişti de cele mai diferite nuanţe, şi pe măsura descifrării şi studierii textelor, a acumulării de material faptic s-au conturat trei direcţii: cei care pledează în favoarea legăturii indisolubile între manuscrisele de la Qurman şi literatura Noului Testament, clericii şi teologii ortodocşi care văd în interpretarea conţinutului manuscriselor o subminare a tezei fundamentale a religiei creştine privind esenţa divină a lui Christos şi unicitatea “revelaţie “sale şi a treia categorie adepţii aşa numitei orientări “liberale“ sau “istorice“ care se situează între celelalte două. “Creştinismul nu s-a născut din vid “ este premisa de la care pornesc aceştia din urmă. Orientarea acestora este limpede: ideologia creştina nu este originală, cum nu sunt originale nici organizarea socială şi ritualurile comunităţii creştine primitive. Caracterul specific al creştinismului este dat de esenţa divină a întemeietorului său şi fapta sa expiatoare.
Informaţiile furnizate de Manuscrisele de la Marea Moartă ilustrează nu numai mediul istoric concret şi atmosfera spirituală în care a luat naştere primele comunităţi creştine, dar aduc şi unele date noi cum ar fi cea a “Învăţătorului dreptăţii“ care nu este menţionat în vreun alt izvor cunoscut. De asemenea aceste manuscrise pun la dispoziţia cercetătorilor izvoare autentice pentru studierea mişcărilor social politice şi ideologice din Siria şi Palestina precum şi despre Iudeea.
Diferite ştiinţe şi discipline (filologia, lingvistica, paleografia, grafia şi tehnica scrisului, lexicul, sintaxa limbii vorbite în acea epocă, istoria şi evoluţia alfabetului, istoria dreptului practica juridică în Palestina, dreptul babilonian, dreptul egiptean, geografia şi toponimia ) găsesc în textele manuscriselor de la Marea Moartă teren de cercetare.
Dintre cele 40 000 de fragmente de manuscrise descoperite în regiunea Mării Moarte s-a publicat destul de puţin. Mare parte a manuscriselor se află poate încă în curs de descifrare şi editare şi nu este exclus să apară noi date despre primele comunităţi creştine.
Manuscrisele de la Marea Moartă îşi merită pe deplin aprecierea de cea mai importantă descoperire arheologică din perioada postbelică.