locutus quoque est Dominus cunctos sermones hos ego sum Dominus Deus tuus qui eduxi te de terra Aegypti de domo servitutis

(Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Ieşirea 20:1,2)
Depăşind formulele savante, înţelegem prin păcat încălcarea unei porunci sau legi bisericeşti. Înţelepciunea Vechiului Testament desparte păcatul în esenţe fundamentale. Acest tip de cuantificare este dat în mod direct de Dumnezeu poporului sau ales:
"Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!
Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam,
Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.
Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.
Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.
Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale,
Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine,
Că în şase zile a făcut Domnul cerul si pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o.
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.
Să nu ucizi!
Să nu fii desfrânat!
Să nu furi!
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!"
(Ieşirea 20, 3-17)
Aş da şi eu o definire a păcatului. Păcatul este acel lucru pe care l-ai făcut şi nu ai vrea sa fie cunoscut. Chiar şi dacă te fereşti de un singur om şi ascunzi adevărul faptei tale, acea faptă este un păcat. Definiţia pe care am dat-o eu trece păcatul din sfera cauzei/efect în zona impactului social şi/sau spiritual.
Hai sa vedem poruncile date de către Dumnezeu oamenilor.
Primele legi sunt relative la credinţă, să nu ai alţi dumnezei, să nu-ţi faci chip cioplit, să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert. Aceste legi impun o legătura între credincioşi şi credinţa lor. Aceste legi sunt menite a împiedica credincioşii să se împrăştie.
Urmează legea respectării celei de a şaptea zi. Multă lume spune astăzi că în cea de a şaptea zi nu trebuie "să munceşti", dar nu este prea clar ce anume înseamnă acest lucru. Şi atunci se reduce totul, în cel mai absurd mod cu putinţă, la "să nu mergi la lucru, să nu speli rufe şi să nu coşi". La început nu am înţeles de ce este permis să faci orice altfel de curăţenie, să speli maşina, să speli pereţii, să speli pe jos, cârpa de praf… nu şi cusutul ori spălat rufe. Destul de târziu mi-am dat seama că este o reminiscenţă a timpului vechi. Să nu mergi la lucru era atributul bărbatului care muncea de exemplu pământul sau era pescar... Cusutul şi spălatul erau munca femeii, ocupaţia sa de bază fiind ţesutul şi realizarea hainelor, spălatul lor. Astfel că a rămas în subconştient un fel de prescurtare a poruncii. Interesant este că foarte multă lume uită versetul "Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti." şi rămân ancoraţi în să nu munceşti-speli-coşi. Acest verset ne indică însă şi ce să facem cu această cea de a şaptea zi. Sfinţirea nu se poate face decât prin comuniunea cu Dumnezeu. Cea de a şaptea zi trebuie dăruită deci lui Dumnezeu.
Ultimele şase porunci sunt reguli sociale. Ele nu au sens decât trăind în societate. Aproapele este acela care respectă acelaşi reguli sociale, acela care are acelaşi sistem de valori. "Trăirea în pustie" purifică tocmai pentru excluderea posibilităţii acestor şase păcate.
Care sunt însă pedepsele relative la încălcarea acestor legi. Acest lucru nu se spune prea clar. În Epistola a doua către tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, am găsit cred cea mai subtilă exprimare a pedepsei: "vor lua ca pedeapsă pieirea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui" (Cap.1:9)
Ce înseamnă taina spovedaniei? Iată ce aflăm în Întâia Epistolă Sobornicească A Sfântului Apostol Ioan:
1. Copiii mei, acestea vi le scriu, ca sa nu pacatuiti, si daca va pacatui cineva, avem mijlocitor catre Tatal, pe Iisus Hristos cel drept.
2. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre, dar nu numai pentru pacatele noastre, ci si pentru ale lumii intregi.
3. Si intru aceasta stim ca L-am cunoscut, daca pazim poruncile Lui.
4. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le pazeste, mincinos este si intru el adevarul nu se afla.
5. Iar cine pazeste cuvantul Lui, intru acela, cu adevarat, dragostea lui Dumnezeu este desavarsita. Prin aceasta, cunoastem ca suntem intru El.
6. Cine zice ca petrece intru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa sa umble.
7. Iubitilor, nu va scriu porunca noua, ci o porunca veche pe care o aveati de la inceput; porunca cea veche este cuvantul pe care l-ati auzit.
8. Iarasi, va scriu porunca noua, ceea ce adevarat intru El si intru voi, pentru ca intunericul se duce si lumina cea adevarata incepe sa rasara.
9. Cine zice ca este in lumina si pe fratele sau il uraste, acela este in intuneric pana acum.
10. Cine iubeste pe fratele sau ramane in lumina si sminteala nu este in el.
11. Iar cel ce uraste pe fratele sau este in intuneric si umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, pentru ca intunericul a orbit ochii lui.
12. Va scriu voua, copiilor, fiindca iertate v-au fost pacatele pentru numele Lui.
13. Va scriu voua, parintilor, pentru ca ati cunoscut pe Cel ce este de la inceput. Va scriu voua, tinerilor, fiindca ati biruit pe cel viclean. V-am scris, copiilor, pentru ca ati cunoscut pe Tatal.
14. V-am scris, parintilor, fiindca ati cunoscut pe Cel ce este de la inceput. Scris-am voua, tinerilor, caci sunteti tari si cuvantul lui Dumnezeu ramane in voi si ati biruit pe cel viclean.
15. Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el;
16. Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume.
17. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramane in veac.
18. Copii, este ceasul de pe urma, si precum ati auzit ca vine antihrist, iar acum multi antihristi s-au aratat; de aici cunoastem noi ca este ceasul de pe urma.
19. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, caci de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi ramas cu noi; ci ca sa se arate ca nu sunt toti de-ai nostri, de aceea au iesit.
20. Iar voi, ungere aveti de la Cel Sfant si stiti toate.
21. V-am scris voua, nu pentru ca nu stiti adevarul, ci pentru ca il stiti si stiti ca nici o minciuna nu vine din adevar.
22. Cine este mincinosul, daca nu cel ce tagaduieste ca Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tagaduieste pe Tatal si pe Fiul.
23. Oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal; cine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal.
24. Deci, ceea ce ati auzit de la inceput, in voi sa ramana; de va ramane in voi ceea ce ati auzit de la inceput, veti ramane si voi in Fiul si in Tatal.
25. Si aceasta este fagaduinta pe care El ne-a fagaduit-o: Viata vesnica.
26. Acestea v-am scris voua despre cei ce va amagesc.
27. Cat despre voi, ungerea pe care ati luat-o de la El ramane intru voi si n-aveti trebuinta ca sa va invete cineva, ci precum ungerea Lui va invata despre toate, si adevarat este si nu este minciuna, ramaneti intru El, asa cum v-a invatat.
28. Si acum, copii, ramaneti intru El, ca sa avem indrazneala cand Se va arata si sa nu ne rusinam de El, la venirea Lui.
29. Daca stiti ca este drept, cunoasteti ca oricine face dreptate este nascut din El.
(Capitolul 2)

Iată că se deschide o poartă pentru a putea mărturisi păcatul, acesta încetând a mai fi păcat (desigur, în definirea mea). Daca Isus Hristos mijloceşte între păcătos şi Dumnezeu, ce rol are preotul. Este oare şi el mijlocitor. Desigur că nu. Preotul este reprezentatul social. Spovedindu-te în faţa preotului este ca şi cum ai spune adevărul întregii societăţi. Preotul trebuie să fie deţinătorul adevărului la nivelul parohiei sale. Cerând sfatul preotului din parohia în care faci parte, nu ţi se oferă numai soluţia corectă din punct de vedere clerical, dar şi soluţia documentată pe acele adevăruri necunoscute de societate.
Preotul nu trebuie sa ierte el păcatul ci să ofere păcătosului posibilitatea de a exprima căinţa. "Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţei sale." (Marcu Ascetul)
Taina spovedaniei, a mărturisirii păcatelor, are un lucru foarte special, spre deosebire de celelalte Taine, prin caracterul său intim. Practic legătura între penitent şi preot, ca reprezentant social, dezvoltă o comuniune unică. Este absurd să privim mărturisirea păcatelor ca pe simplă pomenire a faptelor. Preotul trebuie să pătrundă în sufletul penitentului pentru a putea să ajute mai întâi în problema exercitată de fapta în sine şi apoi pentru rezolvarea acelui conflinct interior ce a dus la săvârşirea păcatului. Iată de ce Contribuţia duală a penitentului şi a preotului cere o implicare foarte mare din partea amândoura. În toate celelalte Taine, prezenţa harului, a caracterului sfânt, este foarte accentuată în sfera ontologică, adânc ancorată în realitate şi existenţă, Taina spovedaniei însă îşi are domeniul de rezonanţă atât în implicarea părţii ascunse a sufletului penitentului, prin mărturisire şi căinţă, dar şi în revelaţia pe care o are preotul atunci când indică calea de vindecare a sufletului celui ce simte suferinţa păcatului, pentru a se încheia cu penitentul care urmează calea propusă de preot. Aici nu mai putem vorbi de o iertare generică a păcatelor prin simpla mărturisire a credinţei, prin angajamentul la păzirea credinţei, la păzirea poruncilor, aşa cum este cazul Tainei Botezului sau a Ungerii cu Mir, pentru că penitentul a încălcat deja aceste angajamente şi s-a făcut vinovat. Trebuieşte vindecată deci acea boala, acea slăbiciune care l-a făcut să comită păcatul, altfel nevoia de a păcătui ar putea reveni. Deci nu este suficientă numai mărturisirea păcatului, penitentul trebuie să explice motivele căderii sale, motivele slăbiciunilor sale. Doar aşa vindecarea este posibilă. Taina trebuie sa aibă ca efect remedierea durabilă a omului. La rândul lui, preotului îi trebuie o putere foarte mare pentru a pătrunde cu adevărat în sufletul deschis pentru a da exact calea cea mai potrivită vindecării. A primi o spovedanie implică un consum uriaş din partea preotului, pentru că în acel moment lui i se cere nu numai să aibă autoritatea din partea Bisericii ci şi o autoritate morală, o bună cunoaştere a lumii, a căilor naturale, a modalităţilor de vindecare a slăbiciunilor omeneşti. Sper să mi se permită caracterul uşor ludic, preotul ar trebui să fie un psiholog, un doctor si un filozof în acelaşi timp, totodată şi atins de sfinţenie.
Preotul nu intermediază ci conduce mărturisirea penitentului spre adevăratul receptor: Isus Hristos. De aceea apare, pentru latura umană a Tainei, răspunderea. Primul motiv al păstrării secretului faţă de cele spuse în timpul spovedaniei nu este protejarea penitentului ci răspunderea faţa de Hristos. De aceea preotul se transformă pe perioada spovedaniei în duhovnic, în confesor. Pe timpul spovedaniei cele doua părţi umane îşi depăşesc statul lor muritor prin cele două responsabilităţi care se compensează. Păcatul resimţit mai puternic de penitent necesită o putere mai mare a preotului.
Modernismul vieţii actuale face să scade puterea spirituală a omului. Cu atât mai important este rolul biserici de a păstra cât mai nealterată forma iniţială a credinţelor. Cu atât mai important este pentru preot să găsească căi prin care să convingă pe mireni că există un Adevăr care trebuieşte căutat.
Iată ce zice preotul Dumitru Stăniloae:
"Adeseori omul contemporan se ruşinează să-şi divulge păcatele, sau socoteşte nedemn pentru el să facă acest act de umilire în faţa unui preot. Dar pe de o parte simte şi el nevoie să-şi descarce conştiinţa înaintea cuiva, iar pe de alta, îşi dă seama că preotul îi inspiră încredere deosebită prin marea lui responsabilitate faţă de Hristos şi prin smerenia cu care-l ascultă şi care-l face să nu se socotească mai bun decât penitentul.". "Mărturisirea însăşi îl înalţă pe om, întrucât ea include căinţa smerită pentru păcatele mărturisite şi voinţa de a se elibera de stăpânirea păcatelor."
Calea adevărată pe care trebuie să o urmeze biserica nu este obligativitatea, impunerea dogmatică ci ocrotirea nevoii naturale. A sili pe cineva să-şi însuşească învăţăturile bisericii, nu este un lucru bun. Biserica trebuie să ocrotească nevoia naturală a omului de a se împlini, a se întregi, de a umple golul său spiritual, de a arăta, celui ce o cere, calea prin care poate parcurge perioada de asceza, personalizată după felul fiecăruia, calea prin care poate atinge găsi iluminismul şi, în ultima acumulare, calea împlinirii mistice.