Să fie simplă coincidenţă, cu toate conotaţiile pe care dorim să i le atribuim? În urmă cu un an, luni 30 iulie 2007, la ora prânzului, lumea întreagă primea ştirea morţii regizorului suedez Ingmar Bergman, la reşedinţa sa din insula Faarö (Gotland).
Când încă nu se aflase bine, seara a venit o altă ştire: Michelangelo Antonioni, unul dintre marii regizori italieni, făcând parte dintr-o generaţie de aur a cinematografiei italiene, a încetat din viaţă, la Roma, în vârstă de aproape 95 de ani. Se născuse la 29 septembrie 1912, la Ferrara, era prin urmare mai tânăr cu şase ani decât Visconti (1906–1976) şi cu opt mai bătrân decât Fellini (1920–1993).
Foto: Bibi Andersson
Bergman era aproape nonagenar. Născut la 14 iulie 1918, la Uppsala, în familia unui preot, se retrăsese pe insula suedeză, „insula lui Bergman”, cum le plăcea tuturor să o numească pentru că acolo turnase mai multe filme, după ce în octombrie 2006 suferise o operaţie la şold. Personalitate suficient de enigmatică, Bergman spunea adesea că viaţa sa este „un insuportabil infern”, asemănător poate celui sugerat în unele dintre filmele sale.
Foto: Scenă din „Blow-up”, cu Vanessa Redgrave şi David Hemmings
Fiica regizorului, care i-a anunţat moartea, a ţinut să precizeze că Ingmar Bergman s-a stins „calm şi liniştit.” Probabil că această seninătate venea să compenseze întrucâtva o viaţă – cum altfel, în cazul unui creator de anvergura sa? – plină de întrebări, de nelinişti, de meditaţii asupra unor idei şi rosturi esenţiale, uneori cu accente existenţialiste ascunse cu grijă într-un univers imaginar nu uşor definibil. Modernitatea sa devenise de mult clasicizată. Ingmar Bergman făcuse deopotrivă regie de teatru şi de film.
Foto: Ingmar Bergman
Teatrul rămăsese o preocupare statornică. În 2002 montase „Strigoii” de Ibsen, părăsind scena la 86 de ani, deşi anunţase cu mai bine de două decenii în urmă, după filmul „Fanny şi Alexander” (1982), nominalizat, ca şi altele, la premiul Oscar, că se retrage din viaţa artistică. Distincţia considerată supremă nu i-a fost acordată pentru nici unul dintre marile sale filme, dar acest lucru nu are nici un fel de importanţă, dacă ne gândim, de pildă, câţi mari scriitori au fost ocoliţi de Premiul Nobel. Probabil că în această privinţă trebuie să ne consolăm surâzând, adăugând amănuntul că în 1971 juriul îi acordase regizorului suedez o nesemnificativă compensaţie, Oscar-ul omagial „Irving G. Thalberg”.
Foto: Michelangelo Antonioni
Dacă ar trebui să spunem care dintre cele peste 40 de filme ale lui Bergman este capodopera creaţiei sale, ar fi fără îndoială imposibil. „A şaptea pecete”, „Fragii sălbatici”, „Persona”, „Ora lupului”, „Oul de şarpe”, „Sonată de toamnă”? Filosofia lui Kierkegaard, elemente de realism poetic, înscrierea generică în neorealism sunt moduri de a defini primele filme ale lui Bergman, axate pe tema cuplului.
Foto: Monica Vitti în „Aventura” de Antonioni
Decepţia conjugală se combină cu interogaţii metafizice, cu meditaţii asupra vieţii şi morţii într-un stil care, treptat, se clasicizează. „Surâsul unei nopţi de vară” (1953), o comedie care pare astăzi surprinzătoare în creaţia lui Bergman, aduce o idee pe care cineastul o va cultiva: superioritatea femeii în relaţia conjugală. Anul 1957 este crucial în evoluţia sa. La 16 februarie este prezentată în premieră „A şaptea pecete”, „alegorie cu viziuni apocaliptice”, „cel mai profund şi mai ambiţios film din istoria cinematografului suedez”, care „se apropie de operele lui Strindberg şi Lagerkvist” (P. Cowie). Ca şi la celelalte filme ale lui Bergman, scenariul aparţine regizorului. Întorşi dintr-o cruciadă, un cavaler şi scutierul său străbat Suedia bântuită de ciumă. Pe malul mării, moartea îl provoacă pe cavaler la o partidă de şah. Dialogurile sunt demne de pana unui mare scriitor: „Îl strig în tăcere (pe Dumnezeu), dar este ca şi cum nimeni nu ar fi acolo.” „Poate într-adevăr nimeni nu e acolo” „Dacă acest lucru e adevărat, toată viaţa este o oroare lipsită de sens. Nimeni nu poate convieţui cu moartea înainte de a muri dacă ştie că uitarea îl aşteaptă la capătul drumului”. Max von Sydow face aici un rol absolut excepţional, alături de Gunnar Björnstrand şi Bibi Andersson, o actriţă care va fi distribuită în multe dintre filmele lui Bergman.
Foto: Max von Sydow în „A şaptea pecete” de Bergman
La sfârşitul anului 1957, în 26 decembrie are loc premiera filmului „Fragii sălbatici”, cu Victor Sjoström, Ingrid Thulin, Bibi Andersson, Gunnar Björnstrand. Un octogenar îşi rememorează întreaga existenţă în drumul spre ceremonia care urma să-i celebreze cariera. „Fragii sălbatici” a fost considerat „o operă de anticipaţie autocritică” (R. Tailleur), care „combină într-un fel de sinteză genială nu numai temele sale preferate, nu numai toate marile curente ale cinematografului (expresionism, realism poetic şi chiar neorealism), ci reuşeşte să păstreze o perfectă unitate de ton şi să nu repete nimic din operele anterioare.” (A. Ayfre).
În „Persona” (premiera: 18 octombrie 1966), cu Liv Ulmann şi Bibi Andersson, tema comunicării, lupta dintre limbaj şi tăcere sunt tratate într-o manieră cât se poate de originală şi enigmatică. Un film „greu”, cu simboluri anunţate încă din genericul şocant, de-a dreptul cutremurător, un film care te poate marca pentru multă vreme. O actriţă se retrage într-o deplină muţenie, infirmiera sa încercând să o facă să vorbească din nou, să o readucă din starea de apatie morbidă şi astfel de inevitabilă alienare. Bergman va insista asupra acestei dispute care simbolizează de fapt lupta pentru supravieţuire, în următoarele două filme: „Ora lupului” (1967) şi „Ruşinea” (1968).
Printr-o coincidenţă, unul dintre cele mai importante filme ale lui Michelangelo Antonioni, care a făcut epocă, „Blow-up”, după povestirea „Las babas del diablo” („Spuma diavolului”) de Julio Cortázar, cu Vanessa Redgrave, David Hemmings şi Sarah Miles, este prezentat în acelaşi an la New York (18 decembrie). Turnat la Londra, filmul primeşte Premiul „Palme d’or” la Cannes în anul următor. Subiectul este din capul locului foarte potrivit unei ficţiuni cinematografice: dezgustat, un fotograf cunoscut, care lucrează în lumea manechinelor, doreşte să surprindă cadre reale, să se elibereze de iluzia obositoare şi artificială a laboratorului.
Astfel descoperă o crimă. „Eu n-am vrut să fac din Thomas un personaj negativ, spune regizorul. El refuză, ce e drept, să se angajeze, dar nu e amoral, nici insensibil şi eu îl privesc cu simpatie. El refuză să se angajeze pentru că vrea să rămână disponibil pentru ceva care va veni şi care încă nu există.” „Blow-up”, cel mai antonionian film dintre cele făcute de Antonioni şi, totodată, cel mai puţin intelectual” (Claire Clouzot), venea după alte filme mari: „Aventura” (1960), „Noaptea” (1961), „Eclipsa” (1962), „Deşertul roşu” (1964), în care excelau Monica Vitti, Jeanne Moreau, Marcello Mastroiani, Richard Harris şi care surprinseseră prin limbajul cinematografic nou, desprins din neorealismul italian dar cu trăsături particulare de rară expresivitate. Avea să fie urmat de „Zabriskie Point” (1970), pe tema, foarte actuală în epocă, a conflictului dintre tânăra generaţie şi valorile civilizaţiei. Un mod, poate, de a reformula într-un stil mai accesibil, mai puţin „încifrat”, mai direct, marile probleme lansate în cinematografie de Ingmar Bergman, adesea comparat cu Antonioni. (AMOS News)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu