Comunicare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România

---

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), cu sediul în Bucureşti, Str. Matei Voievod nr. 18, sector 2, în baza prerogativelor prevăzute de H.G. nr. 1724/2005 cu modificările şi completările ulterioare, în domeniul investigării şi sesizării organelor în drept cu privire la crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului săvârşite în timpul regimului comunist în România, precum şi în conformitate cu prevederile art. 221 şi urm. din Codul de procedură penală, prin reprezentanţi legali, formulăm prezenta

SESIZARE,

Cu privire la faptele săvârşite de către Moldovan Radu Sandu, fost Ofiţer operativ principal la Biroul judiciar din cadrul Miliţiei Municipiului Miercurea Ciuc, între anii 1985 – 1991, în prezent Comisar şef de poliţie, Şef al Inspectoratului de Poliţie al judeţului Harghita, fapte în legătură cu care există probe şi indicii că au constat în cercetarea abuzivă a unui număr foarte mare de persoane, în special minori, în torturarea repetată a acestora şi supunerea lor la tratamente crude, inumane şi degradante, în perioada în care a lucrat ca Ofiţer operativ principal la Biroul judiciar din cadrul Miliţiei Municipiului Miercurea Ciuc. În susţinerea prezentei Sesizări, este anexat materialul probator, constând în principal în declaraţii ale persoanelor care au reclamat că au fost victime ale comportamentului abuziv al fostului ofiţer de Miliţie, precum şi interviuri ale reprezentanţilor IICCR cu acestea şi cu alte persoane care au cunoştinţă despre faptele obiect al prezentei Sesizări. 1
În fapt: Din investigaţiile pe care reprezentanţii IICCR le-au întreprins în temeiul competenţelor legale care le revin, precum şi din declaraţiile unora dintre persoanele care reclamă că au fost victime ale comportamentului abuziv al fostului ofiţer de Miliţie, respectiv din declaraţiile altor persoane care au cunoştinţă despre faptele amintite, rezultă următoarele: În perioada de dinainte de decembrie 1989, în care acesta a îndeplinit funcţia de Ofiţer operativ principal la Biroul judiciar din cadrul Miliţiei Municipiului Miercurea Ciuc (între anii 1985 şi 1989), Moldovan Radu Sandu a cercetat abuziv, a torturat şi a supus unor tratamente crude, inumane şi degradante mai multe zeci de minori din municipiul Miercurea Ciuc, fie pentru că ei sau fraţii lor au încercat să treacă frontiera în Ungaria, fie pentru că erau bănuiţi că intenţionează să facă acest lucru sau pur şi simplu pentru a-i descuraja în eventuale asemenea intenţii, sau pentru a obţine informaţii despre eventuale intenţii ale unor colegi sau cunoscuţi în acest sens. Există, de asemenea, probe şi indicii temeinice că în aceeaşi perioadă Moldovan Radu Sandu îi agresa cu o violenţă ieşită din comun pe mulţi dintre minorii care voiau să se distreze în discoteci, care mergeau la cinema în timpul în care el presupunea că ar fi trebuit să se afle la şcoală sau care purtau părul puţin mai lung ori încercau să poarte diverse accesorii „la modă” în acea perioadă (cerceii, de exemplu, la băieţi). Din declaraţiile părţii vătămate xxxxxxxxxxxxx (Anexele 1-3), precum şi ale mamei acestuia (Anexa 4), rezultă că minorul, de 13 – 14 ani la acea dată, xxxxxxxxxxxx a fost nevoit să meargă de zeci de ori la postul de Miliţie, de regulă marţea şi joia, din cauză că fraţii săi mai mari încercaseră să treacă frontiera în Ungaria (în cele din urmă, unul dintre cei trei fraţi ai săi avea să reuşească în tentativele sale). O încercare nereuşită de trecere a frontierei avusese şi xxxxxxxxxxxx. Potrivit declaraţiilor acestuia, la sediul Miliţiei el era maltrat de fostul miliţian „până când nu mai puteam mişca de pe podelele biroului lui Moldovan”. Aproape de fiecare dată pe coridorul postului de Miliţie se aflau „nenumărate persoane, în general copii, fete şi băieţi, care la rândul lor aşteptau să intre în birou pentru a primi o bătaie soră cu moartea”. În aşteptarea începerii „anchetei”, Moldovan (dar şi colegi de-ai săi precum miliţienii Tancău Ilie, Cotfas Gelu şi alţii) îi obliga „să cureţe holurile Miliţiei cu periuţe de dinţi, să spălăm WC-urile cu limba şi cu mâinile în timp ce ei se urinau pe noi”. La „anchetă” erau introduşi câte unul. În încăpere găseau uneori câte un miliţian care le ordona să stea pe scaun, după care ieşea, pentru ca, la scurt timp, să intre Moldovan şi să-i ia la bătaie pentru că îşi permiseseră să stea pe scaun. Îi bătea „până i se terminau puterile”, le ordona să stea în picioare, pentru ca imediat să intre miliţianul care iniţial le spusese să stea pe scaun. Acesta, la rândul lui, îi bătea pentru că îi încălcaseră ordinul, iar în final începea „ancheta” cu Moldovan (nu înainte de a fi obligaţi să mai facă şi flotări sau genuflexiuni până la epuizare).
Potrivit relatării lui xxxxxxxxxxxxxx (sesizarea acestuia din data de 25 octombrie 2007 către IICCR – Anexa 1) rezultă că în biroul lui Moldovan (care „avea pereţii plini de sânge”) se afla un dulap „plin cu unelte care serveau la bătăile aplicate. Fără nici o altă introducere, Moldovan deschidea dulapul respectiv şi mă obliga să aleg una dintre uneltele cu care doresc să primesc bătaie. Eram întrebat pentru a nu avea onoarea de a se repeta unealta cu care mă bătuse ultima oară, după care îmi aplica cătuşe la mâini şi mă lega de calorifer. Fiind legat de calorifer, nu numai că-mi lua dreptul la replică pe care oricum nu aveam îndrăzneala sa o iau, dar eram în postura în care nu puteam nici să mă apăr de loviturile acestuia. Legat de calorifer eram bătut fără milă, până când Moldovan Radu Sandu transpira ca un sportiv de performanţă, nu mai avea puteri şi trebuia să ţină o scurtă pauză pentru odihnă. Cu durere în suflet şi cu ruşine, trebuie să recunosc faptul că întotdeauna făceam treaba mică şi treaba mare pe mine din cauza bătăii”. Din relatarea aceleiaşi părţi vătămate rezultă comportamentul abuziv, deosebit de violent şi inuman al lui Moldovan şi pe timpul „raziilor” făcute la Casa Tineretului din oraş şi în discoteci: „Împreună cu echipa de miliţieni bătăuşi intra în clădire (la Casa Tineretului) şi executau aceleaşi activităţi ca în discotecă. Alinia toate persoanele lângă perete şi Ie lovea pe rând, după care obliga tinerii să se alinieze pe două rânduri şi ordona ca rândul din dreapta să dea o palmă rândului din stânga şi invers. Avea pregătit un disc pe care era Imnul României şi punea câte o strofă spre audiţie, după care obliga tinerii să cânte în cor Imnul. Cine nu ştia sa cânte Imnul era bătut şi călcat în picioare. La fel ca în cazul discotecii, cei cu părul puţin mai lung şi cu acţibilde textile pe haină erau transportaţi şi bătuţi cu bestialitate la Miliţie”. Tinerii din oraş erau deseori urmăriţi şi agresaţi de Moldovan şi atunci când mergeau la cinematograf: „Cinematograful era locul unde, după vizionarea filmului, tinerii erau aşteptaţi de către Moldovan Radu Sandu şi echipele lui de bătăuşi la ieşiri şi erau luaţi la întrebări de către aceştia. Întrebările erau de felul: Cum te cheamă? Ce şcoală frecventezi? Unde lucrează părinţii? Ce cauţi la cinematograf? De unde ai bani? Cine-ţi este dirigintă? De ce nu porţi cravată de pionier/utecist sau ecusonul şcolii? De ce minţi? După care, fără nici un scop, eram luaţi la bătaie”. Din sesizarea lui xxxxxxxxxxxxxx adresată IICCR la data de 12 noiembrie 2007 (Anexa 2), rezultă că, atunci când mergea în discoteci, fostul ofiţer de Miliţie avea asupra lui foarfecă iar pe tinerii care aveau părul puţin mai lung îi bătea şi îi tundea în bătaie de joc. Celor care, vrând să fie „la modă”, îşi coseau diferite abţibilduri pe haine, le decupa cu foarfeca respectivele însemne cu tot cu hainele pe care acestea erau aplicate. Toţi cei care erau găsiţi „în neregulă” de Moldovan „erau duşi cu maşinile la Miliţie pentru aplicarea unor bătăi deosebite”. Autoturismele din faţa Casei tineretului unde erau organizate discotecile făceau mai multe ture pentru a transporta la sediul Miliţiei, unde erau bătuţi, circa 30-40% dintre tinerii aflaţi acolo. Relevante sunt, de asemenea, şi următoarele relatări ale părţii vătămate xxxxxxxxxxxxxx, cu privire la actele de tortură la care era supus de Moldovan la sediul Miliţiei : „Trebuia să mă descalţ şi, cu tălpile goale, să mă aşez în genunchi pe un scaun, după care îmi erau bătute tălpile picioarelor cu bastonul. Din toate puterile, primeam 10 lovituri mari, urmate de o lovitură mai mică, pe care trebuia să Ie număr cu voce tare. Eram obligat să ţin cu mâinile întinse o hârtie goală pe care nu scria absolut nimic, iar acesta îmi spunea să citesc ce scrie pe aceasta. Eu, nereuşind citi nimic de pe hartia goală, primeam câte 20 de lovituri cu bastonul pe ambele mâini şi trebuia să Ie număr cu voce tare. Din când în când părăsea încăperea pentru a-i bate şi pe cei din sala de aşteptare, iar când se întorcea începea totul de la capăt. Întotdeauna aceste bătăi ţineau de la orele 17:00 fix până seara târziu la orele 21, 22, 23 după care, fiind epuizat fizic, mă târam cu greu sau eram dus de către tatăl meu acasă”. Relatări care concordă cu cele ale lui xxxxxxxxxxxxxx (şi ale mamei acestuia) au făcut şi celelalte două părţi vătămate care s-au adresat IICCR: xxxxxxxxxxx xxx (Sesizarea către IICCR din data de 28 ianuarie 2008 – Anexa 8), respectiv xxxxxxxxxxxxxx (Interviul din data de 22 ianuarie 2008 – Anexa 10). Redăm, cu titlu de exemplu: „Nu ştiu de unde avea atâta forţă (Moldovan Radu Sandu), dar ştiu că întotdeauna avea miros de băuturi alcoolice. Ne ordona să ne dăm jos pantofii şi să ne aşezăm în genunchi cu faţa la perete şi, pe rând, ne lovea foarte tare cu bastonul la tălpi. Când terminam măturatul şi spălatul holurilor Miliţiei, ne spunea să facem din nou curăţenie. Când i-am spus că am făcut deja curăţenie, golea scrumierele pline pe jos şi vărsa apa pe jos. Ne spunea că nu este curăţenie şi iarăşi ne bătea. Mai eram obligaţi să citim în cor un fel de decrete sau legi comuniste şi trebuia să Ie învăţăm. Dacă nu Ie învăţam, eram din nou bătuţi foarte tare. Moldovan Radu deschidea uşa şi îmi spunea să pun degetele între uşă şi toc şi îmi strângea degetele de la mâini cu uşa. Bătăile primite erau de o cruzime de nedescris şi Ie primeam până ce făceam pipi pe mine. În urma loviturilor primite pe tot corpul, arătam ca o zebră şi tălpile picioarelor îmi erau foarte umflate. Eram obligat să aleg cu ce vreau să primesc bătaie, cu bastonul de cauciuc, cu bastonul de lemn, cu o sârmă metalică împletită sau cu coada de mătură. Prima dată îmi punea sau ne punea cătuşe la mâini, după care începea să ne lovească cu mâinile şi cu picioarele în burtă, în spate, în picioare şi pot să spun că pe toată suprafaţa corpului în afară de faţă. Fiind legat, întotdeauna mă bătea până ce cădeam pe jos şi apoi dădea foarte puternic cu bocancii (…). După aceea, lua bastonul pe care l-am ales şi mă obliga să ţin mâinile întinse şi mă bătea la palme. Avea obiceiul să mă pună să ţin o hârtie în palme şi aşa lovea din toate puterile câte 15 sau 20 de lovituri la fiecare palmă. Dupa ce mă bătea la mâini, trebuia să mă descalţ şi mă bătea la tălpile goale. Dacă eram mai mulţi, ne punea să ne lovim unul pe celălalt. Dacă loveam pe celălalt mai uşor, primeam iarăşi bastoane la talpă şi Moldovan Sandu Radu îmi arăta cum trebuie să-l lovesc pe celălalt. După bătăile la talpă, Moldovan Radu ne punea să ne plimbăm în cerc în camerele mai mari. S-a întâmplat să merg de mai multe ori acasă desculţ, pentru că nu-mi puteam pune pantofii de durere
şi pentru că tălpile Ie aveam umflate. Întotdeauna Moldovan Radu m-a bătut foarte tare şi de multe ori nu mai aveam forţă să merg acasă, dar trebuia să plec pentru că nu puteam să stau să primesc bătaie”. (Sesizarea către IICCR din data de 28 ianuarie 2008 a lui xxxxxxxxxxxxxx – Anexa 8). Potrivit declaraţiilor părţii vătămate, acesta a fost victima actelor de tortură şi a tratamentelor crude, inumane şi degradante comise de fostul ofiţer de Miliţie Moldovan Radu Sandu, de mai mult de 40 de ori, în perioada 1987-1989, când avea 15, 16, respectiv 17 ani. Aceste aspecte sunt confirmate şi de alte persoane, intervievate de experţi ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, care s-au deplasat la Miercurea Ciuc: „Eram în clasa a noua. Aveam 14 - 15 ani. Dar noi la rockotecă umblam şi din clasa a opta. Dar ştiu că eram la internat prima dată când m-a bătut el (Moldovan Radu Sandu) serios. Avea obiceiul să nu-ţi dea la faţă. O dată a venit la şcoală, nu ştiu ce era acolo, ziua Poliţiei sau ce era, şi trebuia să vorbească. Şi ştiu că directorul nostru... Nici noi nu eram băieţi cuminţi, să nu zic acuma că eu eram foarte bun. Şi când a văzut că avem păr mare a zis că: Voi mergeţi la cancelarie şi vine cineva să vorbească cu voi. Şi atunci a venit el şi în şcoală ne-a bătut şi atunci. Mi-a luat părul de aicea şi mi I-a tăiat aşa. Îţi dau o listă de 50 – 60 de oameni dacă vrei, care au fost bătuţi de ăştia”. (Interviul din data de 22 ianuarie 2008 cu xxxxxxxxxxxxxx – Anexa 10). În drept: În considerarea competenţelor legale care revin Parchetului, IICCR vă solicită să dispuneţi măsurile care se impun pentru tragerea la răspundere a fostului ofiţer de Miliţie Moldovan Radu Sandu. Faptele în legătură cu care vă sesizăm sunt de o gravitate cu totul deosebită, constând în acte de tortură şi tratamente inumane şi degradante, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, purtare abuzivă, arestare nelegală şi cercetare abuzivă etc. Gravitatea acestor fapte constă inclusiv în faptul că prin acte de tortură, prin tratamente crude, inumane şi degradante, prin abuz în serviciu, ameninţări şi alte acte de intimidare, un mare număr de minori, cetăţeni români, au fost reprimaţi numai pentru că doreau să beneficieze de unele dintre drepturi – dreptul la liberă circulaţie, libertatea individuală şi siguranţa persoanei, libertatea conştiinţei etc. Multe din acestea erau refuzate în fapt de statul român, deşi se angajase să respecte aceste drepturi inclusiv prin tratatele internaţionale pe care le-a semnat şi ratificat (Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa din 1975, Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii etc). Ca membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, statul român avea obligaţia să respecte, între altele, următoarele drepturi ale cetăţenilor săi: - dreptul la liberă circulaţie („Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa.” – art. 13 din Declaraţia universală a drepturilor omului; „Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.” – art. 12 paragr. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice); - dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor inumane („Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.” – art. 5 din Declaraţia universală a drepturilor omului); - dreptul de a nu fi reţinut sau arestat arbitrar („Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.” – art. 9 din Declaraţia universală a drepturilor omului); - dreptul de a nu fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală („Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale.” – art. 12 din Declaraţia universală a drepturilor omului); Prin semnarea Actului final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa din 1975, statul român se obliga de asemenea să „promoveze şi încurajeze exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor civile, politice, economice, sociale, culturale şi altele care decurg toate din demnitatea inerentă persoanei umane şi sunt esenţiale pentru libera şi deplina sa dezvoltare” (art. VII). Dar chiar şi prin Constituţia în vigoare la acea vreme, statul român se angaja să garanteze cetăţenilor proprii drepturi şi libertăţi fundamentale precum libertatea, inviolabilitatea şi siguranţa persoanei („Cetăţenilor Republicii Socialiste România le este garantată inviolabilitatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată dacă împotriva ei nu există probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită prin lege. Dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului.” – art. 31 din Constituţia Republicii Socialiste România). Cu toate acestea, în practică, statul totalitar comunist dovedea un dispreţ profund pentru drepturile şi libertăţile cetăţenilor săi, nesocotea în modul cel mai flagrant şi cinic nu numai normele constituţionale proprii, profund demagogice şi propagandistice, dar şi tratatele internaţionale pe care le semna şi ratifica (deşi inclusiv prin Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, art. X, se angajase să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile care îi reveneau din aceste tratate: „Statele participante îşi vor îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile ce le revin în conformitate cu dreptul internaţional, atât obligaţiile care decurg din principiile şi normele generale recunoscute ale dreptului internaţional, cât şi obligaţiile care decurg din tratate sau alte acorduri, în conformitate cu dreptul internaţional, în care ele sunt părţi”).
Deşi prin semnarea şi ratificarea tratatelor privind drepturile civile şi politice, statul comunist totalitar se angaja să garanteze cetăţenilor săi libertatea de circulaţie – inclusiv dreptul de a părăsi propria ţară – în practică ţara era un lagăr din care se putea ieşi cu foarte mare greutate, cu restricţii şi proceduri dintre cele mai aberante şi abuzive, impuse şi controlate mai ales de instituţiile cele mai represive ale statului totalitar comunist – Securitatea şi Miliţia. Numeroşi ofiţeri de Securitate şi Miliţie, astfel cum o demonstrează o dată în plus cazul de faţă, erau agenţii cei mai zeloşi ai punerii în practică a acestei politici şi ai reprimării cu cruzime a tuturor celor care încercau, cel mai adesea din disperare, să-şi părăsească ţara transformată într-un lagăr sinistru al privaţiunilor, terorii şi persecuţiilor de tot felul. IICCR subliniază faptul că actele represive la care au fost supuse părţile vătămate au avut un pronunţat caracter politic. Ele au constituit persecuţii politice ale statului comunist totalitar împotriva unor cetăţeni proprii care nu doreau nimic altceva decât să se bucure de drepturile şi libertăţile civile şi politice pe care statul lor se obligase să le respecte atât prin tratatele internaţionale la care era parte cât şi prin Constituţia în vigoare la acea dată. Minorii victime ale ofiţerului de Miliţie Moldovan Radu Sandu au suportat acele persecuţii exclusiv din cauză că doreau să se bucure de dreptul la liberă circulaţie, că doreau să-şi petreacă timpul liber cum găseau de cuviinţă, că doreau să se îmbrace cum le plăcea, că doreau să nu existe imixtiuni în viaţa personală etc. Persecuţiile suportate de victime din partea fostului ofiţer Moldovan Radu Sandu s-au datorat politicii abuzive şi represive a statului comunist totalitar, prin care erau practic anulate drepturi şi libertăţi fundamentale – dreptul de a circula liber, dreptul de a nu suporta imixtiuni în viaţa personală, dreptul fiecăruia de a-şi petrece timpul liber şi de a se îmbrăca cum doreşte (şi nu după directivele aberante şi abuzive pe care partidul şi statul comunist le prescriau prin normele „Codului eticii şi echităţii socialiste”, care aveu pretenţia să „formeze omul nou, de tip comunist” – şi care în realitate umileau oamenii, le striveau şi anulau personalitatea şi demnitatea). Actele de tortură şi tratamentele inumane şi degradante la care Moldovan Radu Sandu şi-a supus victimele (acte pe care statul român se angajase să nu le permită inclusiv prin asumarea prevederilor art. 5 din Declaraţia universală a drepturilor omului) au fost însoţite de alte încălcări grave ale normelor pe care instituţiile statului şi funcţionarii acestora aveau obligaţia să le respecte. Astfel, practic, toate „actele procedurale” împotriva părţilor vătămate au fost făcute cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor Codului de procedură penală în vigoare în acea perioadă: ascultarea martorilor minori nu s-a făcut în prezenţa părinţilor; minorii nu au avut asigurat dreptul la apărare; reţinerile şi arestările (au existat cazuri în care minorii au fost ţinuţi la postul de Miliţie şi două sau trei zile) au fost făcute fără ordonanţă de reţinere, respectiv fără mandat de arestare; percheziţiile corporale au fost făcute fără a exista autorizările prevăzute de lege; în cele mai multe dintre cazuri chemarea minorilor la postul de Miliţie a fost făcută şi ea cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale privind citarea în scris; reţinerile şi arestările s-au făcut fără să fie întrunite condiţiile cerute de lege (existenţa „probelor”, „indiciilor temeinice” că s-a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală, etc. etc.). În aceste condiţii, comportamentul fostului ofiţer de Miliţie a fost în contradicţie flagrantă cu numeroase prevederi ale Codului de procedură penală în vigoare la acea dată, cum ar fi: art. 81, 143, 146, 148, 171, 175, 178, 183 etc. IICCR consideră că în angajarea răspunderii fostului ofiţer Moldovan Radu Sandu se impun avute în vedere inclusiv următoarele aspecte cu privire la individualizarea pedepselor în raport cu circumstanţele agravante existente în cauză şi neprescrierea răspunderii penale pentru faptele deosebit de grave în legătură cu care vă sesizăm şi la forma continuată în care acestea au fost săvârşite. IICCR consideră că în cauză există circumstanţe agravante cel puţin sub următoarele aspecte: săvîrşirea faptelor de trei sau de mai multe persoane împreună; săvîrşirea infracţiunilor prin acte de cruzime sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public; săvîrşirea infracţiunilor din motive josnice; săvârşirea infracţiunilor împotriva unor minori etc. De asemenea, se impune avută în vedere împrejurarea că activitatea infracţională în legătură cu care vă sesizăm se constituie într-un concurs foarte complex de infracţiuni dintre cele mai grave. În mod asemănător, considerăm că, în conformitate cu prevederile art 75 din Codul penal (teza ultimă, „Instanţa poate retine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav”), se impune ca Parchetul să reţină ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care au imprimat faptelor fostului ofiţer de Miliţie un caracter deosebit de grav. Astfel, se impune reţinută ca o circumstanţă agravantă împrejurarea că abuzurile foştilor responsabili comunişti au constituit tot atâtea violări grave ale celor mai elementare drepturi ale omului. Încă şi mai grav este că acesta avea reprezentarea clară a faptului că prin abuzurile sale viola în modul cel mai grav drepturi şi libertăţi cetăţeneşti „garantate” de Constitutia comunistă şi înscrise în tratatele internaţionale la care România era parte (Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa din 1975 etc). IICCR consideră că, în înţelesul legii penale, constituie, de asemenea, circumstanţe agravante faptul că abuzurile comise au avut un caracter sistemic iar principalul lor scop a fost să apere un regim ilegitim şi criminal. Cetăţenii erau abuzaţi de către propriul lor stat, care, până chiar şi în conformitate cu normele constituţionale în vigoare în acei ani, era presupus a le apăra şi nu a le viola interesele şi drepturile fundamentale. Represiunea şi teroarea împotriva cetăţenilor români erau exercitate de către statul totalitar comunist prin membrii aparatului său represiv – iar aceştia beneficiau de o impunitate absolută pentru abuzurile pe care le săvârşeau în numele şi în apărarea statului totalitar. Membrii aparatului represiv aveau, asemenea fostului ofiţer Moldovan, reprezentarea exactă a faptului că abuzurile şi crimele lor, deşi teoretic sancţionabile, unele, şi prevăzute în legea penală, nu aveau să fie niciodată pedepsite de justiţia comunistă şi regimul comunist în numele şi în apărarea cărora ei comiteau aceste fapte. Această convingere îi făcea să fie încă şi mai zeloşi, cruzi şi abuzivi în actele de represiune pe care le comiteau. Ei erau conştienţi inclusiv de faptul că victimele lor nu aveau nici o posibilitate să se apere. Ştiau, de asemenea, că practic toate „reglementările” secrete după care comiteau abuzuri şi crime (Ordine ale ministrului de Interne, mai ales, şi Hotărâri ale Consiliului de Miniştri) erau complet anticonstituţionale şi împotriva tratatelor privind drepturile omului pe care statul comunist se angajase să le respecte. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre ei erau, asemenea fostului ofiţer de Miliţie Moldovan, cât se putea mai zeloşi în apărarea regimului totalitar – iar cu cât devotamentul şi zelul lor era mai mare, cu atât şi recompensele din partea regimului erau mai mari (salarii foarte mari, prime, tot felul de privilegii, pensii foarte mari etc. etc.). Membrii aparatului represiv comiteau abuzurile şi crimele folosindu-se de un întreg sistem statal logistic, informaţional, financiar etc. care era organizat şi funcţiona exclusiv din banii cetăţenilor. Statul, care funcţiona din banii cetăţenilor şi era presupus a le apăra drepturile şi libertăţile fundamentale, funcţiona de fapt ca un imens aparat represiv şi abuziv împotriva propriilor cetăţeni. Aceste fapte nu erau simple abuzuri ale unui oarecare funcţionar al statului, ci violări dintre cele mai grave ale celor mai elementare drepturi ale omului şi interese ale cetăţenilor, comise de către stat pe temeiul urii de clasă, al urii faţă de cei care nu agreau ideologia comunistă totalitară şi criminală. IICCR consideră că săvârşirea în formă continuată (timp de mulţi ani la rând) a infracţiunilor de o gravitate deosebită, în legătură cu care vă sesizăm, se impune, de asemenea, avută în vedere în soluţionarea acestei cauze, inclusiv cu privire la curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Sub acest din urmă aspect, IICCR evidenţiază faptul că, după decembrie 1989, în absenţa unei condamnări oficiale a regimului comunist de către statul român (survenită numai la data de 18 decembrie 2006, prin discursul din Parlament al Preşedintelui României), victimele acestui regim şi familiile lor s-au dovedit mai mult decât reţinute în a se adresa justiţiei pentru a-i trage la răspundere pe cei care, în numele statului comunist, le-au violat în modul cel mai grav cele mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Semnificativ este şi faptul că demersul de faţă al victimelor fostului ofiţer Moldovan a fost posibil – astfel cum ele însele au precizat – numai foarte târziu, după înfiinţarea, în decembrie 2005, a IICCR, căruia prin actul normativ de constituire i-au fost conferite competenţe legale de investigare şi sesizare a organelor în drept cu privire la crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului săvârşite în timpul regimului comunist în România. Victimele activităţii represive a regimului comunist totalitar nu au avut posibilitatea, pe durata regimului amintit, să se adreseze justiţiei (desigur că nici în temeiul art. 35 din Constituţia Republicii Socialiste România, care teoretic, şi numai teoretic, le dădea acest drept în calitate de persoane „vătămate într-un drept al lor printr-un act ilegal al unui organ de stat”). În cadrul statului totalitar comunist – în care „drepturile şi libertăţile cetăţeneşti garantate de Constituţie” erau în realitate o frază pur demagogică, cinică şi propagandistică – o astfel de acţiune în justiţie era de neconceput. După decembrie 1989, acţiunea victimelor fostului miliţian Moldovan a fost amânată, potrivit propriilor lor declaraţii, inclusiv din cauză că fostul lor torţionar a continuat nu numai să lucreze în Poliţie, dar să şi deţină funcţii şi grade tot mai mari în cadrul acesteia (ajungând ca din luna martie 2004 să ocupe chiar funcţia cea mai înaltă din Poliţia Judeţului Harghita). Victimele fostului miliţian au exprimat deschis temerea foarte serioasă pe care au avut-o şi o au în a se plânge de abuzurile pe care le-au suportat din partea actualului şef al Poliţiei judeţene. Temerea amintită s-a dovedit justificată inclusiv prin faptul că, la data de 24 ianuarie 2008 una dintre victime (xxxxxxxxxxxxxx, cel care s-a adresat primul IICCR) a fost invitat la sediul Poliţiei judeţene sub un anumit pretext pentru ca în realitate Şeful IJP, Moldovan Radu Sandu, să-i reproşeze violent că s-a plâns IICCR, că susţine investigaţiile făcute de reprezentanţii Institutului şi să-l ameninţe deschis pentru a-l determina să-şi retragă plângerea. În consecinţă, IICCR consideră necesar să sublinieze că răspunderea penală pentru faptele obiect al prezentei Sesizări, nu poate fi considerată prescrisă întrucât de la data săvârşirii lor şi până în prezent, din motivele arătate mai sus, au existat împrejurări care au împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale. În toată această perioadă, cursul prescripţiei răspunderii penale a fost suspendat – în conformitate cu dispoziţiile Codului Penal (art. 128), întrucât a existat o „împrejurare (...) de neînlăturat” care a împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale: „Cursul termenului prescripţiei este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare”. Referitor la faptul că pe timpul regimului comunist crimele şi abuzurile comise de către responsabilii acestuia nu au fost incriminate legal şi pedepsite în vreun fel, semnalăm faptul că pedepsirea lor în prezent reprezintă un act de justiţie nu numai necesar dar şi deplin posibil. În acest sens, considerăm relevante prevederile art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de statul român prin Legea nr 30/1994. Potrivit paragrafului 1 al textului amintit, „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”. În acelaşi timp însă, paragraful 2 al articolului citat, de maximă relevanţă sub aspectul la care ne referim, prevede că „Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. În consecinţă, se impune constatat faptul că textul Convenţiei europene este deplin aplicabil în materia obiect al Sesizării IICCR. Astfel, pe de o parte, crimele săvârşite de responsabilii regimului comunist nu au fost judecate şi pedepsite pe timpul acelui regim întrucât în acea perioadă ele nu constituiau – nu aveau cum să constituie, în contextul dat – „infracţiuni, potrivit dreptului naţional”. Pe de altă parte, ulterior prăbuşirii regimului comunist totalitarist, aceste fapte puteau, pot şi trebuie să fie judecate şi pedepsite, întrucât la data săvârşirii lor erau „considerate infracţiuni potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” – între acestea, dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor crude, inumane şi degradante, dreptul la liberă circulaţie, dreptul de a nu fi supus niciunor imixtiuni în viaţa personală, dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei etc. Ca membru al ONU, statul comunist totalitar s-a angajat să respecte Declaraţia universală a drepturilor omului, care, între altele, prevedea şi prevede (art. 5) că „Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.” Faptul că prin legea penală statul comunist totalitar nu a incriminat tortura, tratamentele crude, inumane şi degradante (şi nu a făcut-o tocmai pentru a asigura impunitate membrilor aparatului său de represiune politică) nu poate conduce la concluzia că răspunderea penală a fostului ofiţer de Miliţie nu poate fi angajată în prezent întrucât la momentul săvârşirii faptelor în legătură cu care vă sesizăm acestea nu constituiau infracţiuni potrivit dreptului naţional. Iar aceasta întrucât în conformitate cu normele citate ale Convenţiei europene a drepturilor omului faptele respective – indubitabil acte de represiune şi persecuţie pe motive politice – constituiau infracţiuni „potrivit dreptului internaţional”, „potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” – prevăzute între altele în Declaraţia universală a drepturilor omului, Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante etc. Cu privire la neprescrierea răspunderii penale a fostului ofiţer Moldovan Radu Sandu, IICCR învederează şi faptul că în conformitate cu prevederile art. I al Convenţiei ONU asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (adoptată la 26 noiembrie 1968 şi ratificată de România la data de 15 septembrie 1969), coroborate cu prevederile Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nuremberg (definit prin Acordul din 8 august 1945, de la Londra, al Puterilor Aliate), „persecuţiile pe motive politice” sunt imprescriptibile, fiind incluse în categoria „crime împotriva umanităţii”. Or, astfel cum am arătat în cuprinsul Sesizării de faţă, este neîndoios faptul că represiunile pe care părţile vătamate le-au suportat din partea fostului ofiţer de Miliţie constituie persecuţii pe motive politice, imprescriptibile, în înţelesul Convenţiei ONU ratificată de România încă din anul 1969. Pe cale de consecinţă, vă solicităm să dispuneţi efectuarea tuturor actelor şi măsurilor necesare aflării adevărului, identificării făptuitorilor şi a complicilor acestora în vederea tragerii lor la răspundere penală.