Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, în Plenul Senatului, din 25 februarie 2008

---

EFECTUL ALIANŢEI ASUPRA ROMÂNIEI
Nu este prea bună soarta celor care anunţă relele, cu un timp înainte ca ele să se petreacă. De ani şi ani vorbesc aici despre marele pericol de a ne pierde specialiştii din medicină, din învăţământ şi din construcţii, de exemplu, şi nimeni dintre cei responsabili nu a auzit alarma. Acum ne întrebăm cum este posibil să rămânem fără specialişti, într-o ţară care are nevoie tocmai de specialişti.
Am semnalat dezastrul că ne pleacă medicii. Mă bucur că un coleg a vorbit atât de aplicat, domnul doctor Sabău a vorbit atât de aplicat despre această problemă, numai că ea vine din amonte. Situaţia, jos în sistemul sanitar, este generată de o politică defectuoasă, de un mod aberant de a vedea sănătatea şi mai ales de a-i privi pe specialişti, în stratosfera politică, unde totul e la îndemâa guvernanţilor.
Am tot povestit aici situaţia ciudată, în care ne găsim ca oameni, când ni se îmbolnăvesc nişte apropiaţi şi căutăm disperaţi soluţii în străinătate. Constatasem că străinătatea se compune, în fapt, şi din specialişti ai ţărilor care nu ştiu să-şi preţuiască specialiştii, plecaţi acolo ca să se pricopsească, să se poată împlini profesional, să se pricopsească în sensul bun al cuvântului, nu în sensul mizerabil, de târg, şi să se poată împlini profesional şi uman. La un moment dat, numeam Statele Unite ale Americii ţara tuturor ţărilor care nu-şi înţeleg valorile. Ei, bine, fenomenul acesta de desţărare, de deprofesionalizare, de deznaţionalizare, de deromânizare a României continuă, pentru că specialiştii nu sunt simpli cetăţeni. Ei poartă în ei şi un anumit grad de reprezentativitate.
Dădeam exemplu colegului nostru Irinel Popescu, care s-a zbătut luni şi luni de zile pentru a obţine o reglementare privind transplantul. Mă rugase, la un moment dat, marele nostru scriitor Fănuş Neagu, pentru un om din judeţul Brăila, care lui îi este atât de drag şi care se afla în aşteptare la Irinel Popescu, mă rugase să-l rog pe Irinel Popescu să grăbească operaţia pentru că se temea că nu mai are zile acel om. Şi toată perioada cât îl căutam pe Irinel Popescu aflam acelaşi răspuns care era răspunsul real ,,nu avem donatori”.
Nu se poate face nimic dacă fiecare acţionează singur. Probabil că noi existăm ca tip de societate, tocmai din nevoia de a anula efectul morţiu, efectul mediocratizant, să-i spun exact, efectul de inerţie al vechii societăţi care prin centralizare şi prin lipsa de atenţie faţă de individ ducea la rezultate nedorite, în afara lucrurilor bune care existau în epocă. Dar constat cu tristeţe că, astăzi, aproape nimic din ceea ce am sperat nu se rezolvă prin forţa individului. Probabil că va trebui să redescoperim, nu colectivismul, ci solidaritatea.
Ei, bine, plecarea specialiştilor ne va pune într-o situaţie îngrozitoare şi în viitor. Încă mai suntem oameni pe picioarele noastre. Închipuiţi-vă că medicul pe care-l căutăm va fi în Spania sau în Coreea de Sud sau în America. Nu oricine poate face orice pozitiv pe pământ. Este adevărat, prin aplicarea regulei vocaţiei negative, aproape oricine poate face orice rău, dar orice bine nu poate face decât cel înzestrat de Dumnezeu cu un har şi cel care s-a educat în această direcţie şi cel cu o anumită rigoare morală.
Semnalam faptul că la Craiova, de exemplu, un neurochirurg cum era şi este profesorul Cameniţă a fost scos din muncă, deşi nu există înlocuitor pentru dumnealui. Şi chiar dacă ar exista! Asta este o nebunie. Ce punem în loc? Pe tot parcursul Timişoara-Bucureşti nu există nici un neurochirurg de vârf. Dacă tăticul celui care a luat măsura are nevoie la noapte de această operaţie şi n-are cine să i-o facă, el ce va crede despre propria sa măsură de a băga politica până la brâu într-o treabă care nu are absolut nici un rost în medicină? Poate cineva dintre noi să cadă pe stradă şi când vine altcineva să-l ajute, acela care cade să se scoale din leşin şi să zică ,,Domnule, dacă eşti legionar, dacă eşti comunist, dacă eşti social-democrat; dacă eşti aşa, lasă-mă în pace, mai bine mor decât să mă tratezi tu”. Sunt chestiuni foarte grave, de viaţă şi de moarte, pe care specialiştii – şi exemplul medicinei este semnificativ şi cuprinzător – le pot rezolva, dar noi nu putem rezolva nimic pentru specialişti.
Chestiunea cu constructorii, pe care nu-i păstrăm în sistemul nostru de valori, este iarăşi foarte gravă. Cu cât mai puţin constructori în ţară, cu atât mai scumpe casele în ţară, cu atât mai scăzut nivelul de trai, cu atât mai mică şansa unei vieţi normale în România. Parcă am avea jumătate de mână şi un sfert de picior, nu două mâini, două picioare şi eventual un creier. Le avem pe toate, din păcate, ele nu conlucrează sau, cum ar spune un iubitor de pleonasme, ,,nu conlucrează împreună”.
Sunt foarte multe de spus, dar eu aş sublinia o idee. Ne-a rămas acest nenorocit obicei de a spune altceva decât vedem, decât observăm, decât constatăm. Iată, în chestiunea precedentului Kosovo, problemă în care eu m-am angajat de foarte multă vreme şi pe care am tot subliniat-o, dar asta nu este important acum, important este următorul lucru: diverşi lideri ai României de azi susţin că nu este nicio problemă cu Kosovo, că este Kosovo acolo, dar că nicăieri, de exemplu la noi, nu se va întâmpla nimic. Sigur că forţa statului român, patriotismul oamenilor din această ţară, măsurile de prudenţă elementară pe care probabil că le-am luat, alianţele noastre, poate prieteniile noastre, vor împiedica vreo nenorocire să se petreacă prea curând. Dar nu asta este chestiunea, nu înseamnă că dacă un lucru nu se petrece, autorii lui nu vor să se petreacă. Noi ar trebui de asemenea să lucrăm în amonte, şi nu în aval, nu acolo unde apar consecinţele, luptănd în permanenţă ca nişte orbeţi cu fumul.
Sunt reglementări, sunt legi, este Constituţia, care trebuie aplicate, şi nu numai de noi, oamenii politici, ci de cei care au capacitatea şi neutralitatea de a aplica legea aşa cum o aplică omul care stă la radar şi vede cu ce viteză trece o maşină. Nu trebuie prea multă inventivitate ca să observăm că sunt călcate în picioare Constituţia, legile ţării.
Preşedintele face un lucru bun implicându-se, dar ce folos că dânsul spune ,,nu este nicio problemă”. Cum nu este nicio problemă? Păi, dumneata chiar de aceea eşti acolo, că este o problemă şi ar fi un merit să recunoşti şi dumneata că este o problemă. De ce trebuie să ne minţim? Eu am vorbit în perioada socialistă, în anii 1980, 1981, 1982, într-o carte care nu a putut apărea atunci – mă gândesc s-o scot de acum încolo - ,,Ultima noapte pe Atlantida”, despre marea nenorocire pe care o reprezintă faptul de a ignora cu ură realitatea. Iată, apa era până la genunchi, noi spuneam că este secetă. Apa era până la brâu, noi ceream cântece pentru marele nostru continent uscat. A existat şi există şi un asemenea şlagăr, chiar ,,Imnul înnecaţilor din Atlantida”. Ei se înnecau, dar trebuiau să respecte indicaţia de a spune că sunt foarte, foarte bine, că nu este niciun pic de apă, sâc la râuri, sâc la mare!
Aşa suntem şi acum. Situaţia este gravă şi este gravă pentru că se conspiră la adresa Constituţiei, a unităţii statului român, se conspiră, în fond, împotriva românilor şi maghiarilor din România. Această chestiune nu poate fi acoperită. Ne facem noi că nu o vedem, cum făceam eu, de exemplu, când eram copil şi spărgeam un vas, închideam ochii să nu cumva să vadă ceilalţi. (Aplauze) Se pare că nu este suficient să închizi ochii ca un lucru pe care-l faci tu să nu fie observat de ceilalţi.
De aceea, eu cred că trebuie să fim serioşi, să fim realişti, nu să provocăm, dar nici să evităm a spune adevărul, a spune dimensiunile faptei. Cum adică, oamenii aceia folosesc referendumurile, aşa cum atrăgeam atenţia de la acest microfon, spuneam atunci, când făceau referendumurile, că ,,le vor folosi într-o zi”. Ei spun acum că sunt neoficiale. Iată că le folosesc. Ei au făcut benign referendumurile, uită că ziceau că nu le folosesc şi vor să le trimită la Consiliul Europei. Sigur că preşedintele Băsescu are dreptate, poate Consiliul Europei nu le va lua în serios, dar nu le va lua o dată, nu le va lua de două ori. Într-un moment anume, de slăbiciune, de absenţă a noastră de la masa tratativelor, de la masa discuţiilor, le pot lua în serios. Avem nevoie de noi probleme? Ele puteau fi rezolvate, repet, în amonte şi asta printr-o întărire a autorităţii statului român în chestiunile esenţiale.
Nu ne mai putem face iluzia şi nu mai putem trăi decepţia că statul român se poate implica în chestiunile economice. A trecut vremea respectivă, dar în chestiunile care privesc însăşi existenţa sa şi liniştea cetăţenilor de toate naţionalităţile ai României, statul român trebuie să se implice.
Cer guvernelor şi statului român să se amestece în treburile interne ale României! Dacă aşa ceva putem ajunge să cerem. Căci statul român nu se amestecă în propriile treburi interne.
Răspunde preşedintele, iarăşi corect, că Budapesta să-şi vadă de treabă. Bun, dar, acum, face Budapesta acest gest prima oară? Nu vine preşedintele Ungariei toată ziua, bună ziua pe aici, nu vine şeful opoziţiei din Ungaria, cum îl cheamă, Orban şi mai nu ştiu cum, prin Ardeal şi incită? Nu vine doamna Marki şi incită? Cetăţenii români de naţionalitate maghiară sunt nişte oameni adevăraţi, care nu au primit în plin această boală a separatismului, pe care le-o tot împinge în nări această echipă de demolatori. Secuii nu s-au dus să facă sărbătoare la Sfântu Gheorghe, când au fost aşteptaţi cu sutele şi s-au dus 87 de oameni. Este spre cinstea lor, dar cât durează această răbdare?
Şi statul român trebuie, într-adevăr, să se implice şi în rezolvarea problemelor economice din zonă. Este nedrept să existe în România, cum spunea corect senatorul Dîncu, să existe în România zone profund defavorizate şi pe care, pentru că sunt defavorizate, parcă dorim să le mai defavorizăm o dată, să nu ne pierdem năravul. Nu este bine. Trebuie să constatăm că oamenii sunt tot mai pragmatici şi că ţara lor este acolo unde le este lor bine. Eu nu sunt de această părere, dar nici nu pot să fiu un crainic împotriva ei. Aşa este construită fiinţa umană.
În ceea ce priveşte problema autonomiilor, ele dacă sunt, cum bine s-a spus, dacă sunt bazate pe principii europene sunt sănătoase, dar vine europarlamentarul României Tokes Laszlo şi spune că este o isterie a Guvernului României, să respingă soluţia de independenţă Kosovo. Este posibil aşa ceva, ca un europarlamentar al unei ţări să susţină cu voce tare această aberaţie? Să jignească astfel România?!
Colegul Vadim vorbea aici despre un fapt, la care aş fi vrut să ajung pentru că era un joc de cuvinte sănătos. Eu nu am nimic nici cu persoana care ar putea fi cuprinsă în acest joc de cuvinte, dar este un fel de udremerizare pe care o suportăm în perioada aceasta.
Sigur, dacă Guvernul român s-ar implica în problemele interne şi ar face dreptate… (Discuţii în sală.)
Doamnă preşedinte,
Vă rog să-i rugaţi pe domnii care stau în picioare să se aşeze, să nu obosească.
Doamna Norica Nicolai:
Îi rog pe colegii noştri, transmiţându-le rugămintea domnului senator Adrian Păunescu, să nu obosească stând în picioare.
Vă rog, domnule senator, aveţi cuvântul.

Domnul Adrian Păunescu:
Staţi jos şi ascultaţi, că poate vă trebuie!
Mă deranjează chestiunea asta cu trăncăneala. Eu nu o folosesc împotriva nimănui.
Ziceam că Guvernul României are datoria să rezolve problemele interne, cu atât mai mare urgenţă cu cât apăsările exterioare şi apăsările unor forţe dinăuntru sunt mai grave.
Nu ne mai putem juca de-a politica, nu ne mai putem ambala în frivolitatea care, din păcate, domină scena noastră politică. Efectul Atlantinda asupra liderilor contemporani ar trebui să înceteze. E un banc cu unul care îşi parca maşina şi altul îi spunea: „Mai la stânga, mai la dreapta, mai… mai…” Şi, după ce acesta a lovit maşina, celălalt de-afară a exclamat: „Dă-te jos şi vezi ce-ai făcut!”
Pe noi ne-au ajutat să parcăm maşina unii dintre cei care stăteau afară şi acum, când se loveşte maşina, sigur că ei spun: „Uite ce-aţi făcut!”
Trebuie să începem, totuşi şi un turnir al regăsirii noastre, nu ne putem ridica de la pământ dacă vom fi doar la bătaia vânturilor şi ne vom însuşi psihologia de punte. E bun şi acest rol de punte, dar cel mai bun rol ar fi acela de ţară de sine stătătoare, într-o Europă căreia îi aparţine, căreia îi dăruieşte vocaţiile sale şi căreia îi cere sprijinul în toate bătăliile pe care le are de dat.
Iată, se invocă iarăşi drepturi colective, se invocă iarăşi nevoia de separare şi, în vremea aceasta, Guvernul de la Bucureşti vine cu această demenţă cu taxele. Să vă reamintesc faptul că în 2003, de la acest microfon am protestat printr-un text - printr-o luare de cuvânt şi printr-un poem - la adresa măsurilor pe care partidul meu le luase în chestiunea impozitului. Fac parte dintr-un partid, însă care este fatalmente, prin doctrina sa, obligat să redistribuie ceea ce ia de la cei care au foarte mult, deci e obligat la taxe şi impozite.
Şi, totuşi, am protestat împotriva acelui exces. Vorbeam atunci de impozitul pe impozit şi spuneam că lucrurile stau aşa: „Impozit pe impozit, negreşit/ Impozit pe un deget care-arată/ Impozit pe o muchie de cuţit/ Impozit pe eclipsă şi pe roată/Trăim fără-ndoială timpuri mari, deşi mai nimerim şi epoci laxe / Şi suntem perceptori şi cămătari / Istorici prin impozite şi taxe/ Comună primitivă în delir…/ – ziceam, culmea, în 20 februarie 2003 – „Ce-n plus valoare zilnic se preface/ Pe amintiri avem să punem bir şi crud impozit pe război şi pace/ Să se-nmulţească taxele mereu/ Aşa cum cinic, hotărăsc mai marii, /Să punem taxă şi pe Dumnezeu,/ Spre a avea şi demonii salarii”.
Nu pot să nu protestez împotriva aberaţiei cu „taxele pe toate”, spuneam atunci „Impozit pe impozit”, dar iată, sugerez Guvernului taxe pe: respiraţie, pe expectoraţie, pe ventilaţie, pe inhalaţie, pe alegaţie şi pe negaţie. Impozite pe: sforăit, pe ecou, pe vâjâit, pe mersul pe jos şi pe lăcrimare. Accize pe noroi, pe strânsul din dinţi, pe creşterea unghiilor, pe clipitul din ochi, pe mărimea gulerului şi pe consumul de lumini din bombeele bocancilor. Biruri pe: distanţa dintre bărbat şi nevastă, pe părul des şi pe cel rar, pe telefonul care sună ocupat, pe uitare şi pe conjugarea verbelor.
În genere, nicio activitate nu mai trebuie lăsată netaxată. Dar nu trebuie lăsată neimpozitată, nici lipsa de activitate! Omul trebuie considerat o piesă rară a naturii/ Deci, trebuie tratat ca o acciză.”
Şi versurile de rigoare: „La luptă împotriva tuturora/Într-un neomenesc război promiscuu,/ Trăiască lanţul ce ne intră-n oase/ Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!” (Aplauze puternice)