Bătrâneţi fericite la parohia Precupeţii Vechi
Sunt puţine locurile unde bătrânii care nu mai au pe nimeni şi care se află în neputinţă trupească sau materială au parte de dragostea şi de îngrijirea semenilor lor. Pentru cei mai mulţi pensionari, perspectiva internării într-un azil de bătrâni înseamnă începutul unei drame. Ei ajung aici din cauza singurătăţii şi a înstrăinării de familie, din cauza lipsei posibilităţilor materiale. Un loc aparte este Aşezământul „Acoperământul Maicii Domnului“ de la parohia Precupeţii Vechi, din strada Toamnei nr. 92. La Precupeţii Vechi, 20 de bătrâni au alături pe Dumnezeu şi nişte oameni extraordinari care îi îngrijesc cu atenţie şi cu multă dragoste.
Părintele Gheorghe Tudor a venit la Precupeţii Vechi în anul 1989. Gospodar din fire şi râvnitor slujitor al altarului, a început imediat lucrările de renovare a picturii şi a casei parohiale care se aflau într-o stare foarte precară.
„Atunci m-am hotărât să fac o cantină, o bucătărie“
Ideea organizării unui aşezământ i-a venit mai târziu, în toamna anului 1998, când, într-o dimineaţă, o bătrânică de 82 de ani a venit la părintele Gheorghe cu lacrimi în ochi şi l-a rugat să o primească să stea undeva, căci fusese evacuată din casă. Îl ia de mână pe preot, ca să-i demonstreze că spune adevărul, ducându-l pe noul paroh al Bisericii din strada Toamnei până pe strada Viitorului, unde toate lucrurile bătrânicii aşteptau, parcă şi ele triste, învelite într-un plastic ponosit.
„Ca să mă convingă, m-a dus pe strada Viitorului. I-am explicat că eu nu am decât trei camere şi că noi suntem cinci. I-am promis că o s-o ajut să o internez într-un cămin de bătrâni. A plecat şi mi-a spus să mă rog pentru dânsa. Trist că n-o puteam ajuta, m-am hotărât să fac o cantină, o bucătărie pentru cei pe care nimeni nu-i ajută. Mi-am dat seama că oamenii au nevoie de ajutor real şi imediat, iar Biserica trebuie să fie un sprijin al celor în nevoi şi în necazuri“, a spus părintele Gheorghe Tudor.
Acesta a fost începutul. Iniţial, preotul şi credincioşii binevoitori care susţin acest aşezământ au vrut să facă aici doar o trapeză, un loc unde să ofere hrană caldă oamenilor nevoiaşi care calcă pragul bisericii. Mai târziu, a venit ideea construirii unor camere pentru cei fără adăpost.
Aşa, încetul cu încetul, s-a ajuns ca aşezământul să aibă astăzi 30 de paturi şi 20 de „oaspeţi“, după cum le spune părintele, bătrânilor din centru. Cei de aici sunt asistaţi şi religios şi se roagă în fiecare zi în paraclisul cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“.
Familie mică şi bucuroasă
Pe părintele Gheorghe l-am găsit într-o după amiază toridă de început de iulie, în Biserica Parohială cu hramul „Tuturor Sfinţilor“.
Slujba s-a terminat, dar părintele a mai rămas în biserică pentru a mai sfătui, pentru a spovedi şi pentru a alina durerea unuia sau altuia care vine aici. Printre toate acestea, mai dădea câte un sfat şi meşterilor care lucrau la consolidare.
Părintele se scuză, după câteva momente, faţă de cei prezenţi şi mă poartă spre aşezământul care se află în curtea bisericii, unde slujeşte de 19 ani.
Am mers cu părintele în curte, unde am întâlnit, mai întâi de toate, un frumos paraclis, în care bătrânii se roagă tuturor sfinţilor pentru a le mângâia bătrâneţile. Intrăm apoi în aşezământ. „Începutul a fost greu, dar acum aşezământul are tot ce trebuie: un paraclis de rugăciune, bucătărie, sală de mese, depozit de alimente. Dormitoarele sunt frumos mobilate şi găzduiesc în prezent 20 de persoane. Aceşti bătrâni beneficiază de cazare, de hrană, de medicamente, de asistenţă medicală, de îngrijire socială. Suntem o familie nu prea numeroasă, dar mereu bucuroasă“, ne-a spus părintele Gheorghe.
Intrăm în clădirea cu două etaje unde ne întâmpină, la parter, un miros plăcut de mâncare. Suntem aproape de sala de mese unde, peste puţin timp, bătrânii care se pot deplasa vor coborî să mănânce. Ne întâlnim cu inimoasa doamnă Florina, soţia părintelui. Bucuroasă, ea pregăteşte, alături de ceilalţi ostenitori ai aşezământului, masa pentru bătrâni. Atât doamna preoteasă, cât şi cei trei copii ai părintelui, un diacon şi doi tineri teologi, îl sprijină în toate acţiunile desfăşurate în cadrul aşezământului.
Mă conduce pe la fiecare din „oaspeţii“ aşezământului. Vorbeşte cu fiecare în parte. Îi ştie fiecăruia trecutul, darurile şi dorinţele. De la fiecare în parte părintele primeşte mulţumiri. Unele, exprimate discret, printr-o lacrimă sau două, scurse pe obrajii trecuţi de vreme.
„Pe părintele Tudor ni l-a adus Dumnezeu din Rai“
Prima cameră în care păşim este micuţă, dar cochetă. Pe peretele de la răsărit, icoana Sfântului Nectarie şi ale altor mulţi sfinţi aduc prezenţa dumnezeiască în încăpere.
Doamna Elisabeta are 77 de ani, a fost merceolog şi este în centru de 3 ani. Participă la slujbe în fiecare zi. Cărţile de rugăciuni îi sunt cei mai buni prieteni. Are tot timpul, pe pat, lângă dânsa, o carte mică cu acatiste, pe care le citeşte zilnic alături de „Patericul Românesc“. Îi place să meragă la Schitul Darvari şi la Mănăstirea Radu Vodă, bisericile ei de suflet din Bucureşti.
„Acuma, vara, îngrijesc la grădină. Nu plec foarte mult din cameră. Dacă mă duc des din cămăruţa mea, îmi pierd rostul la citit. Ne vedem la masă, ne vedem în curte, ne vedem la diferite evenimente. În ajunul sărbătorilor, se face Vecernie cu Litie şi, atunci, ne întâlnim cu toţii la biserică. Pe părintele Tudor ni l-a adus Dumnezeu din Rai. Dacă ar mai avea o pereche de picioare şi cu acelea ar alerga. Nu se poate să existe vreo problemă şi dânsul să nu o rezolve. Părintele îi cheamă mereu pe credincioşi să vină să stea de vorbă cu noi şi suntem tare bucuroşi când avem oaspeţi“, ne-a povestit, cu multă răbdare, doamna Elisabeta.
„Aici, avem aproape biserica, cărţile şi oamenii“
Doamna profesoară Coralia Moscopol are 85 de ani. Băiatul său a plecat în Canada cu toată familia, iar nepotul este împreună cu soţia în Italia. Îşi doreşte foarte mult un mic aparat de radio, căci cel vechi s-a stricat. În fiecare zi, vizitează biblioteca aşezământului, unde găseşte cărţi de toate felurile. De la manuale şi lucrări ştiinţifice care i-au fost atât de dragi în timpul vieţii, până la cărţi de teologie şi cărţi de rugăciune între care îşi găseşte mângâierea bătrâneţilor. „Aici avem aproape biserica, cărţile şi oamenii. Mă simt foarte bine aici şi sunt bucuroasă că am întâlnit aceşti oameni extraordinari care poartă grijă de noi cu multă dăruire, fie noapte, fie zi“, ne-a spus doamna Coralia.
Lipit de clădirea actuală a stabilimentului, se construieşte un alt corp care o să conţină un cabinet medical mai mare. În prezent, diverse cadre medicale vin şi consultă bătrânii şi le prescriu tratamentul. Fiecare „oaspete“ găseşte, în fiecare dimineaţă şi seară, pe noptiera patului, un pliculeţ cu medicamentele prescrise în reţeta personală. De toate acestea se ocupă, cu multă grijă, doamna asistentă şi doamna preoteasă.
Alături de cei din aşezământ, mai beneficiază de hrană unele familii nevoiaşe din parohia păstorită de părintele Gheorghe Tudor şi de părintele Dinu Lucian Popescu.
Bătrânii au acţiuni împreună, pentru a-şi petrece mai uşor timpul. Pregătesc hârtii pentru pomelnice şi lumânările pentru Sfânta Biserică. Doamnele brodează, croşetează şi merg împreună în pelerinaje organizate de parohie, la mănăstirile din Bucureşti şi din ţară.
„Ne-am străduit din 2000 să aducem o mică mângâiere celor ce sunt în singurătate, în neputinţă, în durere, în suferinţă. Deşi acest loc reprezintă doar o picătură de bucurie într-un ocean de suferinţă, cred că reuşim să readucem zâmbetul multor bătrâni, căci până acum au trecut pe aici în jur de 100 de bătrăni“, ne-a mai spus părintele Gheorghe Tudor.
Biserica Precupeţilor din Bucureşti
Într-o veche mahala de negustori, la intersecţia dintre Străzile Toamnei, Precupeţii Vechi şi Eminescu, s-a ridicat, în 1773, Biserica Precupeţii Vechi. Din pisania bisericii, aflăm oamenii credincioşi, nu doar precupeţi, care s-au învrednicit să ctitorească această biserică: Gheroghe Ieroschimonahul, Năstase Simionescu cu soţia, Minca, ajutat de Tudor, Ioana, Tudora, Petre şi alţi ostenitori, precum Popa Grigorie, Popa Gheorghe, Popa Radu şi Maria. Hramul bisericii este la „Duminica Tuturor Sfinţilor“. În 1898 a fost reparată, mărită, iar pictura a fost realizată de Gheorghe Zograf. Actuala pictură, datând de la 1930, îl are ca autor pe Iosif Keber. Întreaga biserică a fost consolidată şi renovată recent, inclusiv pictura.
Nicolae Onţanu: „Am făcut un parteneriat de suflet cu parohia Precupeţii Vechi“
Aşezământul social are un parteneriat cu Primăria sectorului 2. Salariul celor două infirmiere ale aşezământului este răsplătit de primărie. De asemenea, ambulanţa socială vine o dată pe săptămână sau de câte ori este nevoie, pentru a-i cerceta pe cei ce au nevoie sau chiar pentru a-i duce la spital.
„În spiritul ocrotirii şi alinării sufleteşti pe care biserica şi noi toţi, în calitate de creştini ortodocşi, le oferim omului, am făcut un parteneriat de suflet cu parohia Precupeţii Vechi, pentru a aduce alinarea şi bucuria celor singuri şi fără de ajutor. De asemenea, am încercat ca, în fiecare an, cu ocazia Sfintelor Sărbători creştine de Paşti şi de Crăciun, să oferim un ajutor bătrânilor din sectorul 2“, ne-a declarat domnul primar Nicolae Onţanu.
Viața parohiilor: 20 de copii necăjiţi mănâncă la cantina Bisericii „Sfântul Gheorghe“, din Bacău
De zece ani, Cantina „Samarineanul milostiv“, de la Biserica „Sfântul Gheorghe“, din Bacău, oferă zilnic, pe parcursul anului şcolar, mâncare pentru copiii care învaţă la şcolile din apropierea bisericii Poveştile lor sunt dintre cele mai triste Acest proiect este susţinut cu forţe proprii
Pe parcursul anului şcolar, aproximativ 20 de copii nevoiaşi iau masa de prânz la Cantina „Samarineanul Milostiv“ de la biserica „Sfântul Gheorghe“, din municipiul Bacău. Este o cantină despre care nu s-au auzit prea multe prin oraşul de pe malul Bistriţei.
S-a înfiinţat la iniţiativa preotului paroh Vasile Radu, pusă în aplicare în urmă cu câţiva ani, cu scopul de a răspunde creştineşte la provocările timpului în care trăim. Gândindu-se cum i-ar putea ajuta pe elevii buni la învăţătură, cuminţi şi motivaţi, părintele Radu Vasile, susţinut de ceilalţi preoţi slujitori şi de enoriaşii parohiei „Sfântul Gheorghe“, a reuşit să menţină, an de an, zi de zi, pe toată durata cursurilor şcolare, Cantina „Samarineanul milostiv“, exclusiv pentru elevii de la şcolile aflate în apropierea bisericii.
Nu este uşor să fii consecvent cu o asemenea iniţiativă. Să oferi o masă caldă zilnic, pentru aproape 20 de elevi, cu două feluri de mâncare şi desert, fără a beneficia decât de propria finanţare, poate părea o misiune imposibilă pentru unii şi o investiţie fără miză pentru alţii. Însă, la biserica din cartierul Orizont, acest lucru este nu doar posibil, ci şi firesc. Şi nu de un an, doi, ci de aproape un deceniu. Totul, graţie celor care trăiesc aici şi-L iubesc pe Dumnezeu, adică Îl regăsesc în chipurile copiilor necăjiţi şi împovăraţi de griji, care merită mai multă atenţie din partea noastră. Iar la Biserica „Sfântul Gheorghe“, oamenii vin pentru a dărui.
Copiii navetişti
Am stat de vorbă cu doar câţiva dintre copiii care vin zilnic la Cantina „Samarineanul milostiv“, pentru a gusta mâncarea caldă pe care acasă n-o au.
Pentru Andrei şi Mihăiţă, călătoria în aglomeraţie, cu teama de a nu fi furaţi sau bătuţi, şi agitaţia de a nu scăpa maşina care îi duce acasă după orele de şcoală, au devenit, de câţiva ani, firescul existenţei celei de toate zilele. Cei doi fraţi s-au obişnuit să facă zilnic naveta din Letea Veche până la Bacău, unde se străduiesc să desluşească buchiile cărţii la Şcoala nr. 10. Nu este deloc uşor, în condiţiile în care alţi copii de vârsta lor se joacă liniştiţi, acasă, fără a avea habar ce înseamnă să călătoreşti, în fiecare dimineaţă, cu microbuzul, până în oraş, după care să iei autobuzul până la şcoală. Cel mare poartă grija fratelui mai mic, când traversează strada, mutând dintr-o maşină în alta rucsacul de elev, supraîncărcat de cărţi şi caiete. Acesta este un traseu devenit obişnuinţă pentru micuţii al căror tată este bolnav şi pensionar, iar mama se chinuie să le aducă cele de trebuinţă muncind într-o fabrică de confecţii.
Nici pentru Mihăiţă P., din Bacău, viaţa nu are o culoare mai frumoasă. Are 11 ani, iar pentru el, mama înseamnă doar vise din poveşti şi filme, nu pentru că aceasta a murit, ci pentru că refuză să mai ia contactul cu propria familie. Supravieţuieşte, alături de ceilalţi frăţiori, doar susţinuţi de un tată pensionat pe caz de boală.
Dragoş, elevul crescut şi educat de bunici, îşi aşteaptă mama să vină acasă să-şi vadă singurul copil. „Mama mea a plecat în Italia, la muncă, şi n-am mai văzut-o de vreo trei ani“, după cum ne-a mărturisit micuţul, al cărui tată lucrează de dimineaţă până seara, neavând suficient timp pentru a sta alături de el.
Părintele Alexander Schmemann: „Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har“
După Revoluţia din 1917, multe familii ruseşti şi-au părăsit patria, luând calea pribegiei. În Estonia anului 1921, într-una dintre aceste familii de emigranţi, s-a născut Alexander Schmemann, unul dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai teologiei ortodoxe în Occident.
Deşi s-a simţit întotdeauna fiu al poporului din care provenea, Alexander Schmemann nu a vizitat niciodată Rusia, din dispreţ faţă de regimul comunist.
După şapte ani petrecuţi în Estonia, familia Schmemann a plecat în Franţa, la Paris, unde Alexander a urmat studiile secundare.
Religiozitatea lui începe să se manifeste cu putere, tânărul licean partipicând la Liturghia de la catedrala „Alexander Nevsky“, unde frumuseţea cu care erau ţinute slujbele îl copleşea.
