Aşa aş fi citit titlul "A liniuţă mic" dat de Costin Tuchilă intervenţiei sale care va urmă în curând pe acest post. Denigrarea lucrurilor necunoscute este o armă permanentă a "intelectualilor" de ocazie. Când nimic nu funcţionează, apare şi apelativul de comunist, securist, roşu... adică un fel de înjurături moderne pentru care nu trebuie să ai argumente sau explicaţii. Te enervează Goma... pleacă spre el un "comunist" ca o flegmă ţintită spre obraz, te enervează Marin Preda, ţup un "securist" ţâşneşte. Ce argumente să ai în asemenea situaţie, nu poţi contracara cu argumente atunci când cineva critică cu interjecţii şi onomatopee. Dar iată momentul Costin Tuchilă:
Respectivul, nu chiar tinerel, are opinii iconoclaste. Te opreşte pe stradă şi-ţi atrage atenţia: „Ia mai terminaţi, dragă, cu Beethoven ăla, e un învechit!” Încerci să-i aduci câteva argumente pentru a-l contrazice. Pronunţi, de exemplu, numele Wagner. „Alt învechit, aia nu e muzică!” Te gândeşti că poate ai atins un punct sensibil şi te întorci la Mozart. Poate în tinereţe… „Mă laşi!?”, vine repede replica. Omul o fi un modernist convins, aşa că treci la secolul XX. Ţâşneşte din gura ta la întâmplare cuvântul Prokoflev: „Răsuflat, replică A-mic. Pe deasupra şi stalinist!” Eşti nerăbdător, schimbi subiectul, cine ştie, omul are idei muzicale speciale, nu e bine să-l contrariezi tot timpul. Ajungi repede la literatură, unde se pricepe toată lumea, ca şi la fotbal. Aduci vorba de Homer: „Bâlbâit, greoi, învechit!”, exclamă domnul. Părăseşti antichitatea, sari la lordul Byron, aşa, fără nici o intenţie: „Desuet, nu se poate citi!, râde A liniuţă mic. Ce versuri şchioape!” Eşti gata să te aprinzi. „Când ai citit «Manfred»?”, îl chestionezi. „«Manfred»!, auzi. Aşa ceva nu se poate citi…” Te alimentezi cu încă un minut de răbdare. Poate că omul are viziuni, o fi avangardist, experimentalist... Îi propui alte nume, presupunând că te apropii de preferinţele lui: Jarry, Apollinaire, Urmuz, Tristan Tzara. Răspunsul vine bubuitor: „Terminaţi odată cu răsuflaţii ăştia!” Mai scotoceşti în memorie, vrei să porţi o discuţie fără întrebări şi răspunsuri, dacă e posibil cu argumente. Te uiţi în jur. A liniuţă micul a dispărut după colţ. La o cafea.
2 comentarii:
Poate va amintiti ca Mihail Ralea in cartea sa "Valori" scri ca a auzit doua studente comentand un articol. Una, exprimandu-si admiratia pentru ideile tanarului autor, a primit replica: "Lasa-ma draga ca e un ofticos!".
Dupa care Ralea comenta : "Omul inteligent este acela care nu confunda niciodata punctele de vedere. Asta nu inseamna numai a fi sau a intelege complex, ci a putea manui ca al tau propriu, in esenta si fragezimea lui, fiecare aspect, a-l utiliza potrivit si cand trebuie, in proportii juste si in situatii adecvate.(...) Inteligenta adevarata exclude obsesia, ideea fixa, sistemul monoton; ea e o adevarata descentralizare a gandirii".
:)
Haioasă faza cu ofticosul. Mie mi se4 pare şi mai haioasă pentru că este o alunecare a sensului "ofticos" de la bolnavul de oftică, adică tuberculos, ftizic, la o generalizare de om slab, fără putere, constituţie anemică, la sensul dat de "popor" de invidios.
Eu nu aş merge până la a spune că inteligenţa expune obsesia la inadecvenţă (dacă îmi este permisă inventarea cuvântului), aş spune că inteligenţa ocoleşte pasiunea în construcţia raţională.
Trimiteți un comentariu