Nunţile Bucovinei de altădată
Acum 50 de ani, în nordul Moldovei, tradiţiile şi obiceiurile de nuntă erau păzite cu credinţă şi devotament de bătrânii satului. Astăzi, doar cei în vârstă îşi amintesc cele mai importante secvenţe ritualice ale unei nunţi autohtone, pe când tinerii ignoră cu desăvârşire indemnurile bunicilor. Cu ajutorul acestora din urmă, am reuşit să reconstituim din amintiri, documente şi fotografii o nuntă tradiţională din Bucovina, de acum jumătate de secol.
„Straşnice nunţi mai erau pe timpuri tu, Ileană! Amu’ tradiţiile au cherit cu tătu’, tinerii nu mai ştiu a ţâne obiceiurile străbune“, spune cu părere de rău mătuşa Margareta, ascunsă de soarele munţilor la umbra unui mesteacăn bătrân.
„D’apăi, amu’ s-o teahuit cu tătu’ lumea asta la cap“, replică a lehamite tanti Ileana.
S-au găsit să sporovăiască într-o duminică pe la amiază, de dorul amintirilor, în Poiana lui Boiciuc, lângă apa Moldoviţei, locul în care limbile se dezleagă mai uşor, iar poveştile mai triste sau mai vesele umblă slobode de la o gură la alta.
„Iu, iu, iu, că repede mai fug anii iştea şi râd de noi de să prapadesc. Parcă ieri am fost şi noi mirese“, îşi aminteşte mătuşa Margareta cu ochii aruncaţi tocmai hăt, departe, pe dealu’ Vasile, în clăile de fân proaspăt cosit.
Femeile se întrec în a povesti obiceiurile nunţilor bucovinene cu peste 50 de ani în urmă, şi tare îmi place să le privesc şi să le ascult graiul molcom. Cu fiecare poveste întineresc şi se transformă în miresele de altădată, frumoase şi rumene în obraji.
Peţitul mirilor din Poiana lui Boiciuc
Povestitoarele nu apucă bine a se aprinde în iureşul cuvintelor, că sunt întrerupte de învăţătoarea din sat. Ilaria Puşcă ştie de la străbunica ei povestea mirilor din Poiana lui Boiciuc. „Cine n-a auzit de Ileana şi Gheorghe Halip din Vatra Moldoviţei? Ileana, nepoata chiaburului Boiciuc, înfiată spre a-i moşteni sutele de hectare de pădure şi fânaţ. Ileana, aprigă femeie, huţulcă din părţile locului, încă din vremea când era fată mare cosea alături de bărbaţi, îngrădea clăile ca să nu fie mâncate de sălbăticiuni, plămădea cozonaci rumeni, cu vanilie şi rom, şi tare-i mai plăceau petrecerile“, îşi începe dăscăliţa povestea.
Când au mers părinţii lui Gheorghe, români din neam în neam, la casa Ilenei, în peţit, a fost o adevărată sărbătoare: s-a făcut masă bună, cu bucate, băutură şi jocuri învârtite din acordeon, de s-a adunat tot satul şi s-au veselit toţi alături de părinţi, rude şi viitorii miri.
Logodna, prilej de socoteli şi târguieli
Tot atunci, părinţii au „giuruit“ (n.r. promis) în faţa martorilor cât pământ şi câte animale vor primi tinerii, ca să pornească cu dreptul în viaţă. Au stabilit nănaşii, bucătăreasa, vătăjeii (n.r. cavalerii de onoare) şi druştele (n.r. domnişoarele de onoare), precum şi muzica şi data la care a avut loc nunta.
„Gheorghe, venit din părţile Marginei, era habotnic din fire. Îi râdea inima când a aflat atâta lărgime în stăpânirea lui şi nu s-a putut abţine să nu cinstească mulţimea adunată ca la urs cu holercă (n.r. rachiu) din cea mai bună“, continuă învăţătoarea Puşcă.
Ileana era fericită şi atât de frumoasă cu coroniţa din flori mărunte, albe, aşezată pe cap, de care atârnau panglici lungi multicolore, purtată aşa cum era obiceiul prin părţile locului şi în ziua nunţii, încât toţi ziceau că semăna cu o crăiasă a munţilor.
Petrecera de logodnă
s-a terminat târziu în noapte, când la lumina opaiţului un moşneag şugubăţ, nelipsit de la nunţile din sat, a unit mâinile mirelui cu ale miresei, le-a legat cu o năframă, şi a zis: „Băgaţi bine de seamă amu, că nu e lucru de joacă aceasta. Să vă luaţi şi să vă ţineţi amu toată viaţa. Să cinstiţi pe bătrâni, să daţi sama părinţilor voştri şi să-i ascultaţi pe dânşii.“
Mirii invitau oamenii la nuntă
În prima zi de logodnă, tinerii se porneau să invite oamenii din sat la nuntă. Mătuşa Margareta nu îşi poate înfrâna amintirile şi recită sacadat:
„Bună sara, bună sara,
V-o poftit jupânu’ mire şi jupâneasa mireasă,
Şi socrii cei mari,
Şi vă poftim şi noi
Dacă aveţi gust şi bună plăcere,
Să veniţi la nuntă
Şi la pahar“.
„Aşe grăiau vătăjeii sâmbătă seara, înainte de nuntă. Aiasta era strigatura cu care invita lumea la nuntă. Cât timp ţinea logodna, mirii mereau din casă în casă la oameni şi stăruiau cu mult respect pe lângă dânşii să vină la nuntă. La naş trebuia să mergi de vreo trei-patru ori cu o sticlă de holercă şi un colac frumos. La fel se merea si la părintele“, spune dintr-o suflare mătuşa.
În Bucovina, este tradiţia ca naşii de cununie sa fie aceeaşi cu naşii de botez ai mirilor. Dacă se face nuntă mare, şi pretenţiile sunt la fel de mari, iar banii în pungă pe măsură, mirii îşi aleg cât mai mulţi naşi. Astăzi, ca şi în trecut, se poate ajunge la un număr record de 20-24 de naşi.
Costum tradiţional, veşmântul de sărbătoare al mirilor
Mătuşa Margareta spune: „Frumuşăi mai erau mirii îmbrăcaţi în costum naţional. Mirile purta cămaşă, iţari, brâu de încins sau curea, cămeşe pe dedesubt, cusută pe pânză de casă. Mireasa era îmbracată cu un combinezon pe dedesubt, mai purta catrinţă şi bârneţ. La gât, îi atârna un tulpan (n.r. basma) mare, scump cât o vacă bună de lapte, pe care îl purta tot timpul nunţii şi cu care îşi înfăşura capul la nunta de a doua zi, cum se zicea atuncea. Din momentul aceala, cînd i se punea fetii baticul pe cap, era de-a fumeilor. Tulpanul era jucat şi strigat, se chiuia şi se striga de-ţi era mai mare dragul. Mirii erau încălţaţi cu opchinci cu aţă din lână înnodată, făcuţi din piele de porc.“
Până la cununie, mireasa trebuia să se îngrijească să coase mirelui şi socrilor veşminte noi, tradiţionale. Piesele mari de vestimentaţie erau lucrate cu mult timp înainte de femei pricepute. Cusătura (năcinală) se lucra manual şi era foarte dichisită. Viitoarea mireasă era ajutată de druşte, care coseau vătăjeilor năfrămile (simbolizau darul din partea domnişoarelor de onoare pentru cavalerii de onoare; o bucată de pânză, în patru colţuri, dintre care doar trei erau cusute) cu care aceştia îşi împodobeau beţele (făceau parte din arsenalul portului de nuntă) „închistrite“ (n.r. ornate) şi înfăşurate în mătase fină. Năfrămile erau folosite ca suport pentru colacul miresei sau în jocul vătăjeilor, un joc bărbătesc care se juca în curtea miresei, înainte ca mirii să meargă la cununie.
Drumul mirelui până la casa miresei
Mirele era însoţit de părinţi, rude, nuntaşi şi se îndreptau spre casa miresei, flancaţi de vătăjeii călări. Rolul acestora din urmă era unul bine definit: ajutau la organizarea petrecerii (în noaptea nunţii, cărau, serveau la masă) şi conduceau mireasa de braţ la cununie. Dacă distanţa până la casa miresei era mare, mergeau în căruţe de lemn, trase de caii cei mai frumoşi, pregătiţi de sărbătoare - împodobiţi cu canafi roşii la urechi, sau cu zurgălai, dacă era iarnă.
Odată ce mirele ajungea la casa miresei, druştele ascundeau mireasa şi trimiteau în întâmpinarea alesului o babă deghizată, urâtă şi însărcinată pe deasupra. Aceasta se tot ţinea după mire şi insista să o accepte de soţie, spre amuzamentul celor prezenţi. Mirele nu reuşea să scape nicicum de falsa mireasă decât în momentul în care i se dădeau câţiva „griţari“ (n.r. bani) şi o sticlă, două de „holercă cu sacarică“.
Jucatul zestrei
Tanti Ileana nu se lasă mai prejos şi începe să strige şi să chiuie să se audă în toată Poiana:
„Aşa-i mama cu feciori,
Îşi împle casa cu flori;
Dar mama care-i cu fete
Necăjeşte, face zestre,
Toată casa-şi pustieşte.“
Spune că pe vremea ei mirele trebuia să aibă casă, iar, ca fată, trebuia s-o „îmbreci“. Din lada de zestre a fetei nu aveau voie să lipsească ştergarele cusute, dantelele pentru cearşafuri, ţoalele, cuverturile, macaturile, covoarele de pereţi, ţoalele de petice.
„Perinuţi nu prea avem,
Că noi gâşte nu ţinem,
Noi şedem lângă toloacă,
Gâştele uliu le-ndoapă.
Scorţărele nu-s prea multe,
Că ni-s oile la munte.
Scorţărelu cel de buci
De puzderii abia-l duci.
S-o uscat alunele,
S-o gătit minciunile.
Daţi feciori, cu mâna-n ladă,
Că minciunile-s grămadă.“
Tanti Ileana nu conteneşte cu explicaţiile: „Dacă mireasa era mai hâdă (n.r. urâtă), zestrea era mai bună. Masa miresei dura cam o oră. Numai spun că fiecare ştergăraş, scorţişoară din zestre se giuca, se chiuia şi se veselea lumea de numa-numa.“
Înainte de cununie, tinerii îşi cereau iertare în faţa părinţilor
După ce se juca zestrea, înainte de a merge la cununie, un gospodar cu tact oratoric spunea iertăciunea. Era momentul cel mai încărcat de semnificaţie, alături de slujba religioasă, moment care se mai păstrează şi astăzi. Părinţii sunt aşezaţi pe scaune, iar mirii, îngenunchiaţi în faţa lor, pe perne, ascultă cele spuse de bătrân:
„Mirii stau îngenunchiaţi
Cu ochii în gios plecaţi.
Dumneavoastră să-i iertaţi
Poate au greşit vreodată
Către mama, către tată!
Fata supără pe mama,
Poate fără să-şi dea seama,
Iar băiatul către tată
Mai răspunde câteodată.
Iară doamna soacră mare
Nu fie cu supărare!
Poate nora mai greşeşte până se obişnuieşte,
Îi trebuie multă răbdare să-mpace pe fiecare.
Soacra-i tînără şi-i tare,
Gura-i merge binişor, mai bate şi din chicior.
Dimineaţa-i mare sfadă.
Somnoroasă când se scoală,
Mai scapă pe gios o oală
Să vadă soacra ce face
De răcneşte ori se face.
……..
Să cânte şi să vuiască
Muzica mulţi ani trăiască
Şi să pornim cu Dumnazău la cununie.“
Viitorii soţi sărută mâna părinţilor, cântă muzica de jale, şi se ridică. Mireasa aruncă în cruce cu pâine şi sare în mulţime, să-i fie drumul deschis şi liniştit alături de alesul ei.
Cununia şi dansul miresei
Înainte de participa la slujba cununiei, mirii erau însoţiţi spre biserică de un întreg alai, precedat de muzicanţii care asigurau buna dispoziţie şi entuziasmul nuntaşilor. Mireasa, însoţită de vătafi şi flăcăi, era secondată de mirele, înconjurat de fete şi de druşte. În spatele lor urma mulţimea, în frunte cu socrii şi nănaşii. Vătafi călare chiuiau şi cinsteau pe cei care stăteau şi priveau cu gurile căscate de pe margini, vestind întregii comunităţi săteşti despre împlinirea ceremonialului.
Slujba religioasă dura o oră. Ileana îşi aminteşte că „verighetele pe care le-o citit părintele le-am luat de la ţigani. Era un material care se păstra galben cât timp ţinea cununia. Bărbaţii mai monturoşi cum erau, trebuia să le poarte de grijă tot femeia, să le tot strângă inelul. Al meu o prăpădit inelul de când o gătit parintele slujba şi până la icoane, când să ne închinăm. Şi nu l-a mai găsit. Şi ne-am disparţât, n-am trăit. Trii luni am fost amândoi şi atât.“
Când li se puneau verighetele pe degete, mirele şi mireasa se călcau pe picior, crezând că astfel îşi vor putea asigura supremaţia în căsnicie. La înconjuratul mesei din biserică, în timpul ce se cânta „Isaie dănţuieşte“, câteva dintre nuntaşe, dimpreună cu naşii, aruncau bomboane şi grâu ca să le meargă bine mirilor în căsnicie. Tot într-o notă superstiţioasă, se desfăşura şi ritualul îngeraşulului cu lumânări, legat cu lanţ de sus, ca un candelabru. Babele mergeau şi-l analizau îndeaproape; dacă îngeraşul stătea drept, tinerii erau sortiţi unui trai bun, dacă nu, erau erau predispuşi certurilor şi neînţelegerilor.
După cununie, toţi se prindeau în dansul miresei, chiar, acolo, în faţa bisericii.
„Am făcut masa mare în patru camere, ca să nu înstrăinăm nimic de acasă“
„Ieşi afară, soacră mare
Ţi-am adus pieptănătoare
Şi te-a pieptăna pe cap
C-o bucată de lemn de fag.
Şi te-a pieptăna din plin
C-o bucată de lemn de-arin.
Şi te-a pieptăna frumos,
Cu păru smocuri pe jos.“
Cu voie bună şi multă veselie, astfel începea ospăţul mult aşteptat, nu înainte de a gusta, dimpreună cu mirii, din pâinea şi sarea servite de bucătăreasa şefă la intrarea în casă. Erau stropiţi de trei ori cu agheazmă şi cu boabe de grâu, să fie bogaţi şi sănătoşi. Tot atunci, mireasa primea de la vătăjei un colac, pe care îl rupea în patru şi-l arunca în cele patru părţi. Colacul miresei trebuia să fie foarte dulce, era rotund, rumen şi uns pe deasupra cu miere de albine.
La intrarea în sala ospăţului, soacra mică îi stropea pe toţi nuntaşii cu agheazmă, îi servea cu un pahar de băutură, şi le ura tuturor:
„Cele bune
Să s-adune,
Cele rele
Să se spele!“
„Noi am făcut masa mare în patru camere. Se spunea că nu trebuie să se înstrăineze nimic de acasă. Am avut fanfară din partea Ţării - tromboane care sunau şi se auzeau în tăti camerele, vioară, acordeon. Şi se zbenguiau gheţii oameni şi săreau...“, povesteşte amuzată tanti Ileana.
Special pentru marele eveniment, gazdele tăiau cele mai grase şi mai frumoase vite şi păsări din ogradă. Mâncarea era pe săturate şi foarte gustoasă, preparată din cele mai proaspete alimente. Se servea ciorbă de perişoare, friptură, cu pâine împletită de casă, iar ciorba de potroace se dădea a doua zi, când se făcea „întorsătură“ (după ce se odihneau, invitaţii continuau petrecerea a doua zi). Băutura se fierbea toată. Preferata nuntaşilor era „holerca cu sacarică“, combinată cu berea de casă, fiartă cu hamei sau orz. Bacarelele (prăjiturile) se coceau la „cuptior“, se făceau din untură de porc şi nu erau atât de diversificate ca în zilele noastre. Se serveau copturi cu bostan, pampuşte (gogoşi), foi cu mac şi brânză.
Strigăturile animau spiritul petrecerii
În timp ce dansau, bărbaţii strigau:
„Urâtă-i femeia mută
Care nu cântă la nuntă,
Nici nu cântă, nici nu joacă,
Numai şade şi se-ndoapă.
Da’ eu joc, şi beu, şi cânt,
Că de asta-s pe pămînt;
Că rachiul n-are câlţi
Să rămâie printre dinţi.“
Şi continuau:
„De-ar da Dumnezău ploiţă,
Să se facă o băltiţă,
Să se spele vătăjeii,
Că-s cu rapăn ca purceii!“
Când venea rândul femeilor, acestea nu se dădeau în lături să strige:
„Mireasă, mirele tău
La tăti le-a părea rău,
Numai mie îmi pare bine
C-a vine în sat cu mine
Ş-a mai da şi pe la mine.“
Închinatul paharului dulce şi furatul miresei
Oraţia pentru dar sau „închinatul paharului dulce“ era o improvizaţie, spusă de unul dintre nuntaşi, care se adresa mai întâi mirilor, socrilor, naşilor şi apoi nuntaşilor.
„Se închină doi tineri cu un cavaler de vin
Vinul de la Odobeşti
La pungă să te chipuieşti
Cât te lasă inima să dăruieşti...“
„Nuntaşii strigau în gura mare, să audă toată lumea, câţi bani dădeau. O samă, mai glumeţi, se mai giuruiau (n.r. promiteau), că le-a da mirilor o viţică, când a făta vaca, că le-a da o mieluţă. Spre seară, se aprindeau lămpile… nu era curent electric pe-atunci. Era mai întuneric, îi drept, dar nunta era tare veseloasă“, ţine să precizeze mătuşa Margareta.
Ca şi în zilele de astăzi, exista şi pe vremuri obiceiul cu furatul miresei: „Tatăl meu a fost cununat cu Aritina lu’ Valerian şi i-o furat mireasa, şi când i-o adus-o, nu a mai vrut-o. S-o stricat nunta, s-o disparţit şi n-or trăit“, spune tanti Ileana.
Îmbroboditul miresei şi darul pentru socrii mari
După joc şi voie bună, urma îmbroboditul miresei:
„Nevăstuică tânără,
Cu tulpan de cânepă,
După ce-i îmbătrâni
Ti-i face cum îi pofti!“
Capul miresei era acoperit cu tulpanul pe care îl purta la gât tot timpul nunţii, iar mirelui i se punea pe cap pălărie. Socrii mari primeau, la rândul lor, straie noi de la noră:
„Soacră mare, vină-ncoa
Şi-i vedea ce-i căpăta;
O cămaşă cu altiţe,
Pânzătură-n nouă iţe;
Ş-un tulpănel (n.r. năframă) de satin,
Brâuleţ cusut cu fir,
Brâuleţ cu flori bătute,
Cu izvodul de la munte;
Catrincioară cu trei fire,
Să trăieşti cu nora bine.
Mărgeluşe la grumaz,
Ciuda la uşă s-o laşi.“
Finalul nunţii era marcat printr-o strigătură - semnalul oficial de plecare al alaiului:
„Hai să scoatem danţu-afară
Că-i destul de-alaltă-sară;
De când joc, aş juca iară,
De ce beu, aş tot bea iară,
De ce cânt, tot aş cânta
Şi pe la nunţi aş umbla!“
La o săptămână după nuntă, tinerii mergeau la „bisericit“, cu lumânările de la cununie, pentru a primi binecuvântarea preotului. Părinţii miresei pregăteau o masă mare, la care erau invitaţi naşii, socrii mari şi rudele apropiate, prilej de întărire a relaţiilor dintre familii.
„Tinerii nu se despărţeau aşa repede ca acum. Era ruşine. Răbdau“
Femeile povestitoare nu pot uita de respectul pe care îl aveau tinerii faţă de părinţi. Li se supuneau necondiţionat şi le respectau deciziile, chiar şi atunci când dorinţele lor nu coincideau cu cele ale bătrânilor.
„Tinerii nu se despărţeau aşa repede ca acum. Era ruşine. Răbdau“, spune mătuşa Margareta. Fata era bună de măritat dacă ştia să facă treabă în gospodărie şi la munca câmpului. Era regula că o fată este bună de măritat de la 20 de ani încolo. „Nu te cununa preotul dacă nu erai mai coaptă. Barbatul era mai mult musafir acasă, femeile erau acelea care duceau greul în casă. El câştiga banii, iar dacă merea în crâşmă, trebuia să meargă femeia cu mâncare la el, ca să-i fie bine, să nu-l deranjeze cu nimic. Femeia era socotită ca rob. Făcea copii mai mulţi, câţi dădea Dumnezeu… şapte, zece, doisprezece. Credinţa era mai mare. Şi poate de asta era şi mai multă linişte decât acum“, încheie, cu experienţa ei de-o viaţă, tanti Ileana.
Istoria Tainei Cununiei
Taina cununiei este considerată a fi una dintre cele mai frumoase slujbe ortodoxe, dacă nu chiar cea mai frumoasă, după Sfânta Liturghie. Mulţimea formulelor de binecuvântare a celor care pornesc pe drumul familiei, evidenţierea tuturor locurilor biblice în care Dumnezeu revarsă bunătatea Sa asupra familiei, denotă importanţa pe care Sfinţii Părinţi, care au compus această slujbă, au acordat-o momentului solemn al cununiei. Despre cum se desfăşura această slujbă la începuturile Bisericii şi cum a evoluat ea în timp l-am întrebat pe părintele Vasile Gavrilă, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Bucureşti, autorul unei teze de doctorat pe această temă.
Poate fi considerată binecuvântarea protopărinţilor Adam şi Eva de către Dumnezeu prima Cununie?
În binecuvântarea pe care o primesc protopărinţii în rai, de a fi împreună, de a creşte, a se înmulţi şi de a stăpâni pământul, regăsim Taina cununiei, taina comuniunii celor doi.
În comuniunea celor doi din Eden regăsim comuniunea pe care o vor realiza oamenii, în devenirea lor, în creşterea lor, în Taina cununiei, care nu are o finalitate şi nici o perspectivă pur terestră, ci are o perspectivă veşnică şi o finalitate în împărăţia cerurilor. Taina cununiei evoluează, creşte şi se desăvârşeşte odată cu evoluţia şi creşterea omului. În exemplul adamic putem vorbi şi despre o involuţie a comuniunii celor doi, care s-a răsfrânt apoi asupra tuturor oamenilor, pentru că, prin căderea în păcat, a avut loc o catastrofă cosmică, cu efecte şi în comuniunea celor doi. Ea a fost refăcută prin venirea Mântuitorului Hristos şi prin minunea şi participarea Sa la nunta din Cana Galileii.
Căsătoria devine Biserică
Ce s-a întâmplat deosebit, acum 2000 de ani, la nunta din Cana Galileii, încât acest moment este pomenit astăzi la fiecare slujbă de cununie?
La nunta din Cana Galileii, Mântuitorul Hristos dă căsătoriei o altă perspectivă. Marchează inaugurarea nunţii mesianice. Din acest moment, căsătoria este reaşezată pe fundamentul iniţial pe care a fost binecuvântată de Dumnezeu, pe împărăţia cerurilor. Acum, căsătoria devine taină. Îl avem aici pe Hristos, Mirele Bisercii. La nunta din Cana, mirele şi mireasa se unesc după modelul comuniunii şi unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică. Acum, avem în faţă modelul după care a fost concepută nunta şi, în acelaşi timp, ne arată perspectiva, finalitatea şi icoana la care trebuie să ajungă unirea dintre bărbat şi femeie.
Prezenţa Fiului lui Dumnezeu şi minunea săvârşită de El la nunta din Cana capătă semnificaţii şi sens pentru întreaga Biserică, punând început minunilor Sale şi, mai ales, punând început minunii transfigurării lumii. Aici, nunta se transformă în Biserică. Acum, Hristos cheamă nunta la o treaptă superioară a existenţei sale, spre desăvârşire. Căsătoria se transformă, de la caracterul ei privat, într-o biserică în care fiii se vor naşte de acum nu numai trupeşte ci şi sufleteşte, ca fii ai împărăţiei Sale. Acesta este momentul unei noi întemeieri a Tainei cununiei.
Sfântul Ioan Gură de Aur a resemnificat simbolurile păgâne legate de nuntă
Cum se desfăşura cununia în primele veacuri creştine?
Din izvoarele istorice aflăm că rânduiala cununiei primelor veacuri era simplă, dar strâns legată de comunitatea euharistică. Tinerii luau binecuvântarea părinţilor, a episcopului, se pregăteau prin post şi rugăciune, mergeau la biserică, participau la Liturghia Euharistică şi se împărtăşeau cei dintâi cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceasta era pecetluirea comuniunii celor doi.
Rânduiala slujbei primilor creştini era diferită de cea a necreştinilor, privind obiceiurile referitoare la mire şi la mireasă, la petrecerile ce însoţeau căsătoria, pregătirea camerei nupţiale ş.a.
Cel care a avut rolul de a creştina gesturile preluate din tradiţia greco-romană este Sfântul Ioan Gură de Aur care, prin omiliile lui şi prin rugăciunile pe care le-a dezvoltat, a dat noi semnificaţii vestimentaţiei, inelului, cununilor şi paharului.
Ceremonialul tradiţional în primele veacuri creştine era respectat de fiecare familie, în funcţie de opţiunile sale, dar nu putea fi evitat foarte uşor, datorită locului pe care îl ocupa fiecare familie în societate. Pe lângă evitarea ceremonialului păgân, în creştinătatea primelor veacuri apare un nou element, foarte important, binecuvântarea pentru tineri din partea părintelui duhovnicesc, care era, în acea vreme, episcopul. Binecuvântarea episcopului era un act liturgic, dar şi un acord pe care îl dădea episcopul tinerilor care trebuiau să fie, în mod, obligatoriu botezaţi.
Când s-a produs separarea Tainei cununiei de Sfânta Liturghie?
Căsătoriile împăraţilor bizantini constituie dovezi ale faptului că, în primele 9 secole, cununia se săvârşea în cadrul Sfintei Liturghii. În această perioadă, căsătoriile împăraţilor bizantini, care erau săvârşite de către arhiepiscopul Constantinopolului, duc la dezvoltarea din punct de vedere tipiconal a Tainei. În veacul al X-lea, împăratul Leon al VI-lea Înţeleptul se căsătoreşte pentru a patra oară, lucru neaprobat de Biserică, printr-un canon al Sfântului Vasile cel Mare. Pentru a se putea căsători, pentru a fi recunocut de Patriarh şi de biserică ca uns al lui Dumnezeu, Leon cere căsătoria în afara Liturghiei, căci nu putea primi Sfânta Euharistie.
Din acest moment, apare această nouă situaţie, în care Biserica trebuie să-i cunune pe cei care nu se puteau împărtăşi la Sfânta Liturghie, pentru că nu mai păstrau întru totul rânduielile bisericeşti. Acest lucru se întâmplă până în secolul al XVI-lea, când mirii se împărtăşesc într-o rânduială separată de cea a Liturghiei, asemănătoare celei de la Liturghia Darurilor înainte Sfinţite. Aceste informaţii se păstrează în ţara noastră într-un manuscris semnat de Popa Floarea, ce se află, în prezent, în Biblioteca Episcopiei Oradei. Cu timpul, a dispărut şi această rânduială şi s-a păstrat doar cea pe care o avem noi astăzi.
Mirii încep din nou să se pregătească de cununie prin împărtăşire
Cât de veche este rânduiala Tainei cununiei care se săvârşeşte astăzi în bisericile noastre?
Dezvoltarea rânduielilor acestei Taine începe în veacul de aur, prin rugăciuniele Sfântului Ioan Hrisostom, a Sfântului Grigorie Teologul. În apus, avem, în acelaşi timp, o rânduială a luării voalului, care este foarte apropiată de o rânduială a consacrării monahilor din Apus, dar lucrurile nu s-au definitivat atunci.
O rânduială stabilă există abia la sfârşitul veacului al VIII-lea, care este consemnată în Codex Barberini Graecus, iar după aceasta, avem multe manuscrise la Sinai, la Muntele Athos şi la Vatican, care consemnează părţi din rânduiala Tainei Cununiei, dar nici unul dintre ele nu cuprinde rânduială deplină, aşa cum o avem noi astăzi. Abia în veacurile XV-XVI găsim rânduiala pe care o păstrăm şi noi astăzi.
Până astăzi, s-au păstrat însă câteva condiţii de bază, neschimbate de la începuturile Bisericii: să fie botezaţi, să fie creştini ortodocşi, să nu fi fost căsătoriţi înainte, cei doi tineri să nu fie rude pe linie consagvină, de încuscrire sau spirituală, să nu fi făcut păcate care să-i îndepărteze de la starea de creştini ortodocşi. În timp, din rânduiala primară s-a pierdut legătura cu dumnezeiasca Euharistie, însă există o tendinţă observabilă în ultimii ani, de revenire la pregătirea prin împărtăşire, mai ales acolo unde preoţii explică importanţa acestei pregătiri.
„Taina cununiei trebuie explicată dinainte, tinerilor care vin să se căsătorească“
Tradiţiile populare legate de slujba cununiei pot afecta uneori solemnitatea şi buna desfăşurare a sfintei taine. Eventualele perturbări ale slujbei Cununiei, provocate de tendinţa nuntaşilor de a respecta anumite gesturi superstiţioase, ar putea fi evitate foarte simplu, printr-o cateheză corespunzătoare a viitorilor miri. „Odată, la o Cununie, când am oferit tinerilor din paharul binecuvântat, cineva dintre invitaţi a venit şi m-a întrebat: «Părinte, dar nu-i amăgiţi?»“. Despre cât de potrivite sunt obiceiuri precum „călcatul pe picior“, găleţile cu apă turnate în faţa bisericii, bomboanele aruncate la „Isaie, dănţuieşte“ şi altele asemenea, în cadrul slujbei de cununie, ne-a vorbit pr. Viorel Sava, profesor de Liturgică şi decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi.
Primirea Tainei cununiei este unul dintre cele mai importante momente din viaţa tinerilor creştini, dar ea este importantă, în aceeaşi măsură, şi pentru viaţa comunităţii. Spre exemplu, în vechime, înainte ca un băiat şi o fată să se căsătorească, se făceau anunţuri în biserică, anunţuri publice, cu cel puţin trei duminici înainte, pentru ca întreaga comunitate să participe la evenimentul şi la bucuria respectivă.
Potrivit vechilor rânduieli, cununia se săvârşea după Liturghia de duminică, în strânsă relaţie cu aceasta, pentru ca la acest eveniment important să participe toată comunitatea care, mai înainte, se rugase la Sfânta Liturghie.
Nunţile făcute sâmbăta, urmate de petrecerile care se prelungesc până duminică dimineaţa, când creştinii se pregătesc de Sfânta Liturghie, este o practică nerecomandată.
Discuţiile cu preotul înainte de Cununie pot schimba cursul vieţii
Nunta este un moment care trebuie abordat cu foarte multă grijă pastorală. De aceea, preotul de parohie ar trebui să organizeze întâlniri şi discuţii cu tinerii pe care îi are în grijă, încă de când aceştia au vârste fragede, pentru ca, atunci când vor hotărî să se căsătorească, să ştie exact ce trebuie să facă. Însă, pregătirea cea mai consistentă şi mai sistematică se realizează înainte de cununie, când, în mod obligatoriu, preotul trebuie să aibă câteva întâlniri cu tinerii. Şi acestea nu doar în scaunul spovedaniei - care, desigur este foarte importantă, pentru că orice etapă din viaţa noastră trebuie abordată cu o pregătire spirituală specială -, ci şi în alt cadru, mai liber, în care atenţia lui va fi centrată pe pregătirea tinerilor pentru a fi buni familişti.
„Şi predica rostită de preot în ziua cununiei este importantă, însă atunci, atenţia tuturor celor prezenţi este orientată spre alte componente ale evenimentului. Or, ceea ce le transmite preotul tinerilor în scaunul spovedaniei sau în discuţiile particulare care preced căsătoriei, rămân pe termen lung. O abordare responsabilă din partea preotului a acestor întâlniri pastorale dinaintea Tainei cununiei poate schimba cursul vieţii şi viaţa spirituală a celor doi tineri. Ca preot de parohie, obişnuiesc să le spun tinerilor că, odată cu schimbarea statutului social, trebuie să-şi schimbe şi starea vieţii duhovniceşti“, ne explică pr. prof. dr. Viorel Sava, decanul şi titularul Catedrei de Liturgică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi.
În cadrul acestor întâlniri, preotul se interesează dacă vreunul din cei doi a mai fost căsătorit, dacă şi-au pregătit naşi, dacă naşii, la rândul lor, sunt cununaţi religios, dacă aparţin Bisericii Ortodoxe. De asemenea, preotul verifică dacă nu cumva cei doi tineri sunt rude, rude apropiate, situaţie în care trebuie să-i sfătuiască să nu se căsătorească ş.a.m.d. „Apoi, acum, când avem o mai mare deschidere spre Europa şi o mai mare deschidere a Europei spre România, apar situaţii în care un creştin ortodox poate să ceară să fie cununat cu o persoană care aparţine altei religii necreştine. Acestea sunt situaţii cu totul şi cu totul noi, pe care preotul trebuie să le cerceteze şi cercetarea aceasta se face în cadrul întâlnirilor pastorale organizate înainte“, subliniază părintele decan.
O răsturnare a valorilor
Momentul nunţii este însoţit de foarte multe obiceiuri şi tradiţii. Înţelepciunea populară a surprins unicitatea acestui eveniment din viaţa omului şi, de aceea, a dat naştere la tot felul de obiceiuri, unele determinând anumite practici necanonice, care ştirbesc din simbolistica liturgică şi din sacralitatea momentului primirii Tainei celei mari, aşa cum Sfântul Apostol Pavel numeşte unirea dintre bărbat şi femeie.