Student şi profesor, la „Saint Serge“
Începutul celui de-al doilea Război Mondial l-a găsit ca student la Institutul Teologic „Saint Serge“ din Paris, unde mai târziu, a şi predat ca lector la catedra de Istorie Bisericească, dornic să aprofundeze situaţia Bisericii în secolul al XX-lea care, în diaspora, părea să fie în dezacord cu unitatea ecleziologică a Bisericii Universale. Studiile filologice făcute la Sorbona i-au adus acurateţea în exprimare şi au mijlocit contactul cu poezia franceză. În 1946, a fost hirotonit ca preot la parohia rusească din Clamart, unde a rămas cincisprezece ani. După ce a obţinut titlul de doctor în Teologie la Paris, părintele Schmemann a părăsit Europa, stabilindu-se în Statele Unite, unde a preluat conducerea Institutului Teologic „Sfântul Vladimir“ din New York, al cărui decan a rămas timp de douăzeci de ani. Aici, el a predat, pe lângă Istoria Bisericească, şi cursuri de Liturgică şi Pastorală. Respectat şi iubit de studenţii săi pentru stilul său oratoric şi exprimarea vie şi spirituală a ideilor, părintele Alexander Schmemann a rămas în amintirea celor ce l-au văzut şi ascultat datorită viziunii sale asupra culturii contemporane a vieţii Bisericii şi a Liturghiei.
„Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria“
În toate prelegerile sale, profesorul Schmemann a căutat să adâncească înţelegerea Ortodoxiei, pe care a văzut-o drept calea firească o omului spre Dumnezeu. Aflat mereu printre studenţi, majoritatea din ei de origine americană, neancoraţi într-un mediu religios autentic, părintele Schmemann i-a îndrumat în aprofundarea învăţăturii dogmatice a Bisericii, pe care fiecare credincios este dator să o trăiască fără crispare. Despre atmosfera de la şcoală, decanul Institutului „Sfântul Vladimir“ nota în 1976, în Jurnalul său: „Din punctul meu de vedere, jumătate din studenţi sunt periculoşi pentru Biserică - psihologia lor, tendinţele lor, un fel de obsesie continuă pentru ceva. Ortodoxia pe care aceşti studenţi, în mod conştient sau inconştient, o susţin este denaturată, îngustă, emotivă (…). Ceea ce lipseşte este «bucuria şi pacea în Duhul Sfânt.» Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie. Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria. Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie (creştină) răspuns, linişte, sens, iar sensul e bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.“
Cuvintele lui Schmemann despre omul modern şi graba lui de a face cât mai multe lucruri deodată ne dezvăluie analiza atentă pe care acesta a făcut-o societăţii secolului al XX-lea. Decanul de la „Sfântul Vladimir“ socotea că greşeala majoră este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea. De aici se naşte incapacitatea de a „trăi“ pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic: „Eroarea fundamentală a omului contemporan este credinţa lui că, datorită tehnologiei, poate economisi timp, când, de fapt, este imposibil. Omul devine sclavul muncii lui tot mai intense. Este nevoie de ritm, de detaşare, de încetineală. De ce nu reţin studenţii tot ce li se predă? Deoarece nu au timp să devină conştienţi, să revină la ceea ce au auzit, să le pătrundă cu adevărat în minte. Un student al zilelor noastre înregistrează cunoştinţe, dar nu le asimilează; în consecinţă, aceste cunoştinţe nu «produc» nimic. O ploaie torenţială este mult mai puţin folositoare, la vreme de secetă, decât o ploaie măruntă, îndelungată! Dar ne aflăm mereu sub o ploaie torenţială - de informaţii, rapoarte, cunoştinţe, discuţii etc. Şi toate acestea zboară în jurul nostru, fără să rămână în noi, fiind date imediat la o parte de următorul torent.“
„Când intrăm în Biserică, intrăm în cer“
Ca unul dintre liturgiştii consacraţi ai secolului trecut, părintele Schmemann a abordat în cărţile sale subiecte generoase cum ar fi: Sfânta Liturghie, Euharistia, Biserica.
În lucrarea „Euharistia - Taina Împărăţiei“, el subliniază că „Euharistia, prin ea însăşi, este încununarea şi împlinirea Liturghiei, după cum Liturghia este încoronarea şi împlinirea întregii credinţe, a întregii vieţi şi trăiri a Bisericii.“ Când intrăm în Biserică, depăşim spaţiul acestei lumi şi intrăm în cer. În Biserică, descoperim o altă mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoana), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), şi o altă lume (împărăţia lui Dumnezeu). „Euharistia - spune părintele Schmemann - este participarea în împărăţie ca prezenţă a Domnului Înviat şi dătător de viaţă. Nu este repetarea apari-ţiei ori a venirii Lui în lume, ci ridicarea Bisericii la slava Lui cerească.“
Frica de Dumnezeu
Lumea actuală, dominată de o gândire care judecă totul în funcţie de valorile: succes, siguranţă, bunăstare, concurenţă, profit, este una ancorată mai mult în „spiritul veacului“, decât în „duhul Evangheliei“. „Oamenii au încetat de a mai crede… nu în Dumnezeu sau în zei, ci… în moarte, în moartea veşnică, în iminenţa ei. Astfel, ei nu mai cred în mântuire. Înţelegerea de astăzi a religiei ca o realizare de sine este destul de ieftină. Sunt eliminaţi, pe rând, diavolul, iadul, păcatul şi nu mai rămâne nimic altceva decât consumul de bunuri. Există, acum, în lume, mai multă frică decât oricând, însă nu este «frica» de Dumnezeu.“
„Să adunăm viaţă pentru eternitate“
Îndemnul pe care ni-l lasă tuturor părintele Alexander Schmemann este unul optimist, încurajator: „Să adunăm viaţă pentru eternitate, adică să ne trăim viaţa ca şi cum ar fi veşnică. Să semănăm lucrurile noastre astfel încât, «dincolo», să răsară indestructibile. Dar putem alege să trăim «adunând moarte», să trăim «după pofta trupului şi a ochilor şi după trufia vieţii» (I Cor. 2, 16), care este deja un chin, deja moarte. Ne putem înrobi activităţii cotidiene, ne putem seca inima ori să slujim idolilor…“
Pentru un emigrant care nu a văzut niciodată ţara de origine a părinţilor săi, sentimentul dorului de „acasă“ era unul foarte intens. În discuţiile cu Soljeniţân, Schmemann nu a fost de acord cu viziunea naţionalistă a acestuia, care avea ca motto cuvintele „doar Rusia“, propunând o altă perspectivă: „Hristos nu a avut o casă a Lui nu pentru că ar fi dispreţuit bucuriile simple - a avut şi El o copilărie, o familie, o casă -, ci pentru că El se simţea acasă pretutindeni, în lumea pe care Tatăl Său o făcuse «casă» omului. Biserica este casa noastră şi casa lui Dumnezeu, iar cea mai profundă experienţă a Bisericii este cea a unei case.“
Sărbătoarea, „justificarea muncii“
Pentru a înţelege adevărata natură şi „funcţie“ a sărbătorilor, trebuie să ne amintim că creştinismul s-a născut şi a fost propovăduit la început în cadrul unor culturi în care sărbătorile şi celebrările erau o parte organică şi esenţială a întregii concepţii despre lume şi a modului de viaţă. Pentru omul din trecut, o sărbătoare nu era ceva accidental şi „adiţional“: ea era modul său de a da sens vieţii sale, de a o elibera de ritmul animalic al muncii urmate de odihnă. O sărbătoare nu era o simplă „pauză“ într-o viaţă de muncă, altfel lipsită de sens şi grea, ci o justificare a acelei munci, rodul ei, transformarea ei sacramentală în bucurie şi, deci, în libertate. Creştinii au dat un sens nou sărbătorii, transformându-i conţinutul, trecând-o cu tot ceea ce aparţinea omului „natural“, prin moarte şi înviere. (…) Creştinismul a însemnat revelarea bucuriei şi dăruirea ei. Această bucurie este bucuria cea curată, pentru că nu depinde de nimic din această lume şi nu constituie răsplata pentru ceva meritat de noi. Ea are singura putere cu adevărat transformatoare din această lume, fiind pecetea Duhului pe viaţa Bisericii.
Paştile nu sunt comemorarea unui eveniment, ci - în fiecare an - plinirea timpului însuşi, a timpului nostru real. Pentru că noi trăim încă în aceleaşi trei dimensiuni ale timpului: în lumea naturii, în lumea istoriei, în lumea aşteptării. În fiecare dintre acestea, omul se află într-o tainică căutare a bucuriei, a unui sens şi a unei desăvârşiri absolute, a unei maxime împliniri, pe care nu o găseşte. Timpul întotdeauna ţinteşte spre o sărbătoare, spre o bucurie, pe care prin sine nu o poate oferi sau realiza. Aflat atât de mult în căutarea sensului, timpul devine însăşi forma şi imaginea lipsei de sens. Dar, în noaptea Paştilor, sensul ne este dat. Şi nu ne este dat pe calea unei „explicaţii“ sau a „comemorării“, ci ca darul bucuriei înseşi, bucuria părtăşiei la timpul cel nou al împărăţiei.“ (Alexander Schmemann - Pentru viaţa lumii, EIBMBOR, 2001)
Europa de Est are nevoie de un „avans dramatic al productivităţii“
Creşterea economică şi performanţele fostelor ţări comuniste au plecat de la niveluri extrem de scăzute, astfel încât, în aceşti ani, motorul lor principal a fost, într-o mare măsură, tendinţa de recuperare a diferenţelor, se arată într-o analiză efectuată de compania de administrare a fondurilor East Capital „În mod natural, pe măsură ce ţările se dezvoltă, recuperarea decalajelor va constitui din ce în ce mai puţin un motor de creştere în sine, astfel încât realizarea unor reforme este obligatorie pentru a menţine ritmul mare de creştere economică înregistrat în regiune“, a declarat preşedintele companiei, Peter Elam Hakansson, care consideră că, în ultimii zece ani, „Europa de Est s-a dezvoltat mult mai repede decât întreaga lume“
Statele est-europene trebuie să înregistreze un avans „dramatic“ al productivităţii şi să implementeze o serie de reforme, pentru a putea continua procesul de creştere economică, atrage atenţia o analiză a companiei de administrare a fondurilor de investiţii, East Capital. „Pentru a-şi continua creşterea economică, ţările Europei de Est trebuie să asigure o creştere dramatică a productivităţii şi realizarea unor reforme, care să susţină o dezvoltare durabilă: reducerea birocraţiei şi a corupţiei, scăderea consumului de energie şi a celui de combustibili tradiţionali, precum şi reducerea barierelor de a demara şi dezvolta afaceri private“, a declarat, prin intermediul unui comunicat, preşedintele East Capital, Peter Elam Hakansson.
Economia şi pieţele est-europene au evoluat „cu o viteză fără precedent“
După ce, în urmă cu aproximativ 20 de ani, ţările din regiune au început tranziţia de la o economie planificată la cea de piaţă, în ultimii 10 ani, economia şi pieţele est-europene au evoluat cu o viteză fără precedent. Creşterea economică şi performanţele acestor ţări au plecat de la nivele extrem de scăzute, astfel încât, în aceşti ani, motorul lor principal a fost, într-o mare măsură, tendinţa de recuperare a diferenţelor, se arată în studiul citat. „Întrebarea este, însă, ce anume va influenţa aceste economii şi pieţe în următoarele decenii. Considerăm că regiunea, ca întreg, îşi va continua evoluţia şi va performa, dar factorii de care depinde creşterea se vor schimba, iar diferenţele din interiorul regiunii vor continua să se accentueze. Atenţia trebuie îndreptată asupra productivităţii şi dezvoltării durabile“, a afirmat preşedintele East Capital. Productivitatea statelor din Europa de Est a crescut în ultima decadă, iar Banca Mondială estimează că 80% din avansul economic înregistrat între 1999 şi 2005 a fost generat de îmbunătăţirile aduse productivităţii, ceea ce reprezintă un procent foarte mare, în comparaţie cu alte regiuni din lume. „Chiar dacă productivitatea în Europa de Est creşte, ţările din regiune nu trebuie să se complacă în această situaţie. Îmbunătăţirea productivităţii trebuie să fie un proces continuu pentru toate economiile, nu numai pentru cele care înregistrează productivităţi scăzute. Productivitatea în noile ţări membre UE este încă semnificativ mai scăzută, comparativ cu vechii membri, în pofida progreselor realizate“, a subliniat Hakansson.
Reducerea forţei de muncă şi îmbătrânirea populaţiei afectează productivitatea muncii
Potrivit analiştilor East Capital, creşterea productivităţii este importantă în sine, dar ar trebui să aibă o deosebită importanţă în Europa de Est, date fiind provocările demografice cu care se confruntă regiunea. În opinia autorilor studiului, principalele probleme sunt legate de îmbătrânirea populaţiei şi de reducerea ponderii persoanelor active, care susţin un număr în creştere de pensionari. „În mod natural, pe măsură ce ţările se dezvoltă, recuperarea decalajelor va constitui din ce în ce mai puţin un motor de creştere în sine, astfel încât realizarea unor reforme este obligatorie, pentru a menţine ritmul mare de creştere economică înregistrat în regiune. Printre cele mai semnificative decizii ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea productivităţii şi dezvoltarea durabilă se numără reducerea birocraţiei şi a corupţiei, scăderea consumului de energie şi, mai ales, a consumului de combustibili tradiţionali, precum şi reducerea barierelor în dezvoltarea afacerilor private“, a arătat Hakansson.
Ţările fost-comuniste folosesc de trei ori mai multă energie decât ţările din Vest
Referitor la reducerea consumului de energie şi a combustibililor tradiţionali, East Capital aminteşte că Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a lansat un index pentru energia durabilă, argumentând că regiunea ar putea deveni mult mai eficientă în ceea ce priveşte utilizarea energiei, ceea ce ar conduce la o dezvoltare durabilă. Potrivit analiştilor, ţările fost-comuniste folosesc, în medie, de trei ori mai multă energie decât ţările din Europa de Vest pentru producerea unei unităţi din produsul intern brut, în timp ce noile state membre ale UE aproape au ajuns din urmă media Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. „În ultimii zece ani, Europa de Est s-a dezvoltat mult mai repede decât întreaga lume şi există o multitudine de motive pentru care acest proces nu se va opri, ci va continua în următoarea decadă“, a subliniat preşedintele East Capital.
Fermierii spun că APIA dezinformează opinia publică
„La întâlnirea din data de 8 iulie, dintre producătorii agricoli şi reprezentanţii Ministerului Agriculturii, directorul general al APIA promitea că, în termen de trei zile, agenţia va finaliza restul de dosare şi se vor efectua plăţile către fermieri. Astăzi, constatăm că fermierii sunt disperaţi, deoarece nu şi-au primit drepturile“, a declarat preşedintele Federaţiei Naţionale a Producătorilor Agricoli, Viorel Matei
Federaţia Naţională a Producătorilor Agricoli din România atrage atenţia că Agenţia de Plăţi şi Intervenţie în Agricultură dezinformează, în continuare, opinia publică, cu privire la executarea plăţilor directe către agricultori. „Dacă, la întâlnirea din data de 8 iulie, dintre producătorii agricoli şi reprezentanţii Ministerului Agriculturii, desfăşurată în judeţul Ialomiţa, directorul general al APIA promitea că, în termen de trei zile, agenţia va finaliza restul de dosare şi se vor efectua plăţile către fermieri, astăzi constatăm că fermierii sunt disperaţi, deoarece nu şi-au primit drepturile“, a declarat preşedintele Federaţiei Naţionale a Producătorilor Agricoli, Viorel Matei. Plăţile directe aferente anului 2007 trebuiau efectuate până, cel mai târziu, la data de 30 iunie 2008. La data de 9 iulie, un număr de 1.097.932 de fermieri au primit ordinele de plată, dintr-un total de 1.241.484 fermieri cu cereri depuse.
Fermierii solicită „încetarea dezinformării opiniei publice“
Federaţia Naţională a Producătorilor Agricoli din România solicită Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să îşi onoreze promisiunile şi să urgenteze executarea plăţilor directe, aferente anului 2007, care reprezintă „un drept al agricultorilor, pentru care România şi-a achitat la termen contribuţia la Uniunea Europeană, în sumă de 1,1 miliarde de euro“. Totodată, federaţia solicită încetarea dezinformării opiniei publice cu privire la cuantumul în care au fost efectuate plăţile directe către agricultori şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi de această întârziere. Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) a anunţat recent că, până la 30 iunie 2008, a efectuat plăţi de 622 de milioane de euro, pentru 95% dintre fermierii care au depus cereri de sprijin în anul 2007. Potrivit APIA, din numărul total de 1.241.402 fermieri, 1.117.860 de fermieri au primit sumele aferente plăţilor unice pe suprafaţă şi celor naţionale directe complementare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu