Sâmbătă 26 iulie şi sâmbătă 2 august, la ora 23,00, la Radio România Actualităţi, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră „Cavalerii” de Aristofan (spectacol în două părţi).
Traducere de Maria Crişan. Adaptare radiofonică de Claudiu Cristescu. În distribuţie: Eugen Cristea (Nikias), Mihai Constantin (Demostene), Constantin Dinulescu (Cleon), Virgil Ogăşanu (Agorakrites), Constantin Codrescu (Poporul), Mihai Niculescu, Radu Amzulescu, Liviu Crăciun (Cavalerii), Nicolae Călugăriţa (Un senator). Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică şi artistică: Vasile Manta.
Foto: Aristofan
Aristofan (450–386 î. Hr.) şi-a prezentat primele comedii sub numele lui Callistrat, poet atenian consacrat, de la sfârşitul secolului a VI-lea şi începutul secolului al V-lea. Motivul nu ar fi fost, după cât se pare, încercarea de a-i deruta pe Cleon şi adepţii săi, a căror politică era vizată direct, ci vârsta: nu împlinise încă 30 de ani, vârsta legală la care putea să obţină un cor de la arhonte.
Foto: Constantin Dinulescu
Prin „Cavalerii” (424), prima piesă semnată cu numele propriu, dramaturgul denunţă şi mai direct josnicia conducătorului Atenei, Cleon, succesorul lui Pericle, care avea interesul de a prelungi războiul ce oferea condiţii favorabile regimului politic instaurat abuziv.
Folosind tot arsenalul comic, poetul creează o fabulă îndreptată direct împotriva tiranului, aflat atunci în plină glorie. Simbolismul nu este nici măcar prea complicat şi astfel atacul devine cât se poate de transparent, uneori chiar grotesc, fără menajamente, în stilul întâlnit şi în celelalte comedii.
Foto: Eugen Cristea
Deşi alegoria este facilă, demonstrativă, piesa rezistă prin inventivitatea umoristică, aceea care i-a asigurat statornică apreciere lui Aristofan, un aristocrat în fond, care coboară conştient până la limita grosolăniei, pentru a se replia rapid, când efectul scontat a fost obţinut. Simţi că el priveşte întotdeauna cu superioritatea omului educat această „dezlănţuire” demagogică, această risipă de răutate omenească în care, odată intrat, eşti pierdut.
Foto:Mihai Constantin
„Satira împotriva celor răi nu are nimic odios; ea este, în ochii oricărui om înţelept, un omagiu adus virtuţii”, citim în „Cavalerii”. Sau: „Guvernarea populară nu aparţine oamenilor instruiţi sau cu moravuri ireproşabile, ci ignoranţilor.” Nu este dovada unui scepticism sau a unui conservatorism exagerat – deşi, fără îndoială, Aristofan a fost un conservator –, ci o constatare firească în context, pe care „Cavalerii” o susţine din plin. Demos (Poporul) este un bătrân morocănos şi tare de ureche, aproape cretinizat dar capabil încă de perfidie. Doi dintre sclavii săi, Demostene şi Nikias, sunt nemulţumiţi de noul servitor al lui Demos, un pielar paflagon, care îl linguşeşte fără ruşine şi îi înşeală buna credinţă. „Ticălos înveterat şi mare calomniator”, el vede tot şi „stă cu un picior în Pylos şi cu celălalt în Adunare; crăcănat astfel, şezutul îi ajunge în Chaonia, mâinile în Etolia şi mintea în Clopidia.” Paflagonul se va dovedi că este Cleon însuşi, căruia Demostene şi Nikias îi inventează, la o cană cu vin, un rival, un negustor de cârnaţi, pe care îl conving că oracolul l-a desemnat drept conducător dacă îl va învinge pe sclavul odios într-o întrecere bizară. E o competiţie de vorbe, de cea mai pură demagogie, în care fiecare îşi laudă „calităţile”: ignoranţa, hoţia, cruzimea, abuzurile. Acest spectacol de cinism are loc în faţa corului cavalerilor, pentru ca dezvăluirea să aibă efect. Cârnăţarul care, târziu, îşi deconspiră identitatea – se numeşte Agorakrites, „cel hrănit în agora”, în focul proceselor – este declarat învingător iar Cleon va fi trimis să vândă cârnaţi făcuţi din carne de câine şi măgar, să se întreacă în insulte, la beţie, cu prostituatele şi să bea apă sărată din scăldătoare.
Foto: Regizorul Vasile Manta
După această piesă, Cleon l-a dat în judecată pe Aristofan pentru lipsă de loialitate faţă de cetate şi popor, dar procesul a fost clasat de judecători. Aristofan a părăsit pentru scurt timp critica de ordin politic, până la „Viespile” (422) şi „Pacea” (421) iar Cleon, personajul cel mai defăimat din istoria Atenei, nu a mai fost atacat cu aceeaşi virulenţă.
Cu o distribuţie excelentă, folosind o bună adaptare a lui Claudiu Cristescu, regizorul Vasile Manta a realizat un spectacol încântător care păstrează farmecul comediei aristofaneşti, verva scânteietoare a replicilor, plasticitatea dialogurilor, atmosfera parodică, refăcută cu mijloace moderne. (Tudor Cristian - AMOS News)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu