miercuri, iulie 02, 2008

Cel mai vechi teatru din România a împlinit 191 de ani


http://www.oravita.net/poze/DSCI0146.jpg
Citind o astfel de ştir te aştepţi ca acest teatru să fie Bucureştean sau măcar într-o capitală a regiunilor istorice, sau măcar într-un oraş de maximă importanţă economico-culturală din România. Ei bine...
Teatrul din Oraviţa, prima construcţie de acest gen din ţară, a împlinit ieri 191 de ani de la finalizarea sa, transmite corespondentul AMOS News.

Trecerea a 191 de ani de la prima piesă jucată pe scena Teatrului Vechi din Oraviţa nu a scăpat neobservată. Cu toate că au trecut deja două secole, edificiul este mai prezent ca oricând în viaţa iubitorilor de cultură. Teatrul vechi a fost construit în 1817 şi este singura copie fidelă după Bur Theater – Teatrul Orăşenesc- din Viena.

Cine ascultă cu băgare de seamă încă poate auzi ecoul paşilor sau „şoaptele“ pe care cel ce avea să devină poetul nostru naţional le „sufla“ actorilor din trupa lui Pascali în august 1868. Se mai aude şi vioara lui Enescu chiar dacă au trecut 77 de ani de când sala a vibrat la acordurile „colosului“ muzicii româneşti. În acelaşi timp, pe tapiţerii şi pereţii ornamentaţi în stil baroc, parcă se mai preling sunetele aplauzelor familiilor imperiale a Imperiului şi ale Casei Regale a României.

Multe sunt marile nume care au poposit pe scena micului teatru de-a lungul lungii sale existenţe. Ni le amintim cu aceeaşi mândrie cu care oamenii prezentului actual au rememorat istoria.

Din păcate Teatrul este mai mult gol, rar îşi fac apariţia vizitatorii, dar cine l-a văzut odată, nu-l mai poate uita. Liniştea este atât de adâncă încât nu se aude decât bâzâitul camerei de filmat amplificat de acustica deosebită a sălii.
The image “http://www.realitatea.net/media/image/200803/w480/poza_001_00017023_1158123708_00.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.
Teatrul Vechi din Oraviţa.

Scurt istoric.

Sub împăratul Iosif al II-lea (1781-1790) începe o emancipare a vieţii culturale în întreaga Austrie, apar idei iluministe ale lui Denis Diderot si Friederich Gottlob Klopstock.

În această perioadă apare patentul de toleranţă care interzice şerbia pentru toate naţionalităţile, încurajându-se dreptul la învăţătură şi religie. Aici la Oraviţa, prin creşterea numărului de intelectuali veniţi în special din Apus, se simte nevoia desfăşurării unei vieţi spirituale.

Încă din secolul al XVIII-lea Oraviţa este vizitată de trupe de teatru ambulante venite din Austria sau Italia. Este cunoscută prezenţa la Oraviţa a trupei de teatru a lui Anton Eintrag în anul 1763.

După datele comunicate de Milleker în 1793, după cel de-al doilea război cu turcii, Peter Eirich a făcut o sală de teatru la Hotelul Coroana unde se dădeau reprezentaţii ale unor diletanţi şi de către trupe de teatru venite în turneu aici.

În anul 1806 din iniţiativa unor intelectuali din Oraviţa, în frunte cu arhitectul macedo-român Ion Niuny ia fiinţă Clubul diletanţilor de Teatru.

În anul 1815 se dă o reprezentaţie de teatru de către acest club în scopul ajutorării victimelor de război în urma luptelor de la Leipzig, adunându-se suma de 51 florini şi 2 coroane.

În acest fel s-a ajuns la ideea construirii unui teatru zidit cu scenă, cu parter, cu loje şi cu o galerie.

Se pare că decizia propriu-zisă a construrii unui teatru cu scenă la Oraviţa a fost determinată şi de influenţa războaielor napoleoniene din teritoriile austriece.

După încheierea păcii cu Napoleon, regatului Bavariei i-au fost lăsate spre administrare teritoriile tiroleze.

Printr-un act de trădare le-a fost cedată bavarezilor şi localitatea Schwaz (localitate situată pe valea Inn-ului, de unde au venit în Oraviţa primii colonişti tirolezi, în anul 1718). Bavarezii prin Generalul Vrede, după ocuparea localităţii, au batjocorât femeile şi au dat foc oraşului. În urma acestui act barbar în Banat s-au refugiat mai multe familii din Schwaz, printre care şi 30 de familii care au fost îndrumate a se stabili în Oraviţa în aniii 1811-1812.

