Costin Tuchilă: Nod în papură

---

Costin TuchilaV-aţi întâlnit, fără îndoială, nu o dată cu snobismul. Dacă l-aţi privit la început cu îngăduinţă sau cu ironie, imposibil ca până la urmă snobul şi recuzita lui să nu vă fi iritat. După ce iritarea s-a consumat, au urmat plictiseala, dezgustul şi pentru moment l-aţi uitat pe enervantul personaj. El – vă asigur – nu. Dacă aţi făcut vreodată imprudenţa de a-l pune la punct, snobul nu vă va uita. Memoria lui, memorie a faptelor mărunte, e tot atât de solidă ca şi a prostului. Este memoria omului neselectiv.

Dar, deşi tulbură bunul simţ intelectual, snobismul ca simplă manifestare exterioară nu are multă importanţă. Dacă el s-ar reduce la exces comportamental, n-am avea motive să-l punem în discuţie. Un snob-doi, acolo, de culoare, nici n-ar strica... Am spune împreună cu Marcel Proust că snobismul constă în „a admira ceea ce la alţii este independent de personalitatea lor.” A admira o aparenţă, adică a rămâne în planul suprafeţelor înşelătoare, acelea care nu au nimic comun cu personalitatea. Astfel înţeles, snobul nu e mai mult decât o biată fiinţă kitsch, în ciuda încercării lui de a-şi farda stridenţa cu opinii. Numai că snobismul nu se opreşte aici. El este, ca şi prostia, perseverent. Chiar molipsitor. Astăzi, ca şi ieri, nu am exagera decât foarte puţin afirmând că snobismul „e o boală sufletească a timpului nostru, atât de răspândită, încât se poate considera epidemică sau endemică, aşa cum este tuberculoza.” (Arthur Schnitzler). Să recunoaştem, dramul de exagerare conţinut de afirmaţia prozatorului austriac rezidă în comparaţia cu tuberculoza, boală care făcea încă ravagii la începutul secolului trecut...

Ajuns maladie sufletească, snobismul s-a instalat statornic. În lumea artei, snobul se va acoperi cu „prin­cipii”, pe care va şti să le „valorifice” de la caz la caz. Va fi „din principiu” adeptul noutăţii cu orice chip, va răspunde prezent ori de câte ori va simţi că e vorba de un experiment artistic. Îl va îmbrăţişa fără rezerve, pentru că, vai, e de „bon ton”. În schimb va fluiera subţire, ironic ori de câte ori se va afla în faţa unui fapt artistic (literatură, muzică, teatru, film, arte plastice) care are în spate o întreagă tradiţie de structuri mentale şi de forme. Paradoxul face ca exact în faţa experimentului valoros să strâmbe din nas. Căci snobul este adeptul construcţiei cu rădăcinile în aer. Esenţa e pentru el aparenţă, exteriorul – interior. În plus, snobul a învăţat un truc cu care încearcă să-şi complexeze cititorii, auditorii, câţi vor fi existând: pare tot mai scârbit de ceea ce vede, ascultă, citeşte în spaţiul cultural căruia, măcar prin naştere, îi aparţine. Ce se întâmplă în alte părţi e întotdeauna pilduitor.

Dacă zeul snobului „cu principii” nu e neapărat negaţia, care presupune, şi ea, pentru a fi plauzibilă, raţiune, idolul său este în mod sigur Marele Căutător de Nod în Papură. Îi suspectez de un anumit snobism pe cei care perseverează în a se pune de-a curmezişul. Pe „autorii” de opinie separată, foarte convinşi că, dacă fac excepţie, vor fi luaţi în seamă. Cum altfel se manifestă snobismul în formele lui banale, de la vestimentaţie la atitudine, de la selecţia de gust la opinie, dacă nu prin încercarea de a epata cu orice preţ? Când astfel de perseverenţă, rudă de sânge cu snobismul, a devenit cuvânt de ordine şi caută a se exprima în principii, raţiunea critică a încetat. Nu ne rămâne altceva decât să-i dorim sănătate Căutătorului de Nod în Papură. (AMOS News)