„Nunta a doi tineri trebuie să fie centrată pe slujba din biserică, care este un eveniment complex. Din păcate, uneori, atenţia este centrată pe chestiunile secundare şi nu pe cele esenţiale, cum este slujba din biserică. Se poate întâmpla ca cei ce solicită Taina cununiei să considere slujba din biserică doar o etapă, poate chiar o etapă neesenţială, o simplă tradiţie, o conformare cu voinţa părinţilor sau a bunicilor, însă această mentalitate trebuie corectată, învăţându-i pe tineri că ceea ce se întâmplă în biserică este însăşi inima evenimentului pe care ei îl sărbătoresc. Pentru că, aşa cum trupul are nevoie de inimă pentru a pulsa viaţa în el, căsătoria dintre un tânăr şi o tânără are nevoie de o inimă spirituală, care este Taina cununiei. Uneori, tradiţii populare şi obiceiurile impuse de persoanele care «ştiu tot», uneori ştiu mai bine decât preotul, anumite obiceiuri şi tradiţii impuse de zona din care provin tinerii au un rol foarte important şi sunt respectate în litera tipicului lor, în timp ce cununia poate fi săvârşită mai pe scurt. Aşa cum îmi cer unii credincioşi, care doresc să fie punctuali la fotograf, doresc să fie punctuali la starea civilă, în timp ce, la biserică, pot să întârzâie şi nu trebuie să se grăbească, solicitând un serviciu mai pe scurt. Deci, e vorba de o răsturnare a valorilor. Ceea ce este secundar devine esenţial, iar ceea ce este esenţial trece într-un plan secundar“, mai spune părintele Viorel Sava.
„De asemenea, continuă specialistul în liturgică, Taina cununiei trebuie explicată dinainte tinerior care vin să se căsătorească, dar şi celor care vin la cununie, pentru că aceştia din urmă vin să se roage împreună cu tinerii şi cu părinţii lor, cu slujitorii bisericilor pentru ca familia nou întemeiată să fie una clădită pe piatră.“
Cum să transformăm tradiţiile deranjante în gesturi elegante
Există un obicei prin care unii preoţi care oficiază slujba cununiei, în momentul în care trebuie să dea celor doi miri să bea din acelaşi pahar cu vin binecuvântat să amăgească pe tineri, adică să nu-i lase să bea, ci îndepărtează paharul în momentul în care ar trebui să guste din vin. Acest gest este împotriva atmosferei create de rugăciunile citite mai înainte şi neconforme cu rânduiala şi simbolistica liturgică, ducând la desacralizarea momentului şi la crearea unei atmosfere de teatru, de spectacol.
Părintele profesor Viorel Sava ne-a mai spus că, uneori, dansul ritualic în jurul mesei din mijlocul bisericii se transformă într-un dans însoţit de bomboane aruncate şi de copii tăvăliţi să culeagă dulciurile de pe covor. În rândul obiceiurilor neconforme cu slujba sfântă şi cu atitudinea recomandată când ne aflăm în casa Domnului se includ şi acele căldări cu apă de la uşa bisericii, în care naşii ori mirii trebuie să pună bani şi să le răstoarne. Alţi preoţi au obiceiul de a lega cu o batistă albă mâinile celor doi tineri în timpul celei de a treia rugăciuni, ori chiar de a pune miere în paharul binecuvântării, în loc de vin, pentru ca viaţa celor doi, „să fie mai dulce“.
„Tradiţiile care sunt grupate în jurul Tainei cununiei pot afecta uneori solemnitatea şi buna desfăşurare a evenimentului din biserică. De aceea, şi aici, simţul pastoral şi calitatea de bun organizator şi slujitor ale preotului sunt necesare. Îi povăţuiesc din timp pe tineri ca, în momentul în care se oferă dulciurile - ele vor să scoată în evidenţă belşugul pe care îl doresc invitaţii familiei nou întemeiate -, să nu le împrăştie prin biserică, provocând foarte multă dezordine, agitaţie şi punându-l pe invitat în situaţia de a le culege de pe jos, ci să le ofere elegant, dintr-un coş frumos pregătit. Astfel, se evită tulburarea, iar o tradiţie care ar perturba momentul solemn poate să se transforme într-un gest elegant şi discret“, este convins parohul bisericii „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ din Iaşi.
Călcatul pe picioare: „un gest total nepotrivit“
Sunt, de asemenea, alte gesturi care nu trebuie să se facă şi pe care preotul trebuie să le elimine din start. De exemplu, tinerii obişnuiesc să se calce unii pe alţii pe picioare, chipurile pentru a-şi impune autoritatea unul asupra celuilalt, la momentul în care se cântă cele trei tropare, înconjurându-se masa din mijlocul bisericii pe care se află Sfânta Evanghelie.
„Un gest total nepotrivit într-un moment sfânt şi care nu este nici în spiritul familiei creştine, unde nici unul nu trebuie să domine pe celălat, unde nici unul nu este stăpânul în familie, ci este partea cealaltă a celuilalt. De asemenea, îmi amintesc că, odată, la o cununie, când am oferit tinerilor din paharul binecuvântat, cineva dintre invitaţi a venit şi m-a întrebat: «Părinte, dar nu-i amăgiţi?» Şi atunci, la sfârşitul slujbei, am căutat un moment potrivit şi am explicat că biserica nu este locul în care îi chemăm pe tineri să-i amăgim, ci îi chemăm să le binecuvântăm legătura, ca ei să aibă o viaţa binecuvântată. De altfel, când le oferim tinerilor din paharul binecuvântat, la strană se cântă «paharul mântuirii voi lua şi numele Domnlui voi chema». Şi această cântare se referă la faptul că, în momentul acela, tinerii ar tebui să ia din Sfântul Potir Sfânta Împărtăşanie şi nu doar din paharul cu vin binecuvântat. Deci, unii doresc să fie amăgiţi, astfel încât totul să se transforme într-un spectacol, într-un moment de veselie, de divertisment, iar preotul care şi-ar permite să facă acest lucru săvârşeşte un act foarte grav, pentru că el însuşi banalizează şi batjocoreşte cele sfinte“.
De ce se înmulţesc divorţurile?
Dezvoltarea economică, explozia serviciilor, creşterea puterii de cumpărare, lărgirea ofertei de divertisment, mişcările feministe, schimbarea regimurilor politice au determinat restructurarea întregii comunităţii. Toate au produs mutaţii profunde în cadrul familiei. La începutul anilor â80, se discuta deja despre dezintegrarea familiei şi chiar despre posibila ei dispariţie. Sociologia, psihologia aplicată sau antropologia au deschis un vast câmp de cercetare asupra acestor mutaţii, iar rezultatele sunt îngrijorătoare.
Multitudinea de oferte din câmpul muncii, dar şi hăţişul plin de oportunităţi educative, profesionale şi de divertisment, conving pe tot mai mulţi tineri să părăsească, din ce în ce mai devreme, casa părinţilor şi să înceapă o viaţă pe cont propriu. Departe de ea, tinerii tind să recupereze „căminul pierdut“, prin diverse forme de coabitare.
Statisticile arată că numărul cuplurilor necăsătorite ce preferă coabitarea este într-o continuă creştere. La fel şi numărul celor care aleg să împartă aceeaşi locuinţă înainte de a se căsători. În acelaşi timp, vârsta celor care decid să se căsătorească este din ce în ce mai înaintată, în vreme ce, la nivelul societăţilor dezvoltate în general, tinerii încep viaţa intimă la vârste din ce în ce mai mici. (În Portugalia, ea a scăzut, din 1926 în 1973, de la 24 de ani la 20, iar în Marea Britanie de la 21 la 17 ani, iar în Islanda de la 19 la 16 ani).
Creşte numărul familiilor fără copii
Numeroase studii efectuate de-a lungul mai multor ani arată că familiile aleg să aibă copii la vârste tot mai înaintate. Această alegere scade semnificativ natalitatea, întrucât profesia, responsabilităţile faţă de noul născut şi vârsta avansată la care devin părinţi conving pe soţi, de multe ori, să nu-şi mai dorească un al doilea copil. În acelaşi timp, în ultimele decenii, s-a înregistrat o creştere a numărului familiilor fără copii. Un studiu făcut în 1998, arată, spre exemplu, că în landurile din Vestul Germaniei, o treime din cuplurile căsătorite, cu vârste sub 38 de ani, au preferat să nu aibă copii. Creşterea ponderii familiilor fără copii se înregistrează şi în Grecia, în Austria, Finlanda, Portugalia, Franţa sau Suedia.1
Rata divorţurilor creşte, de asemenea, îngrijorător, depăşind în unele state peste 50% din numărul căsătoriilor (Suedia, Belarus sau Finlanda). Ea se menţine la cote ridicate, peste 35%, în majoritatea ţărilor europene. În acelaşi timp, numărul celor care aleg să se recăsătorească, cu alt partener de viaţă, este, de asemenea în scădere.
Există aşadar o creştere alarmantă a familiilor monoparentale. Spre exemplu, în Statele Unite al Americii, în 1880, 8% din copii trăiau în familii monoparentale, fără tată. Astăzi, procentul acestor copii a depăşit în SUA 40%!2
Cum se poate apăra un copil de efectele divorţului?
Cercetările medicale, efectuate de-a lungul mai multor ani, dovedesc faptul că divorţul este un eveniment cu implicaţii psihologice şi medicale majore, atât în viaţa protagoniştilor, cât şi a copiilor lor. Stresul sau tristeţea sunt atât de mari, încât starea de rău se prelungeşte, se amplifică, declanşând, în multe cazuri, afecţiuni severe. Într-o listă a factorilor de stres cu impact major asupra sănătăţii, divorţul este situat în primele locuri, alături de cel cauzat de decesul unui copil sau a unuia dintre părinţi.3
Este adevărat, adulţii pot lupta cu aceste efecte secundare. Ei pot încerca mecanisme de apărare, explicaţii raţionale, strategii de fugă din calea gândurilor negative sau a regretelor. Însă aceasta nu înseamnă că divorţul poate fi depăşit cu uşurinţă, şi fără pagube. Pentru că, în multe dintre situaţiile de divorţ, există cineva care are sigur de pierdut, şi care nu ştie să se apere: copilul.
Ce simte sau ce trăieşte un copil ai căror părinţi s-au despărţit? Şi mai ales, cum se poate apăra el de consecinţele nefaste ale divorţului părinţilor? Într-o carte despre educaţia copilului, tradusă în urmă cu un an şi la noi, unul dintre principiile fundamentale în educaţia copiilor este rezumat astfel: „Copiii învaţă ceea ce trăiesc!“ Or, statisticile arată că foarte mulţi copii din societăţile dezvoltate - în unele cazuri chiar majoritatea lor, traversează, în perioada copilăriei lor, cel puţin una dacă nu mai multe situaţii de criză şi de schimbare a condiţiei familiale. Ei trebuie să treacă, vrând nevrând, printr-un divorţ al părinţilor, fiind nevoiţi să se adapteze la una dintre formele familiale de înlocuire – familia monoparentală, uniunea consensuală sau simpla coabitare.
Faptul acesta este îngrijorător, pentru că divorţul determină o întreagă varietate de stări psihologice negative, intense: de la vinovăţie sau scăderea încrederii în sine, până la panică, furie, depresie şi chiar comportamente criminale sau suicidare. Efectele psihologice ale divorţului sunt, în multe situaţii, mai puternice chiar decât cele cauzate de decesul unui părinte.4 Mulţi dintre copii ajung să aibă chiar probleme de relaţionare pe termen lung, tulburări de vorbire, astm sau migrene, în timp ce copiii care trăiesc împreună cu părinţii lor au în general o stare de sănătate mai bună, cu 30 până la 35%.5 Este aşadar explicabil de ce statisticile arată că 75% dintre copii se împotrivesc divorţului părinţilor. Însă, odată provocat, ei sunt victima lui sigură.
Un simplu parteneriat?
Între cauzele divorţului soţilor, cele mai des invocate de specialişti sunt divorţul părinţilor, în perioada copilăriei lui, sexualitate premaritală şi copii născuţi înaintea căsătoriei, coabitarea înainte de căsătorie sau un statut socio-economic scăzut.6 Pe de altă parte, în multe societăţi dezvoltate, căsătoria este privită ca un un simplu parteneriat. Soţii nu fac altceva decât să negocieze, urmărind fiecare doar păstrarea unui mediu socio-economic sigur şi o stare de bine în spaţiul privat şi public.7 Iubirea pare să nu mai poată fundamenta căsătoria şi viaţa de familie. „Relaţia pură, ţinută laolaltă de sentimentele împărtăşite, este o construcţie fragilă şi vulnerabilă. Nici una dintre părţi nu mai poate fi într-adevăr sigură de cealaltă.“ Oricând, fiecare dintre soţi poate susţine „că mâine nu mai are chef să-şi împartă viaţa cu celălalt şi să rămână împreună“, că are nevoie de „mai mult spaţiu“ şi că a decis, în consecinţă, să îl caute în altă parte. Se crede chiar că, atâta timp cât căsătoriile între parteneri se sprijină doar pe dragoste, ele nu depăşesc aproape niciodată perioada de probă şi seria nesfârşită a încercărilor zilnice.8
Iadul pornografic de pe internet
Însă şi mutaţiile de la nivel cultural pot fi invocate în lista cauzelor care au schimbat simţitor reprezentarea relaţiilor de iubire şi a familiei în general. Trăim într-o lume cucerită de trup, într-o vreme în care spoturile şi panourile publicitare sunt pline de producţii senzualiste. Aruncat în lumea semnelor, trupul ajunge monedă de schimb, pusă să mijlocească mesaje dintre cele mai ridicole, în onoarea unor detergenţi, în slujba unei băuturi fine, pentru blazonul unui autoturism. Stimuli rudimentari au invadat deja mai toate producţiile culturale, mutând idei şi mesaje, goale sau măreţe, în regnul biologiei. Simţurile omului contemporan sunt sub asediu. Există pericolul ca şi artele să fie subjugate aceluiaşi trup, spaţiul mediatic, cel public şi cel virtual să fie, de asemenea, cucerite. Printr-o astfel de cultură, lumea nu se mai poate orienta spre iubirea de semeni, şi cu atât mai puţin spre o iubire angajată pe toată viaţa, cum este cea din cadrul familiei.
Dar gradul de devalorizare a trupului, şi a relaţiilor conjugale este mult mai mare. Iar aceasta se poate vedea în amploarea fără precedent a industriei obscenităţilor. O parte tot mai însemnată din producţiile industriei de film, din literatură, publicistică, turism sau divertisment vizează un conţinut obscen. Industria filmului înregistrează una dintre creşterile cele mai alarmante, tocmai pentru că se poate difuza fără rezerve, într-un vast ţinut dinafara legii: spaţiul virtual. Viciul şi păcatele trupeşti sunt exploatate prin strategii economice elaborate. Mulţi dintre semenii noştri, în loc să lupte şi să biruiască propriile patimi şi pofte păcătoase, caută să le rentabilizeze pe-ale altora, exploatându-le pentru profit! Statisticile arată că, la nivel mondial, există peste 4.2 milioane de websituri cu conţinut obscen (12% din întreg spaţiul virtual), între care mai mult de 100.000 au ca protagonişti minori (deci ilegale!). Lunar, toate aceste websituri adună 72 de milioane de vizitatori din întreaga lume, industria pornografică producând anual, peste 97 de miliarde de dolari! Acestea sunt doar câteva cifre care ne arată amploarea unei culturi care dăunează foarte mult şi curăţiei preconjugale a tinerilor, şi fidelităţii conjugale a părinţilor, şi familiei în general. Dincolo de ele, există chiar mai mult amar şi mult mai multă suferinţă. 2 milioane de femei sunt răpite şi traficate, în fiecare an. Numai în Statele Unite, la fiecare 2 minute, se înregistrează un viol...
Sociologii afirmă că sexualitatea este un fenomen cultural9 ce se doreşte, aşadar, desprins măcar de o parte din exigenţele morale sau etice. Chiar şi aşa, nicicând cultura nu a provocat mai multă dezordine în simţurile noastre şi în puterile sufleteşti ale oamenilor, ca acum. Din orice perspectivă am privi, cu atât mai mult dintr-una creştină, aceste coordonate socio-culturale nu pot fi acceptate. Iar cauza lor stă tocmai în înţelesul pe care îl are iubirea, în valoarea pe care o are trupul în viaţa fiecărui om.
Secretul familiei trainice
Căsătoria se dovedeşte astfel un drum cu puternice valenţe spirituale, nicidecum un angajament social temporar. Ea este esenţială în devenirea soţilor şi a copiilor pe care aceştia îi aduc la viaţă. Însă creşterea spirituală a soţilor, educaţia copiilor, precum şi stabilitatea familei nu se pot realiza doar prin resorturi materiale, sociale, culturale sau psihologice. Tot aşa cum remediile care se impun în situaţiile grele din viaţa familiei nu ţin doar de negociere şi psihoterapii. Câtă vreme nevoia de a iubi şi de a fi iubit este un dat antropologic, aceste nevoi ne fundamentează ca făpturi după chipul lui Dumnezeu. Nu putem nici să le ignorăm, nici să le concediem sumar, nici să le lăsăm la discreţia dispoziţiilor noastre de moment, decât angajând consecinţe grave în planul vieţii personale şi comunitare.
Din perspectivă creştină, oamenii nu se pot desăvârşi singuri. Viaţa plăcută şi confortabilă, scufundată în simţuri, este semnul unei capitulări, în care slăbiciunile sunt pe cale să se dovedească mai puternice decât voinţa. Pe de altă parte, nici plăcerea, nici puterea, nici siguranţa socio-economică, nici strategiile psihologice de negociere a lor nu pot aduna împreună suficiente puncte de sprijin pentru o viaţă de familie autentică. Faptul că, în Ortodoxie, cununia este o taină oficiată în Biserică, în care Dumnezeu Însuşi lucrează la unirea celor doi, face ca şi căsătoria şi întreaga viaţă de familie să se petreacă în pragul cerului, primind o dimensiune care depăşeşte întreaga lume sensibilă.
Legătura dintre viaţa religioasă şi stabilitatea familiei
Atât degradarea familiei, cât şi amploarea obscenităţilor sunt fenomene sociale strâns legate de diminuarea vieţii religioase. Există, spre exemplu, cercetări care dovedesc faptul că viaţa religioasă a soţilor are un impact major asupra stabilităţii căsătoriei. Legătura dintre cele două a fost studiată pentru prima dată în SUA, în 1979. Potrivit rezultatelor, 17% din cuplurile de căsătoriţi care mergeau la biserică, o dată pe an sau mai rar, s-au despărţit după cinci ani de căsnicie, în timp ce numai 7% din familiile celor care frecventau Biserica cel puţin o dată pe lună! Acelaşi studiu, arată că, după 15 ani de căsnicie, 37% dintre cei căsătoriţi care nu au frecventat Biserica divorţaseră între timp, în raport cu numai 14% dintre familiile cu o frecvenţă lunară la serviciile religioase.
Un alt studiu, privind legătura dintre rata divorţului şi viaţa religioasă, a fost efectuat în Statele Unite ale Americii, la mijlocul anilor 1980. În cadrul acestuia, au fost urmărite deopotrivă şi posibila influenţă a altor factori la rata divorţului, precum educaţia, venitul familiei sau vârsta mariajului. Acesta a arătat că stabilitatea familiei este influenţată de calitatea vieţii religioase, înafara oricăror efecte indirecte din partea educaţiei, venitului familiei sau a vârstei mariajului. În familiile cu o viaţă religioasă constantă, riscul divorţului este mult mai mic.10
Taina Cununiei şi îmbrăţişarea umanităţii
Din perspectivă ortodoxă, aceasta se întâmplă nu doar pentru că biserica este un spaţiu în care se invocă în mod repetat texte cu caracter moral sau pentru că ea încurajează fidelitatea. Ci mai ales pentru că, prin Taina Cununiei, Hristos Domnul lucrează desăvârşirea celor doi şi a familiei lor. Căsătoria este o Taină, dar nu în sensul unei poveşti, ci în sensul unei lucrări care depăşeşte puterea noastră de înţelegere, pentru că în ea lucrează Dumnezeu. Taina aceasta depăşeşte cadrele vizibilului. Cununia este poarta prin care umanitatea întreagă intră în viaţa şi în sufletul omului, şi locul pe unde el intră în comuniune cu umanitatea. În binecuvântarea lui Dumnezeu primită la cununie, nu se sfinţeşte doar relaţia celor ce se căsătoresc, ci şi relaţia lor cu lumea. „Bărbatul are în femeie umanitatea întreagă, ajunsă la intimitatea supremă cu el. Şi viceversa. (...) Căsătoria este astfel un drum spre spiritualizarea celor doi soţi, nu numai în relaţia unuia faţă de altul, ci şi în toate relaţiile cu ceilalţi oameni.“11 În jertfa şi iubirea arătată membrilor familiei, în rugăciunea pentru ei, adresată lui Dumnezeu, noi ne pregătim pentru jertfa, iubirea şi rugăciunea pentru alţii, dinafara familiei. În înţelegerea ortodoxă, familia este cea care ne învaţă cum să ne facem din umanitatea întreagă o familie.
Fără copii, familia sărăceşte
Din perspectivă ortodoxă, numai printr-o viaţă de familie începută în Biserică se pune începutul unei iubiri care poate depăşi cu adevărat determinările trupului. Şi numai depăşirea acelora face posibilă descoperirea valorii spirituale a căsătoriei, bucuria jertfei şi deschiderea familiei spre lume. (Şi din această perspectivă, prezenţa religiei în şcoală este esenţială. Este singura disciplină unde tânărul poate descoperi şi înţelege de ce trebuie să facă o selecţie între imboldurile propriului trup. Ora de religie este, într-un fel, singura redută din întreg spaţiul educaţiei instituţionalizate, care mai poate spiritualiza viaţa. Fără dimensiunea ei, civilizaţia noastră riscă să sfârşească înecată în biologie.)
Rugăciunile de la cununie nu evită deloc să vorbească, inclusiv, despre unirea intimă dintre soţi. Însă aceasta pentru că numai în căsătorie, unirea aceea „devine un mijloc de unire sufletească completă“, o adâncire tot mai mare a ei.12
Mai mult de atât, soţul şi soţia nu sunt, unul pentru altul, un fel de capăt de drum, ci fiecare este prilej pentru celălalt de a ieşi din sine, în stare de iubire către semeni. Printr-o iubire curată, nepătimaşă, cel iubit ne atrage înafara noastră, salvându-ne de propriul egoism. În acest fel, familia se descoperă ca jerfă rânduită de Dumnezeu pentru întreaga noastră viaţă. De aceea, Ortodoxia mărturiseşte că fără copii, născuţi sau adoptaţi, căsătoria se sărăceşte de substanţa ei spirituală. Pentru că numai prin copii, soţii pot depăşi şi ultima capcană a egoismului, cea a iubirii reciproce şi egoiste. Familia este o iubire care trebuie să crească şi să se extindă. În ea, soţul şi soţia se îmbrăţişează, cuprinzând însă şi pe copiii care se nasc din iubirea lor. Pe măsură ce jerfta lor unul pentru altul şi a lor pentru copii creşte, îmbrăţişarea aceasta poate cuprinde pe tot mai mulţi dintre apropiaţii lor. Şi în Hristos, Care sfinţeşte dragostea dintre ei, şi îi întăreşte în jertfa lor unul pentru altul, ei ajung să iubească şi să îmbrăţişeze spiritual pe toţi cei ce poartă chipul Lui, adică întreaga umanitate.
Nunta, sărbătoarea iubirii în satul românesc
Nunta este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa satului. Fiecare familie se pregătea de nunta copiilor încă de la naşterea acestora. Întreaga copilărie era o pregătire pentru momentul când fata sau băiatul îşi făceau ieşirea în lume. Fetele frumoase şi sănătoase, iar băieţii harnici şi voinici erau primii care se căsătoreau. Părinţii celor doi miri urmau un întreg ritual de cunoaştere, până îşi dădeau binecuvântarea de căsătorie. Întâlnirile legate de nuntă şi cununie se făceau joia sau duminica, iar de la un asemena eveniment nu lipseau niciodată lăutarii.
Băiatul devenea fecior, flăcău sau holtei, atunci când „ieşea la joc“, la hora din sat. Fată mare este fata deplin dezvoltată, care îşi schimba modul de a se îmbrăca, adică portul, şi era scoasă de mamă „la loc“ sau „la bereanu“. De obicei, fetele erau bune de măritat între 15 şi 20 de ani, iar băieţii între 18 şi 30. Dacă depăşeau această vârstă, fetele erau numite „fete bătrâne“, iar băieţii „burlaci“ sau „feciori tomnatici“.
Momentele când se întâlneau fetele cu băieţii erau foarte numeroase. Cel mai important dintre ele era când copila devenea fată mare, iar „băietanii“ sau „flăcăuandrii“ ieşeau pentru prima oară în lume. Se făcea în fiecare an, la „începutul câşlegilor de iarnă“, şi se numea „bere“ sau „bereanu“, în Bucovina, sau „ospăţul feciorilor“, în Transilvania. Alte ocazii de a se cunoşte erau horele din sat, care se făceau în fiecare duminică şi sărbătoare, cu excepţia posturilor. La acestea se mai adaugau clăcile, şezătorile şi hramurile.
Joia şi duminica, zile dedicate nunţilor
Odată ieşiţi în lume, fieciorii îşi căutau mireasa. Ea trebuia să fie onestă, statornică, sârguincioasă, harnică, strângătoare, grijulie, isteaţă, înţeleaptă, frumoasă şi, mai ales, sănătoasă. Şi fetele căutau aceleaşi însuşiri la bărbaţi, dar mai ales, să fie sănătoşi şi voinici. Uneori nu conta dacă era frumos, ci să fie cu stare şi să aibă „vază în sat“. Românii, dintotdeauna au respectat ca zile de mers la peţit, la logodit şi cununat, joia şi duminica, iar ca perioadă de făcut nunţi, cea mai bogată şi aducătoare de noroc, era considerată toamna.
Peţitul se făcea în lipsa fetei
Feciorul, după ce îşi găsea aleasa inimii, trebuia să primescă de la părinţii lui „încuviinţare“ şi „binecuvântare“. Abia apoi tocmea doi oameni buni de gură, veseli şi care se pricep la peţit sau „stărostit“. În Transilvania, erau şi femei peţitoare, care se numeau „voatre“.
Peţitorii primeau de la fecior o ploscă cu vin sau rachiu, şi mergeau la părinţii fetei. Nu intrau direct în subiect, ci mai pe ocolite. Atunci când începea discuţia despre măritat, fata pleca imediat din încăpere. Abia apoi scoteau peţitorii plosca, până atunci ascunsă. Acesta era semnul că sunt cu adevărat peţitori. După ce vorbesc despre mire, dacă sunt de acord cu el, cheamă fata să îşi spună şi ea părerea. Dacă ea nu vrea, nu se mai poate face nimic. Înainte să plece starostii, tatăl fetei le dă înapoi exact aceeaşi cantitate de băutură consumată. Însă dacă fata dă un răspuns afirmativ, sunt puşi la masă, iar părinţii primesc, în semn de confirmare, plosca feciorului. În Maramureş, peţitorii veneau şi cu un măr în care se înfigeau monede, în funcţie de situaţia materială a holteiului. Mărul rămânea la fată, dar dacă între timp se răzgândea, trebuia să dea mărul înapoi şi suma de bani să fie dublă. Voatrele din Transilvania făceau mai multe vizite până când aflau un răspuns exact de la fată şi părinţii ei.
În Sălaj, peţitul se făcea la Bobotează
După plecarea peţitorilor, flăcăul poate veni în orice moment, şi de aceea casa trebuie să fie curată. De obicei, „peţirea formală“ se făcea joia sau sâmbăta seara. Junele cu părinţii, starostii şi neamurile mai apropiate, împreună cu lăutarii, merg la fată. Aici, gazdele scot pe rând, în locul fetei, bunica, mama şi servitoarea bătrână şi urâtă. Abia la urmă apare fata, moment în care lăutarii încep a cânta mai cu foc şi peţitorii a chiui să audă tot satul. Sunt puşi la masă, în frunte cu feciorul şi socrii mari. Tinerii fac schimburi de cadouri, el îi dă un galben sau arginţi, iar ea, o năframă cusută de mână. În zona Bacăului, flăcăul mergea de mai multe ori la fată, spre a se cunoaşte şi place mai mult. Pe Someşul-Mare, este obiceiul ca junele să vină cu băutura şi lăutarii la casa fetei, iar ea îi primeşte cu friptură şi plăcinte. La românii din Munţii Apuseni, era obiceiul ca feciorul care vrea fată din alt sat să tragă la un cunoscut. După ce află amănunte despre fată de la cei din sat, merg la casa fetei la peţit. Iar în Sălaj, holteiul aştepta praznicul Botezului Domnului, pentru a merge la peţit. După ce fata se învoieşte, merg la slujba Sfintei Liturghii, de la biserică. În acea zi, bisericile erau pline numai cu feciori şi peţitori.
Zestrea fetei conţinea ţesături, dar şi animale
Dar nu numai holteiul merge la casa fetei, ci vine şi rândul ei să vadă dacă este adevărat ceea ce au spus peţitorii. „Pe vedere“ merg doar fata şi părinţii, neînsoţiţi. Dacă nu le convine, pot încheia în orice moment învoiala. Cei din Munţii Apuseni, după ce se conving de cele promise, se pun la joc şi aleg „ziua credinţei“ sau logodna.
Odată cu această vizită, se hotărăşte şi zestrea miresei. Conţine un cojoc, un pieptar, un suman de sărbătoare şi altul de purtat, cât şi două perechi de cizme. Din gospodărie, primeşte de la tată o pereche de boi, o vacă cu viţel, oi, o bucată de pământ şi bani cât se poate. Iar mama este obligată să îi dea fetei un ţol, o cergă, o pereche de traiste, două oghialuri sau plapume, opt perne. Mai primeşte şi două valuri de pânză, şase cămeşi şi trei cămeşoaie. Despre fata cu zestre mare se spune că este „bine înzestrată“, pe când cea săracă, „rău înzestrată“.
Inelul era din metal nepreţios, argint sau aur
Încredinţarea sau logodna era alt prilej de bucurie şi joc. Se adunau cu toţii într-o seară de joi şi mergeau cu alai mare la fată. După ce se repetă episodul cu înlocuirea miresei cu alte femei, se aşază la masă şi chefuiesc, în frunte cu cei doi logodnici. În dreptul lor, se afla întotdeauna un blid plin cu grâu sau cu orez ales. În el, flăcăul punea câţiva bani de argint, iar fata, o năframă frumoasă, apoi, îşi introduceau amândoi mâinile în blid, el scoţând de acolo năframa, iar ea banii. Cei doi luau câte puţin grâu, pe care îl aruncau cruciş asupra celor prezenţi. Tot acum fata primea un inel, iar junele o năframă de buzunar. Inelul era din metal nepreţios, la cei săraci, şi din argint sau aur, la înstăriţi.
„Colăcerul“ conducea nunta
Între încredinţare şi cununie se făceau „strigări“ sau „vestiri“, cu aprobarea preotului satului. Aceste „strigări“ se făceau în biserică, în trei duminici sau sărbători la rând, pentru a se îndepărta orice piedică împotriva căsătoriei. Slujba Cununiei se făcea după trei săptămâni de la încredinţare. Părinţii mirilor se ocupau de mâncare, băutură şi angajarea lăutarilor. Cavalerii sau vătăşeii, vorniceii sau chemătorii şi druştele, domnişoarele de onoare, erau numiţi de miri. Naşii sau nunii cei mari se alegeau dintre neamurile socrilor mari, iar în unele zone chiar naşii de botez ai mirelui. Maestrul de ceremonii era „colăcerul“ sau „vătavul“, un bărbat însurat, ales de mire, să ştie toate textele îndătinate la nunţi, să închine schimburile, să ia de la părinţi iertăciune, în numele tinerilor, să strângă banii la masa mare şi să înveselească oaspeţii cu diferite glume sau cântece satirice.
Cununia avea loc după Sfânta Liturghie
Mireasa era împodobită de dimineaţă, cu o cunună de flori, de către druşte. Cu lacrimi în ochi, mama îi punea pe cap cununa. În cealaltă parte, mirele era şi el pregătit de către vornicei, bărbierindu-l şi îmbrăcându-l. Tinerii aduceau daruri miresei, în făină de grâu, colăcei, unt, lapte, brânză, sare, găini, ouă, mere, pere şi nuci. Un moment esenţial era iertarea sau binecuvântarea de la părinţi, de la rude şi de la prieteni, când colăcerul avea un rol central, ţinând o lungă oraţie, ca părinţii să le dea iertarea. După iertăciune, mireasa pornea împreună cu alaiul ei spre biserică, iar mirele şi suita sa veneau călare. Cununia avea loc după Sfânta Liturghie. Bomboanele de astăzi, pe care la aruncă nuntaşii în biserică, au înlocuit nucile, alunele, orezul sau orzul. Cununia era urmată de o horă încinsă în curtea bisericii.
Nunta avea două mese, la mireasă şi la mire
Alaiul mergea mai întâi la casa fetei, pentru masa mică, care dura trei ore. Mirii erau serviţi cu un ou, ca semn că nu se vor despărţi niciodată. Masa se termina cu „Busuiocul“, o horă, când se înconjura de trei ori masa, iar apoi nuntaşii ieşeau afară. Odată cu ei era scoasă şi zestrea miresei, şi fata îşi lua rămas bun de la casa părintească. De aici plecau la casa mirelui, acest drum fiind numit „ducerea“ sau „calea albă“. La casa mirelui, pe o masă, erau puse pâini, sare şi băutură. Mireasa lua grâu, pe care îl arunca în cruciş, pentru a îndepărta relele de la casa ei. Soacra mare îi primea cu un prosop, cu un colac şi cu un pahar cu miere. Masa avea loc seara. Bucătăresele puneau dinaintea fiecărui oaspete câte un cozonac şi câte o bucată de pâine, pahare, şipuri cu vin sau cu rachiu, şi cât mai multă mâncare.
A doua zi, se făcea încă un ospăţ
Darurile pentru miri constau în bani, vaci, viţei, dar şi cereale. Nunii erau primii care îşi dădeau darul, urmau socrii mici, socrii mari, şi la urmă oaspeţii. Nunul număra banii şi spunea cu glas tare câţi s-au adunat, îi lega într-o năframă, împreună cu pâine şi sare. Masa mare continua uneori până a doua zi la prânz. După nuntă, se făcea „uncropul“, şi veneau toţi oaspeţii, dar şi bucătăresele. Se făcea iar un ospăţ mare. Tot acum se făcea şi dezgătitul miresei, semn că a trecut în rândul nevestelor. Mireasa se mai întorcea la casa părintească abia la o săptămână de la cununie, când părinţii ei făceau o petrecere, la care erau invitaţi şi părinţii mirelui, nunii mari şi neamurile mai apropiate. Această petrecere se numea „întorcătură“, dar se făcea fără lăutari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu