Poate c-ar trebui scris un dicţionar al absurdului vieţii de fiecare zi, în anii comunismului, dicţionar în care cuvintele să nu aibă definiţii, ci povestiri. Soţia mea mi-a povestit cum s-a întîlnit, după mai mulţi ani, cu un fost coleg de serviciu, care îşi construise, ca să nu muncească, dar să pară tot timpul în rostul lui, oriunde s-ar fi dus şi orice ar fi făcut, o imagine de om dedicat în întregime slujbei. Deşi nu era nevoie, îşi dezbrăca haina sau sacoul, de cum ajungea în secţia de proiectare, şi punea pe el în mare grabă un halat albastru, pătat în cîteva locuri cu ulei. Nu mult, cît să nu pară murdar şi să îi spună privitorului că persoana nu e doar om de birou, ci şi de producţie.Avea ceea ce se putea chema o uniformă individuală de persoană foarte ocupată, pe care nu era potrivit s-o întrebi nici cu ce se ocupa, nici unde pleca. Unde să plece de la planşetă un proiectant cu halatul pătat de ulei, dacă nu în fabrică? Şi ce să facă în fabrică un halat pătat, însă nu destul ca să arate a halat de meşter, dacă nu o vizită cu un evident caracter tehnic?
Pe omul cu uniforma de ins extrem de ocupat îl găseai peste tot, la bufet, la sindicat, la partid, în secretariatul directorului, la chioşcul de ziare, pretutindeni însă cu aerul celui care trebuie s-o şteargă imediat în altă parte, unde era cerut de o treabă presantă, care-l cerea în calitatea sa de proiectant cu halat albastru. Adică de angajat cu un destin de sacrificat pentru cauză.
Un detaliu cu o semnificaţie particulară a uniformei era cravata de un roşu aprins, din cea mai fină mătase, atîrnînd dintr-un nod perfect printre primii doi nasturi de sus ai halatului, tot timpul neîncheiaţi. Nasturii aceia te convingeau că în cele opt ore de program insul nu găsea nici un minut, ca să termine ce începea de îndată ce intra în secţie: să se încheie la toţi nasturii. Săracul băiat, te gîndeai, dacă nu-l lăsau şefii să îşi tragă o clipă sufletul la sosire, cînd să mai găsească un răgaz ca să mănînce sau să fumeze? Toată lumea fuma, numai el nu. Ce, spunea privirea confuză a omului foarte ocupat, parcă eu n-aş sta să beau o ţigaretă, dar ce pot să fac dacă trag toţi de mine?
Am cunoscut şi eu un şmecher mare, care venea cu un sfert de ceas la birou înaintea tuturor, deschidea pe biroul său un caiet cu tot felul de tabele şi însemnări, terminate cu semne mari de exclamare, îşi aşeza în mijlocul caietului larg deschis ochelarii, ca să pară c-a plecat la o treabă atît de importantă, încît a uitat să şi-i mai ia, copleşit fireşte de urgenţa chemării, ca să se întoarcă la locul de muncă un sfert de ceas după ce plecau toţi. Iar ca să fie decorul şi mai convingător, în scrumieră vedeam întotdeauna o jumătate de ţigară, uitată arzînd dimpreună cu ochelarii. Absenţa trebuia şi ea marcată printr-un protocol, astfel încît dacă băgai capul pe uşă, ca să-l soliciţi la o muncă cu adevărat presantă, să-ţi vină să spui "pardon!" şi să ţi-l retragi cu un subtil sentiment de inoportunitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu