Vă rog să urmăriţi vocabularul şi să aplaudaţi intelectualitatea găzduită de acest parlament românesc.
Începutul acestei penultime sesiuni parlamentare din cadrul actualei legislaturi aduce în atenţia opiniei publice şi a factorilor politici o temă la care cetăţenii români consideră că înregistrăm numeroase restanţe: reforma profundă a Parlamentului. Probabil că procesul modernizator ar fi câştigat în consistenţă şi eficienţă dacă s-ar fi desfăşurat într-un context mai puţin conectat la calendarul electoral şi ar fi permis o mai activă implicare atât a noastră, ca parlamentari, cât şi a cetăţenilor şi societăţii civile. Necesitatea sa nu a fost însă niciodată mai stringentă decât în aceste momente, în care instituţiile esenţiale ale statului sunt paralizate de conflictele politicianiste, iar marile şi micile crize constituţionale se repetă foarte frecvent în actualul cadru legislativ. Pe parcursul ultimilor ani, ideea reformei structurale a Parlamentului a avut acordul unanim formal al forţelor politice, dar nimeni nu a propus sau să fi făcut măcar un pas pe calea reformei.
O minimă onestitate ne obligă să recunoaştem şi să regretăm că, în momentul de faţă, Parlamentul ocupă un loc neonorant în topul instituţiilor cele mai contestat de cetăţeni. Parlamentul şi-a pierdut calitatile de ,,forum’’, ca urmare a impunerii dictaturii de partid şi a promovării centralismului şi a punerii accentului pe agenda guvernamentală. Relaţiile netransparente ale unor parlamentari cu grupuri de interese, cu efecte concrete în activitatea lor legislativă şi înafara unui cadru legislativ care să reglementeze activitatea de lobby, au suscitat numeroase controverse în ultimii ani, din care prestigiul Parlamentului nu a avut de câştigat. Consecinţele unei astfel de percepţii se fac deja simţite în relaţia parlamentari – cetăţeni.
Dacă evaluăm datele statistice privitoare la prezenţa populaţiei la vot, de la alegerile din 20 mai 1990 la alegerile pentru Parlamentul European din 25 noiembrie 2007, vom constata că procentul celor interesaţi de activitatea politică a scăzut cu aproximativ 75%. Ne confruntăm cu o gravă criză de legitimitate, care pune în cauză nu doar proiectele politice ale momentului, ci înseşi fundamentele cadrului democratic de la noi. Oricât de detestabil a devenit Parlamentul pentru un mare număr de români, avem datoria să-i convingem că democraţia este condiţia sine qua non a existenţei unui stat modern şi de drept.
Puterea executivă, din ultimele două decenii, a căutat constant să promoveze schimbări în activitatea parlamentară care să-i asigure controlul cvasi-total asupra administraţiei şi resurselor. Astfel, Parlamentul şi-a pierdut abilitatea de a scrutiniza activitatea guvernamentala, parlamentarul neavând un acces facil la informatie si lipsindu-i un suport de expertiza. Pe când se afla pe băncile opoziţiei, actuala putere blama guvernul pentru numărul mare de ordonanţe de urgenţă şi pentru limitarea dezbaterilor din plen. În prezent, guvernul recurge cu mult apetit la aceleaşi practici şi îşi motivează ingerinţa în activitatea unei alte puteri a statului prin aşa-zisa lentoare a procesului de elaborare şi votare a actelor legislative. În prezent, puterea executivă din România a devenit aproape omnipotentă, iar lipsa unei instituţii legislative puternice privează infrastructura instituţională statală de centrul de greutate care s-o echilibreze. Parlamentul trebuie să contribuie la definirea termenilor în dezbaterea politicilor publice. Trebuie realizat un echilibru intre cele două direcţii pe care ar trebui să funcţioneze instituţia Parlamentului în relaţia cu Executivul: cea de scrutinizare a activităţii guvernamentale (preponderent de către parlamentarii din opoziţie), respectiv de susţinere a procesului decizional al guvernului (de către parlamentarii puterii).
Aş dori să aduc în atentia Dumneavoastră un raport publicat recent de Institutul pentru Politici Publice, care face o analiză a activităţii Parlamentului în cursul anului trecut. Raportul produce o serie de teme de reflecţie în legătură cu finalităţile unui proces de reformă a Parlamentului. Constatăm, astfel, că există diferenţe notabile între notorietatea de presă parlamentarilor şi substanţa implicării în procesul legislativ sau între activitatea de partid şi cea de parlamentar. Dar concluzia esenţială, pe care raportul ne-o pune la dispoziţie, este aceea că forţa motrice a schimbărilor pe care le avem în vedere trebuie să fie responsabilitatea faţă de alegători şi interesului public. Cei care elaborează un proiect de lege trebuie să urmărească şi să susţină, până la capăt, implementarea lui. Nu este firesc să perpetuăm practicile unor dezbateri în comisii asupra unor legi necesare modernizării ţării, iar apoi să luăm act de asumarea răspunderii guvernului pe pachete legislative redactate în grabă, pentru a fi modificate câteva luni mai târziu.
Se impune să punem accentul pe calitatea muncii în interesul public şi să renunţăm la evocările triumfaliste ale cantităţii „impresionante” de acte normative pe care le-am adoptat pe parcursul unei sesiuni. Să nu uităm că observatorii străini şi în egală măsură cetăţenii reclamă instabilitatea legislativă, datorată, în mare măsură, carenţelor din activitatea parlamentară. Încercarea de a centra dezbaterea exclusiv pe tema reformei sistemului electoral, oricât ar fi aceasta de importantă, riscă să pună în plan secund necesitatea unor schimbări de profunzime a sistemului. Şi un parlament ales prin sistemul uninominal ar putea suferi de aceleaşi neajunsuri ca şi legislativul de ieri şi azi. Sistemul uninominal singur nu este un panaceu, după cum o demonstrează dezbaterile din ţările în care şi-a câştigat un prestigiu funcţional.
Aşadar, se impune o regândire a instituţiei legislative în esenţa ei, pornind şi de la principiile Noului Tratat al Reformei. Astfel, am identificat, in urma analizei, a tendinţelor de pe plan european şi a interacţiunii avute cu cetăţenii din circumscripţia electorală, câteva obiective privind realizarea unei reforme a Parlamentului şi a pregătirii lui pentru secolul XXI:
Obiectivul I – Orientarea Parlamentului spre viitor nu înspre trecut, în sensul realizării unei bune guvernări;
Obiectivul II – a da Parlamentului o mai semnificativă activitate în sensul acordării de autoritate comisiilor parlamentare, cât şi competenţe, responsabilităţi, expertiză;
Obiectivul III – Creşterea contribuţiei Parlamentului în formularea politicilor publice;
Obiectivul IV – Întărirea rolului Parlamentului în supervizarea activitatilor interne/externe ale Guvernului;
Obiectivul V – Realizarea unui echilibru modern între aspectele adversariale şi consensuale ale sistemului democratic;
Obiectivul VI – Reformarea urgentă a structurii si funcţiilor comisiilor parlamentare;
Obiectivul VII – Asigurarea parlamentarilor cu mijloace instituţionale de a deveni eficienţi;
Obiectivul VIII – O nouă relaţie între Parlament şi serviciile publice, în sensul maximizării eficienţei actului public (relaţia între autorităţi nu trebuie vazuta dihotomic).
Stimaţi colegi,
O reformă a Parlamentului nu trebuie să privească doar pe cei care servesc această instituţie. Este necesară elaborarea unei Agende de Reformă a Parlamentului care să includă cetăţenii şi priorităţile lor, obiectivul final fiind îmbunătăţirea activităţii Parlamentului, în corelare cu rolul său constituţional, acela de exprimare a suveranităţii poporului.
Vă mulţumesc!
Deputat Vasile PUŞCAŞ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu