Lansarea Uniunii Pentru Mediterana, duminica, a reunit la Paris peste 40 de sefi de state si guverne din Uniunea Europeana si din bazinul mediteranean, acestia participand luni la festivitatile dedicate zilei de 14 Iulie. Ce ramane, insa, dupa acest show politico-mediatic?
La Strasbourg, Nicolas Sarkozy a expus prioritatile tarii sale ca detinatoare, pentru sase luni, a conducerii Uniunii Europene. Charismaticul presedinte francez a incercat, joia trecuta, printr-un lung discurs rostit liber si coerent, sa-i convinga pe europarlamentari ca stie ce are de facut in fruntea Europei Unite si ca are vointa necesara pentru a-si duce planurile la indeplinire. In plus, fermitatea cu care si-a motivat optiunea de a participa la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing, in fata ostilitatii unora din membrii Parlamentului European, precum si afirmarea raspicata a sustinerii sale pentru realegerea lui Jose Manuel Durao Barroso, anul viitor, in fruntea Comisiei Europene au fost doua din momentele ce-au revelat ambitiile liderului de la Elysee de a juca in forta pe scena internationala. Iar presedintia Uniunii este un bun prilej in acest sens.
De asemenea, summit-ul – pardon, sommet-ul, ca sa respectam terminologia franceza utilizata – pentru lansarea Uniunii pentru Mediterana i-a oferit lui Sarkozy ocazia sa-si afirme ambitia de actor important in ecuatia geopolitica a momentului. Iar surprizele oferite au plasat, si de aceasta data, in plan secund proiectele in jurul carora s-au reunit, de fapt, cei peste 40 de sefi de state si guverne. Depoluarea Marii Mediterane, valorificarea energiei solare, construirea unor autostrazi maritime, regruparea mijloacelor de protectie civila pentru prevenirea catastrofelor, infiintarea unei universitati si un proiect „Erasmus” mediteranean, precum si securitatea alimentara a tarilor riverane au fost detronate de evolutiile din relatiile interarabe si arabo-israeliene, in care Sarkozy si-a asumat rolul de mediator. Anuntul privind stabilirea, in premiera, a relatiilor diplomatice dintre Siria si Liban, dupa decenii de tensiuni sangeroase, este considerat reusita majora a sommet-ului mediteranean. Mai mult, Javier Solana, Inaltul Reprezentant al UE pentru Politica Externa, a declarat ca e posibila semnarea in acest an a unui acord de parteneriat UE-Siria – inca o dovada a iesirii din izolare a presedintelui sirian Bashar al-Assad, la trei ani dupa moartea fostului premier libanez Rafik Hariri, intr-un atentat considerat de multi ca fiind orchestrat de Damasc, in ciuda negarii de catre partea siriana a vreunei implicari. De altfel, presa franceza avertizeaza asupra riscurilor deschiderii occidentale fata de regimul sirian: „Drumul Damascului”, pe care l-a ales Sarkozy, „este accidentat, fara indoiala periculos si cu siguranta mai lung decat pare”, scria, plastic, un ziar francez.
Pe langa relatiile siriano-libaneze, celalalt conflict major din zona, cel palestiniano-israelian, s-a aflat in centrul preocuparilor participantilor la lucrari. Intalnirea premierului israelian Ehud Olmert cu omologul sau palestinian, Mahmoud Abbas, mediata chiar de Sarkozy, si dialogul indirect, prin intermediul primului ministru turc Erdogan, dintre liderii sirian si israelian – ale caror tari se afla formal in stare de razboi din 1948 incoace – sunt datatoare de sperante in privinta deblocarii relatiilor din Orientul Apropiat. Si in acest caz, insa, optimismul ar trebui, cred, sa fie unul moderat, fie si numai daca avem in vedere zilele grele ce-l asteapta pe Ehud Olmert, implicat intr-un nou scandal financiar, motiv pentru care se pare ca zilele sale in fruntea cabinetului israelian sunt numarate.
Dar dificultatile cele mai mari pentru proiectul mediteranean vin chiar din interiorul Uniunii Europene. Multe tari nu sunt incantate de concentrarea atentiei spre sud. Mi se pare elocventa in acest sens declaratia sefului diplomatiei suedeze: „Lumea nu va fi schimbata de aceasta reuniune”. Inca din mai, Suedia si Polonia au propus un proiect de parteneriat european cu tarile din estul Europei, pentru a incerca sa echilibreze initiativa franceza. Daca proiectul mediteranean a intampinat opozitia unor tari – printre care si a Germaniei, care a reusit sa determine includerea tuturor tarilor UE in Uniunea Pentru Mediterana – planul estic pare sa intruneasca un sprijin mai larg, intrucat vizeaza intarirea relatiilor UE cu Ucraina, Republica Moldova, Azerbaidjan, Armenia si Georgia, zona considerata mult mai importanta pentru viitorul UE decat Maghrebul. De la 1 ianuarie, presedintia UE va fi preluata de Cehia, care sustine, la randul ei, aceasta orientare spre rasarit. „Acest an este un an mediteranean, in timp ce anul viitor va fi unul oriental”, avertiza vicepremierul ceh, anticipand lansarea proiectului estic, in 2009, sub presedintia UE a tarii sale.
E greu de crezut ca doua planuri similare, dar in directii diferite, vor putea avansa simultan, din doua motive: lipsa consensului care sa le stimuleze si dificultatea de a gasi fonduri care sa le sustina.
Asadar, dincolo de declaratiile pentru impulsionarea procesului de pace din Orientul Apropiat, dincolo de artificiile ce-au salutat impresionanta prezenta internationala la Paris, in frunte cu secretarul general al ONU, dincolo de emotionantul moment al decorarii lui Ingrid Betancourt, presedintia franceza a Uniunii Europene trebuie, pentru a-si confirma anvergura, sa ofere rezultate concrete si o baza stabila planurilor de viitor. Iar Tratatul de la Lisabona ramane principala piatra de incercare.
Altfel, castelul de nisip pe care-l plasmuieste Sarkozy se va narui la fel de spectaculos cum a fost inaltat. „Un afis frumos nu inseamna neaparat un spectacol de calitate”, scria un jurnalist francez despre efervescenta politico-diplomatica din Parisul acestor zile. (AMOS News)
Un comentariu:
Am facut deja un amplu comentariu pe blogul Corinei Cretu la acest articol. As mai adaoga urmatoarele:
Prestigiul Frantei si al lui Sarkozy este mai mare decat cel cu care va veni in ianuarie 2009 Republica Ceha si Vaclav Klaus. Iar un asa zis plan spre est nu poate fi vazut decat ca inca o manifestare a U.E. impotriva Rusiei. Dupa ignorarea protestelor Moscovei privind instalarea scutului american antiracheta, Praga si Varsovia nu sunt decat niste pioni ai SUA in interiorul Uniunii Europene. Oare cine sa aiba interesul in Europa occidentala sa ii urmeze si sa inaspreasca si mai mult relatiile cu rusii?
Trimiteți un comentariu