Conducerea Oficiului Minier din Oraviţa nu a putut satisface acest ordin, nemulţumind astfel Curtea Imperială de la Viena. Aceşti refugiaţi au fost colonizaţi mai apoi în localitatea Tirol (Königsgnaden - Tirolul de astăzi) şi în Strada Tiroleză din Timişoara (Elisabetin).

Ioan Niuny, ginerele preşedintelui Oficiului Minier, Procop Lothka de Smislov, pentru a ajuta pe socrul său în vederea reabilitării faţă de Curtea Imperială, face prin Clubul diletanţilor propunerea construirii unui teatru zidit cu scenă la Oraviţa.

Procop Lothka de Smislov făcând parte din vestita familie Maderspach obţine de la socrii săi terenul unde se afla o magazie de minereu aurifer, care este pusă la dispoziţia Clubului diletanţilor.

Printr-un act oficial încheiat pe data de 23 Martie 1816 se aceptă această propunere, iar pe data de 24 martie se întocmeşte o listă de donaţii băneşti în vederea fondurilor necesare construrii teatrului. Această listă a fost întocmită de către Ioan Constantini, secretarul şi economistul Oficiului Minier.

Printre cei 30 de membrii fondatori au fost români cât şi alte persoane de diferite naţionalităţi.

Pe lângă cei din Oraviţa pe lista de donatori au figurat: mineri, technicieni şi intelectuali din localităţile aparţinătoare Oraviţei ca Sasca, Moldova Nouă, Gârlişte, Dognecea, Reşiţa, Rusca Montană.

Proiectul teatrului a fost întocmit de arhitectul Ioan Niuny după modelul Burgtheatrului Josefin din Viena. Planul şi decoraţiunile interioare au fost făcute de arhitectul Platzger din Veina şi pictorul Franz Knee, care le-a executat. Clădirea Teatrului a fost terminată pe data de 1 iulie 1817 şi a fost în valoare de 30.000 de guldeni. La construirea acestui teatru au mai contribuit şi Comisia de înzestrare montanistică din Timişoara, angajaţi ai minelor, funcţionari, sindicatele, clerul şi locuitorii din Oraviţa Română.

În această perioadă locuitorii Oraviţei numărau 3500 de suflete împreună cu Ciclova Montană.

Lista donatorilor în original se găseşte în biblioteca Szecheny din Budapesta şi a fost dată publicităţii în anul 1873 în ziarul Orawitzaer Wochenblatt.

Cu ocazia vizitării Banatului în vederea aniversării a o sută de ani de la eliberarea Timişorii de către împăratul Francisc I şi a împărătesei Augusta Carollina, la Oraviţa s-a pregătit inaugurarea teatrului. Perechea imperială a venit de la Băile Herculane pe date de 4 octombrie1817 trecând prin Mehadia, Bozovici, Stăncilova, Cărbunari, Ştinapari şi Sasca. La trecerea prin Sasca împăratul emite un patent declarând localitatea Sasca târg.

La Oraviţa ei au fost cazaţi la Restaurantul şi Hotelul Imperial, localul în care astăzi funcţionează Şcoala generală nr. 2.

Pe data de 5 octombrie împăratul Francisc I împreună cu împărăteasa Augusta Carolina, vizitează localitatea Ciclova Montană, unde asistă la deschiderea oficială a monetăriei habzburgice şi vizitează Biserica de pe Cleanţ, unde împreună cu soţia îngenunchează în faţa icoanei Sfintei Fecioare Maria. Aceste fapte au fost menţionate oficial în actele acestei bisericii, de către preotul de la acea vreme.

Pe data de 8 octombrie 1817 în prezenţa împăratului Clubul diletanţilor a prezentat piesa în trei acte Gelozia umilită (Die Beschämte Einversucht) de Franiul von Weisenturm.

În cadrul acestei deschideri festive a teatrului, în prezenţa perechii imperiale, la spectacol a luat parte şi Procop Lothka de Smislov împreună cu Ioan Niuny. Au fost aduse cuvinte de laudă la adresa diletanţilor din Oraviţa, iar preşedintele Oficiului Minier a fost reabilitat [5] .

Fotocopiile după afişele tipărite pe o pânză de mătase atestă această inaugurare oficială a teatrului în luna octombrie 1817.

Au fost prezentate de fapt două piese teatru de către Societatea dilenaţilor şi anume Gelozia umilită, comedie în trei acte, de Iohanna Franul von Weisenthurm şi cea de a doua Cununa de lauri sau Puterea legii, de Friederich Wilchelm Ziegler, datată la 9 octombrie 1817.

Se poate considera că macedo-românul Ioan Niunyi este ctitorul de fapt al Teatrului din Oraviţa, cât şi a activităţii culturale de teatru de aici.

Clădirea teatrului are o lungime de 36 m şi o lăţime de15 m şi constă din: o intrare numită foyer, de unde se poate ajunge la parter şi la balcon, la galerie şi la etajul doi pe un coridor ascendent cu scară, care se află în partea dreaptă a clădirii.

Balconul este sprijinit de coloane romane şi cinci trepte care favorizează o adâncime corespunzătoare a parterului; la parter se mai găseşte cercul locurilor bune. Înzestrarea ornamentală este în stil vechi rokoko, în culori roşu şi auriu din secolul al XIX-lea.

Construcţia şi înzestrarea au costat 30.000 de guldeni. Această sumă a putut fi achitată datorită secretarului contabilităţii societăţii minere Ion Costantini, care a reuşit prin donaţii să strângă aceasta.

Ion Costantini a fost un intelectual cu o înaltă pregătire, având lucrări de studii privind situaţia socială a minerilor, fiind în acelaşi timp şi redactor a mai multor publicaţii locale.

În anul 1831 tot din iniţiativa lui Ioan Niuny se fac reparaţiile la clădirea teatrului şi în special la acoperiş.

Tot în anul 1831 Niuny este transferat la Rusca Montană ca inginer hotarnic până în anul 1838.

În anul 1838 Ioasn Niuny revine la Oraviţa şi din inţiativa lui se supraetajează clădirea teatrului. Sălile nou create au fost destinate reuniunii de cazinou din Oraviţa. Din chiria plătită de acest cazinou întreţinându-se clădirea teatrului.

În anul 1872, din sumele adunate în urma unor reprezentaţii şi donaţii în valoare de 1078 florin în aur, se încep lucrările de reparaţii,care au durat aproape un an, iar pe data de 20 aprilie 1883 teatrul a fost redeschis în prezenţa ministrului culturii al Austriei, Augustin von Trefort.

Cu această ocazie Clubul diletanţilor de Teatru a prezentat două piese şi anume: Călătoria de nuntă” şi “Gâsculiţa din Buchenau”.

La adunarea generală a Asociaţiei de Cazinou, Cetire şi Teatru din Oraviţa din data de 2 iulie 1889 sub preşedenţia inimosului Dr. Aurel Maniu se hotăreşte renovarea capitală a teatrului.

În acest sens se alcătuieşte o nouă listă de donatori. Se face un împrumut de la Banca de economii, în contul unor angajamente ale membrilor Asociaţiei de cazinou, teatru şi cetire, de a se da 6-8 reprezentaţii pe an, iar din sumele încasate să se restituie banii de împrumut. Există lista tuturor actorilor din acest club care au semnat un angajament.

În luna iulie 1893 lucrările au început şi cu ocazia acestora s-a căutat a se da un aspect cu totul deosebit şi în mod special sălii de spectacol.

Au fost instalate scaune din lemn curbate şi acoperite cu catifea roşie, s-au făcut lucrări de consolidare a balconului şi a galeriei cu traverse din oţel îmbrăcate în lemn. Această lucrare s-a făcut numai de către meşteri locali. Scena a fost refăcută de specialişti din Viena. Cortina cea mare a fost pictată de Prof. Francisc Zech, directorul Şcolii Gimanziale din Oraviţa. Aspectul general după renovare a fost plăcut şi funcţional. Lucrările au fost terminate în luna noiembrie 1893, iar pe date de 2 decembrie 1893 Teatrul a fost redeschis într-o atmosferă de bucurie cu o piesă în limba maghiară A regény vége (Sfârşitul romanului), Die Frau Kaffeesiederin (Cafengeoaica) în limba germană şi Mama lui Ştefan cel Mare în limba română. Aceste Piese au fost prezentate de cele trei grupe de diletanţi ale aceluia şi club.

Această acţiune de renovare şi reîmprospătare a activităţii teatrale din Oraviţa a fost apreciată de către ziarul Temeswarenzeitung nr. 238 din anul 1893, în sensul colaborării dintre actorii din Oraviţa, aparţinând mai multor etnii.

Această Asociaţie de Cazinou, Cetire şi Teatru, s-a menţinut până în anul 1946, având ca preşedinte pe regretatul Dr. Ioan Ţeicu şi ca vicepreşedinte pe avocatul Damaschin Ţunea. Aceaştia fac un apel către tineretul studios din Oraviţa de a participa activ la activităţile culturale. Tinerii studenţi au acceptat această invitaţie şi au dat un spectacol cu titlul: Tinerii bârfesc.

Sub conducerea acestei societăţi şi ajutorul UDR se încep lucrările de renovare în 1945 care se extind până în anul1946. Lucrările au fost conduse de arhitectul Aureliu Runca, (bufan din Forviz). Această revonare cuprindea deplasarea scenei mai în spate, crearea fosei pentru orchestră, adăugarea în prelungirea stalului şi a balconului, a două loje laterale de orchestră, mărirea stalului în faţă prin ocuparea spaţiului destinat până atunci orchestrei.

Renovarea din 1946 nu a afectat decoraţiunile interioare, ci a cuprins numai modificări de structură şi dimensiune, mărind sala de spectacole.

Următoarea reparaţie a teatrului s-a făcut în anul 1963. Aceste lucrări de renovare s-au putut face datorită insistenţelor Dl. Profesor Ioan Novăcescu, directorul Casei de Cultură din Oraviţa la acea vreme.

La Oraviţa s-a deplasat scriitorul Dumitru Popescu de la CC al PCR, care în acea vreme răspundea de problemele culturale şi care a vizitat acest teatrul. În urma vizitei sale şi a eforturilor depuse de Dl Prof. Ioan Novăcescu a fost alocată suma de 480.000 lei. Lucrarea a fost executată de către T. R. C. L. B. fiind condusă de către arhitectul Rădac Gheorghe şi dirigintele de şantier, arhitect Socec Ioan din partea consiliului local. Au fost executate lucrări de consolidare, repararea acoperişului, cât şi a ornamentaţiilor interioare.

Ornamentaţiile interioare au fost restaurate de către o echipă de specialişti de la Teatrul şi Opera de la Timişoara.

În anul 1976 se înfiinţează în această clădire o expoziţie muzeală permanentă în care este expusă şi Cartea de oaspeţi zisă şi Cartea de onoare care a fost înfiinţată în 1870. În ea sunt trecute impresiile unor mari personalităţi ce au vizitat oraşul Oraviţa. În acelaşi an au loc lucrări de întreţinere. Lucrări mai mari de întreţinere au fost făcute şi între anii 1985-1986.

Ultima reparaţie capitală şi de restaurare s-a făcut între anii 1995-1997.

Încă din anii 1994 s-a constatat pericolul prăbuşirii tavanului sălii de spectacole. Primarul oraşului în persoana Dr.Ing.Giurgiu Ioan Cornel şi arhitectul oraşului Oraviţa Dl. Matei Constantin au făcut constatarea că grinda de susţinere a tavanului, care era din lemn, a început să se deterioreze, ameninţând căderea tavanului, motiv pentru care s-au început demersurile privind o reparaţie capitală a teatrului. Încă din anul 1995 se face o licitaţie pentru un proiect, câştigată în final S.C. CASE SRL Reşiţa, care de fapt a şi întocmit proiectul. Execuţia proiectului a fost făcută de către arhitecta Adriana Bâldea.

Lucrările făcute în anul 1995 au fost sistate din lipsă de fonduri.

La începutul anului 1997 lucrările au fost reluate prin acordarea de fonduri din partea Ministerului Culturii, iar proiectul a fost refăcut de către arhitectul Matei Constantin, ce a corectat unele deficienţe ale primului proiect. A fost refăcută întreaga rezistenţă prin înlocuirea grindei principale din lemn cu una metalică, cât şi alte lucrări de rezistenţă unde lemnul a fost înlocuit cu metal, a fost refăcut planşeul în totalitate. Butaforiile au fost înlocuite cu altele noi identice.

Lucrările au fost executate de S.C. CASTRUM – TIM. SRL Timişoara, conducerea având-o arhitectul inginer Gherman Vasile. Demersurile privind finanţarea lucrării au fost făcute în primul rând de către primarul oraşului din acea perioadă de către Dr. Inginer Giurgiu Cornel, şi de către primarul din perioada repectivă Inginer Boncoi Ioan. Demersuri importante au făcut şi parlamentarii, ca deputatul de Caraş-Severin, Colonel Sturza Popovici, Inginer Cachniţa Gheorghe, Director Rom-Silva Bucureşti, Senatorul şi poetul Adrian Păunescu, Dl. Sorin Frunzăverde, preşedintele Consiliului Judeţean şi Ministrul Turismului, care a avut în vedere introducerea Teatrului în circuitul turistic al acestei zone.

Ministrul culturii Ioan Caramitru a sprijinit cel mai mult această lucrare susţinând-o financiar. Teatrul şi-a căpătat strălucirea de odinioară şi cu un grad de confort deosebit prin instalarea încălzirii centrale şi de aer condiţionat.

În ziua de 17 decembrie 1997 Teatrul din Oraviţa în haina sa nouă a fost redeschis festiv în prezenţa înalţilor oaspeţi în frunte cu Ministrul Culturii Ioan Caramitru, care a participat deasemenea ca actor la programul de deschidere.

Datarea vechimii Teatrului din Oraviţa

Despre vechimea acestui aşezământ se poate susţine că este cel mai vechi din România. Vestitul dramatur Karl Zech care cunoaşte foarte bine viaţa teatrală din Banat, confirmă prioritatea acestui aşezământ cu menţiunea că a fost zidit cu 90 de ani înaintea teatrului de la Meran din Tirolul de Sud.

Se poate discuta prioritatea faţă de vechiul teatru din Arad care a folosit o clădire particulară (Casa Miletici) cumpărată de comerciantul Iacob Hirschl spre a o transforma într-o sală de teatru tot în anul 1817. Dar primul afiş de teatrul datează din 1827 cu 10 ani mai târziu decât Oraviţa.

Primele afişe de teatru la Oraviţa sunt din luna octombrie 1817, respectiv 8-10 octombrie.

Deschiderea Teatrului din Oraviţa s-a făcut oficial în faţa perechii imperiale ce a vizitat Oraviţa şi Ciclova Montană. Fapt consemant în Historia Domus al Bisericii Romano-Catolice în Oraviţa Montană şi în scrierile lui Stoica de Haţeg.

A mai intrat în discuţie aşa zis-ul Teatru din Turnul Gros din Sibiu. Acest turn a fost tranformat în sala de teatru printr-o improvizaţie în anul 1788 de către tiprograful Hochmeister din Sibiu, care din acel an a fost şi primarul Sibiului. Acest fapt nu îi poate acorda o prioritate faţă de Oraviţa.

Şi la Oraviţa în anul 1763 s-au dat reprezentaţii de teatru de către trupa lui Anton Eintracht într-o sală amenajată din clădirea poştei. În anul 1793 proprietarul Peter Eirich a amenajat o sală permanentă de teatru în clădirea hotelului Coroana, unde se dădeau reprezentaţii de către trupele ambulante de teatru.

Dintre teatrele din România cu vechime mare se pot menţiona:

- Teatrul naţional din Bucureşti edificat între anii 1847-1852;

- Teatrul naţional din Craiova datat din anul 1857;

- Teatrul naţional din Iaşi edificat între anii1894-1896.

Cu ocazia aniversării a 150 de ani de existenţă a teatrului în luna octombrie 1868, o serie de personalităţi care au participat la această manifestare au recunosut oficial prioritatea acestui aşezământ cât şi faptul că este un monument istoric. Putem cita şi există dovezi scrise ale unor declaraţii în acest sens cum au fost cele ale Prof. Ioan Massoff, Victor Eftimiu şi alte personalităţi.

Vizita Împăratului Francisc I

în Banatul Montan

Franz I şi cea de-a patra lui soţie Augusta Carolina, fiica regelui Maximiliam Joseph de Bavaria, au venit cu suita lor din Polonia străbătând Ardealul, trecând prin Poarta de fier a Transilvaniei, de unde au ajuns în Banat. După o scurtă vizită la comandantul garnizoanei din Caransebeş ei ajung pe data de 29 septembrie 1817 la Băile Herculane.

De aici o primă vizită s-a făcut la Orşova şi au călătorit apoi de-a lungul Dunării până la Ogradena.

Reîntorşi la Băile Herculane, împăratul Franz I împreună cu soţia şi suita vizitează băile.

Pe data de 1 octombrie pe dealurile din jurul Băilor Herculane au fost aprinse 200 de lumini, muzica militară a cântat tot timpul în apropierea locului unde au fost cazaţi oaspeţii. Populaţia adunată aici a ovaţionat.

Pe data de 3 octombrie 1817 împăratul cu suita sa însoţit de baronul Petre Duca au părăsit Băile Herculane şi au ajuns la Bozovici unde au înnoptat.

Pe data de 4 octombrie Împăratul şi-a sărbătorit ziua onomastică înaintea plecării lor spre Oraviţa. Preotul Romano-Catolic din Mehadia urma să ţină o slujbă la Bozovici, dar fiindca îşi uitase cărţile bisericeşti, împărăteasa i-a împrumutat acestuia o carte de rugăciuni.

Suita imperială a plecat dimineaţa pe 4 octombrie spre Oraviţa, a trecut peste Munţii de la Stăncilova, a ajuns la Sasca si a făcut un popas oferid cu această ocazie localităţii Sasca Montană un patent (diplomă) prin care declara localitatea Sasca târg. Perechea imperială a sosit pe data de 4 octombrie la Oraviţa şi a fost cazată la Hotelul şi restaurantul Imperial (în clădirea actuala a Şcolii Generale nr. 2).

Pe data de 5 octombrie au vizitat Ciclova Montană unde au asistat la deschiderea monetăriei austriece de aici.

Acestă monetărie [6] a fost înfiinţată de fapt din anul 1815 de către Procop Lothka de Smislov, preşedintele minier din Oraviţa. Această monetărie emitea monede cu semnul O şi a fost desfiinţată în anul 1855. Aici a mai vizitat şi Biserica Romano-Catolică de pe Stâncă împreună cu împărăteasa [7] . La această vizită din Oraviţa au participat şi autorităţile din Timişoara şi unele personalităţi vieneze.

Împăratul şi soţia sa au petrecut patru zile la Oraviţa, fapt ce înseamnă că s-au simţit bine. Pe 8 octombrie au asistat la deschiderea oficială a teatrului, iar mai apoi au plecat la Vârşet, declarând această localitate oraş. De aici s-au îndreptat spre Panciova părăsind Banatul.

[5] În urma unei reclamaţii făcută către curtea imperială de aici din Oraviţa împotriva Directorului Oficiului Minier Superior că ar fi zidit teatrul din fondurile interprinderii, aici la Oraviţa a fost trimisă o comisie camerală de control, condusă de cancelarul Franz von Urmeny care a efectuat un control riguros.

În acest sens au fost interogate următoarele persoane: arhitectul Ioan Niuny - conducătorul lucrărilor de zidire a teatrului, secretarul şi economistul Oficiului Minier Ioan Constantini, ing. Hotarnic Orthmeyer, mai mulţi cetăţeni ai oraşului cât şi Preotul Paroh al Parohiei Romano-Catolice.

Ion Constantini a putut dovedi cu acte nevinovăţia conducerii Miniere prezentând toate listele cu donatori.

[6] Conducătorul acestei monetării era maistrul Karol Orthmeyer.

[7] Această călătorie a fost consemantă în scrierile sale de către Stoica de Haţeg
(http://www.oswego.edu/~giukin/oravita/oldtheatre.htm)

2 comentarii:

pescarusul argintiu spunea...

Marturisesc ca aflu in premiera de aceste lucruri, pana la urma felii de istorie autohtona, dar cel mai mult mi-a placut ideea infiintarii "Clubului Diletantilor de Teatru" la Oravita, absolut inedita :)
Foarte documentat articolul, ai certe calitati de fin arheolog al informatiilor ;)

Bibliotecaru spunea...

"Provincia" răzbate mai greu spre capitală, ori ce nu este în capitală, nu există. Mi-ar plăcea ca cineva să parcurgă 400 Km ca să vadă o piesă de teatru. Ar fi frumos, nu-i aşa?