Din vremea repetiţiilor la „Dimineaţa pierdută” păstrez două momente ce poartă pecetea inconfundabilă a ceea ce se afla dincolo de aura de mister pe care o transmitea pe scenă Gina Patrichi. Prima. La finalul unei şedinţe, în biroul directorului, cînd lumea se pregătea de plecare, mai zăbovind la o mică şuetă, Gina care era obsedată de un moment dificil din spectacol căruia tocmai îi aflase cu o seară înainte rezolvarea (cu ajutorul unei uluitoare artiste care s-a aflat mereu, discret, în spatele multor izbînzi teatrale, Miriam Răducanu) a vrut să-i arate Irinei Petrescu şi celor din jur, soluţia la care ajunsese. Brusc, ne-a uluit pe toţi, aruncîndu-se pe jos şi tîrîndu-se pe mochetă, jucîndu-şi monologul spre disperarea tăcută a rochiei albe şi vaporoase de vară care, în urma acestui intempestiv impact, avea să sufere drastice modificări. Al doilea moment e legat de monologul din trăsură al lui Titi Ialomiţeanu, personajul pe care îl jucam eu. Ajunsesem într-un moment de impas peste care nici eu, nici regizoarea Cătălina Buzoianu nu mai ştiam cum să trecem. Cătălina (un om căruia îi datorez enorm) îşi vărsa năduful asupra mea, iar eu, în pragul abandonului, aşteptam doar momentul de a contraataca la fel de furibund. La cîţiva metri de mine, Gina, ghemuită în penumbră, asemeni unei păsări de pradă care simte cu toate viscerele primejdia, a început să şuiere către mine scurt, sacadat, aprig, astfel încît Cătălina să n-o audă: „Taci... Ascult-o... Nu-i spune nimic... Fă ce spune... Taci... Lasă... Înghite... Taci... Fă... Înghite... Taci... Fă... Înghite”. Şi tot aşa vreme de cîteva minute bune. Totul mi se părea neverosimil. Nu-mi venea să cred! Reacţia ei era atît de puternică şi atît de uluitoare, încît mi-a anesteziat nu numai furia mocnită ci şi orice tentativă de contraatac. Apoi, cînd pericolul a trecut, m-a luat de mînă şi m-a întrebat simplu: „Nu vrei să te ajute un pic Miriam?” Timp de vreo cîteva săptămîni am lucrat cu această uluitoare artistă. Apoi, într-o duminică după-amiază, cînd terminasem ultima dintre aceste repetiţii oarecum clandestine, cred că undeva pe la Muzeul Medrea, Miriam Răducanu îmi spune: „Hai să-i arătăm Ginei, nu-i dai un telefon?”. „Miriam..., e duminică după-amiază şi ştiu că n-are spectacol, poate o fi şi ea la masă...” – am încercat eu să preîntîmpin vreo gafă. „Gina?!!!... Îi spui că sîntem împreună la Medrea. Atît”. Aşa am şi făcut. „Bine, vino şi ia-mă” mi-a răspuns Gina la fel de scurt. Prin telefon se auzeau glasuri şi rîsete, semn că avea musafiri. M-am suit în maşină şi m-am dus s-o iau. „Unde pleci...” a întrebat-o puţin mirat soţul ei, d-l Victor Anagnoste, strălucit avocat şi bărbat de o rară distincţie. „Bizu’ dragă... M-a chemat Miriam la Medrea... mă-ntorc în 20 de minute”. „Miriam” s-a dovedit şi de astă-dată a fi un fel de cuvînt magic, un fel de „iarba fiarelor”, care le rezolvă pe toate. La Medrea totul s-a petrecut rapid. Gina m-a privit atent, cuibărită cu picioarele sub ea, cocoţată pe un scaun. Era la fel ca atunci cînd şuiera ca să mă împiedice să urlu. Tot ca o pasăre de pradă. La sfîrşit, mă aşteptam la efuziuni. N-au fost. A rămas cîteva clipe pe gînduri, cu ochii aţintiţi undeva în gol, apoi şi-a ţuguiat buzele, a făcut ochii mici şi-a zis rece, sec, fără nici un fel de inflexiune în glas: „Acum e bine”. Apoi am dus-o acasă unde o aşteptau musafirii. Pe drum, cum altfel, am tras o repriză straşnică de rîs. Atît. Asta era Gina. O muncă de ocnaş pe care, cu farmecul ei unic, o învăluia pe scenă în mister. Aş mai putea adăuga desigur, oricînd, zeci de alte flash-uri, dintre acelea ce pot recompune, fie şi adunate la un loc, doar jumătăţi de întreg. Zile lungi de turneu, cu rîsete şi jocuri interminabile, cu farse în care se jucau adevărate partituri tragi-comice, seri cu drumurile spre casă după spectacol împreună cu „Pompo” (aşa o poreclise ea pe Irina Petrescu), cu nopţile tîrzii la video, unde vedeam împreună cu Micki Dobrin şi Ioana Pavelescu, ultimele filme cu De Niro, Pacino ori Dustin Hofmann, cu nesfîrşite taclale printre pahare de şampanie, cînd la ivirea zorilor Gina se uita prelung în zare şi spunea: „Dragă... nu ţi se pare că e cam... pîclă?!!” Ţin minte că odată improvizasem cu toţii un spectacol de poezie cu care umpleam grădinile de vară din Bucureşti. Fiecare spunea ce ştia. Jimmy Besoiu ne prezenta cu neîntrecutul său talent de causeur. ”Gina, tu ce spui?”. „Sonete de Shakeaspeare, dragă!”- a răspuns ea cu afect regal. „Cîte?” „Ei, asta-i acuma, cîte!!! Un... sonete”!!! Umorul ei era mereu devastator, chiar şi atunci cînd cădea cumva la mijloc, aşa cum s-a întîmplat odată, undeva în Mărginimea Sibiului, cînd am intrat într-un restaurant modest, dar curat, populat mai cu seamă de oieri, unde sibianul Jimmy Besoiu ştia precis că găsim o ciorbă de burtă grozavă. La masă cred că eram 10 persoane. La un moment dat, Marcel Iureş a făcut un gest cu mîna, fără să-şi dea seama că picoliţa se afla cu tava plină cu cele 10 ciorbe exact între el şi Gina. 6 dintre ele, galbene şi grase, s-au vărsat în întregime pe interpreta Ivonei din „Dimineaţa pierdută”! Ne-am albit! Încremenit, Marcel se pregătea să devină frescă. „Serviţi şi... rochii?” – a întrebat Gina după cîteva secunde de stupoare tensionată, declanşînd hohotul general şi eliberator. Dacă în locul ei ar fi fost altcineva, cu siguranţă seara ar fi fost compromisă. Ea însă, a ales instantaneu soluţia cea mai simplă. Într-un loc mai ferit s-a dezbrăcat la piele şi a „îmbrăcat” pe trupul gol una din feţele albe de masă ale localului. În vreme ce o ajuta la această operaţiune oarecum anevoioasă, „Pompo” a mormăit îmbufnată replica de geniu care avea să pecetluiască o seară memorabilă: „Trebuia şi-aici să te remarci!!!”. Într-o zi, cred că prin 1988, am surprins-o undeva în penumbra sălii de la Schitu Măgureanu luînd-o în braţe pe Irina şi izbucnind în plîns. Atunci am ştiut că se petrecuse ceva rău. După o vreme n-a mai putut juca. Una dintre corzile vocale îi fusese grav afectată. Practic îşi pierduse vocea. Şi totuşi, cu preţul unor exerciţii complicate şi al unui efort de care numai fanatismul ei pentru teatru era în stare, a reuşit imposibilul. Să vorbească şi să joace iar. Un timp. Doar un timp.
Se spune că în spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie inteligentă. Ei bine, în spatele Ginei a stat întotdeauna un bărbat rarissim despre care ar fi nedrept dacă n-aş spune aici cîteva cuvinte. Victor Anagnoste, „nenea Bizu”, om din stirpea veche a moldovenilor de rasă, elegant şi cu umor, a iubit-o enorm şi i-a înţeles ca nimeni altcineva patima: teatrul. Povestea lor poate că o va spune vreodată, Oana, fructul iubirii dintre ei. Pe atunci o adolescentă delicată, taciturnă, care lăsa să se ghicească dincolo de aparenţe, o fire puternică, maturizată prematur de aceeaşi iubire pe care mama ei i-o împărţea cu teatrul. Nu i-am mai văzut de atunci... Dar îi iubesc în amintirea mea la fel. Asemeni casei de pe strada Orlando colţ cu B-dul Ana Ipătescu pe care uneori, din fuga maşinii, prefer mai degrabă s-o simt, decît să o privesc. Cînd mi-e dor, o caut pe Gina în nisipul mării. În serile de toamnă, ori în după amiezele iernilor dulci, cînd plaja de la Rex e pustie şi cînd doar pescăruşii mă însoţesc, îmi place să fug de mine însumi cel de acum, spre a redescoperi „castelele din Spania” de odinioară şi paşii ei desculţi, risipiţi de spuma mării... (http://www.gtbv.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu