ION ILIESCU - “Populismul - provocari pentru stanga din Romania si Europa”

---

INTERVENTIA DOMNULUI SENATOR ION ILIESCU, PRESEDINTELE DE ONOARE AL P.S.D, LA SEMINARUL “Populismul - provocari pentru stanga din Romania si Europa”.
Populismul este tot mai mult o prezenţă remarcată în peisajul politic al Europei şi al lumii. El însoţeşte peste tot eşecurile democraţiei reprezentative, se hrăneşte cu iluziile celor care, într-o lume din ce în ce mai complexă, nu-şi mai pot imagina răspunsuri pe măsura puterii lor de înţelegere. Dacă admitem că populişti sunt toţi politicienii cu discurs demagogic, carismatici şi cu priză la public, atunci lista lor este extrem de lungă şi plină de surprize. De la extrema stângă la extrema dreaptă s-au afirmat şi se afirmă lideri politici care au pretins şi pretind că au soluţii pentru popor, că ei şi numai ei înţeleg problemele cetăţenilor şi le pot rezolva.
Dacă ceva îi uneşte pe populiştii din toate ţările, acesta este discursul lor anti-sistem. Aşa au început toţi: contestând sistemul politic sau social, structurile economice dominante, instituţiile politice, culturale sau religioase. Au folosit slăbiciunile sau viciile lor de funcţionare, au exploatat nemulţumirea legitimă a cetăţenilor pentru a penetra în sistem, pentru a-l prelua şi a-l folosi în folos propriu. Pentru că mai toţi marii lideri populişti ai lumii, luptători cu diverse „sisteme ticăloşite”, au sfârşit prin a genera mai multă corupţie, mai multă sărăcie şi mai multă suferinţă popoarelor pe care le-au înşelat cu discursul lor.
În Franţa sau Austria, în Polonia sau Slovacia, în Olanda sau Danemarca, în Italia sau România asistăm la emergenţa unei ideologii ad-hoc, pe care o putem numi “ populismul soluţiilor simple”. Criza, reală, a ideologiilor clasice, provocată de disoluţia claselor sociale ale societăţii industriale, a dat naştere unei ideologii de substituţie, care are “meritul” că poate fi recunoscută ca legitimă şi adoptată de grupuri sociale tot mai fragmentate, mai ne-omogene, cu interese tot mai diverse şi mai divergente, care traversează crize de identitate şi care îşi pun probleme legate de coerenţa şi consistenţa sistemului actual de valori morale şi politice.
„Populismul soluţiilor simple” se afirmă tot mai mult ca o ideologie de substituţie, numai că ceea ce pare a fi principala sa calitate: simplitatea explicaţiilor şi soluţiilor, se dovedeşte a fi marea sa slăbiciune. Lumea în care trăim nu mai poate fi înţeleasă şi gestionată cu instrumente care erau valabile în urmă cu două-trei sute de ani, la începuturile industrializării, liberalismului politic şi ale democraţiei reprezentative.
Reţeta populistă este simplă: se identifică o serie de subiecte sensibile, aflate pe agenda publică, şi se promovează un discurs politic capabil să acrediteze convingerea că există soluţii simple, eficiente, fără costuri economice şi sociale, ba chiar cu avantaje de acest gen, dar pe care adversarii politici, din rea-voinţă, nu le aplică, pentru că s-au rupt de popor, sunt corupţi, nu promovează decât interesele clientelei politice de partid.
Astfel, una dintre construcţiile de imagine cele mai eficiente, folosită cu succes de către toţi liderii politici populişti a fost cea potrivit căreia toate problemele de natură economică şi socială au la origine “pervertirea sistemului”, respectiv generalizarea corupţiei. Ca urmare, spun ei, este suficient să pui sub control corupţia, să-i pedepseşti pe corupţi, şi, ca prin minune, se rezolvă toate problemele societăţii.
Este firesc să fie aşa: oamenii aşteaptă să se întâmple SCHIMBAREA. Numai că, spre exemplu, fenomen complex, corupţia nu se combate doar cu “voinţă politică”. Departe de a fi vorba de un fenomen simplu, şi uşor de pus sub control doar cu “voinţă politică”, combaterea corupţiei este un proces multiform, care cere instrumente adecvate, atât juridice, cât şi economice, instituţionale, educaţionale, etc. resurse umane şi materiale. Mai mult, este vorba de un proces de durată, care cere implicare cetăţenilor, a societăţii civile, cooperare internaţională, pregătirea unor profesionişti în poliţie, justiţie, etc.
Şi cetăţenii români au fost seduşi, în 2004, de discursul populist al Alianţei D.A., care între timp s-a scindat. Dintre construcţiile de imagine cele mai eficiente, folosite cu succes de Alianţă s-a remarcat cea potrivit căreia toate problemele de natură economică şi socială ale românilor au la origine “ticăloşirea sistemului”, respectiv generalizarea corupţiei. Ca urmare, s-a afirmat că este suficient să pui sub control corupţia, să-i pedepseşti pe corupţi, şi, ca prin minune, se rezolvă toate problemele ţării. Oamenii aşteaptă, în acest moment, să se întâmple minunea.
Cum rezultatele pozitive promise întârzie să se manifeste, iar cetăţenii sunt nemulţumiţi, se construiesc justificările, şi se vorbeşte de rezistenţa la schimbare a “sistemului ticăloşit”. Sunt culpabilizate instituţii precum Curtea Constituţională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Parchetul Naţional Anticorupţie, Poliţia, serviciile secrete, se aruncă vina pe oamenii PSD rămaşi în sistem, care “sabotează” Guvernul, etc.
Acest eşec în combaterea corupţiei naşte noi “soluţii simple”, de genul modificării Constituţiei şi Legii de organizare a Curţii Constituţionale, pentru a promova “reforma în Justiţie”.
Un alt exemplu de “soluţie simplă” îl reprezintă cota unică de impozitare, prezentată ca un soi de “panaceu universal” pentru bolile reale ale economiei româneşti. Departe de rezolva ceva, ea a produs o serie de noi probleme greu de gestionat: a accentuat polarizarea socială, a mărit deficitele bugetare şi de cont curent, a dus la creşterea unor taxe şi impozite, a generat instabilitate macroeconomică, a mărit inflaţia şi, în cele din urmă, a obligat guvernul să introducă o mulţime de noi taxe şi impozite, care au făcut din România campioană europeană în materie.
Nici viaţa politică nu scapă efectelor devastatoare ale populismului “soluţiilor simple”: de la întoarcerea la popor prin alegeri anticipate şi Referendum, până la introducerea votului uninominal, nu s-a ratat nici-o oportunitate de a oferi soluţii false la probleme reale.
Exemplele de soluţii simple pot continua. Departe de a fi un răspuns adecvat la creşterea complexităţii economiei, societăţii şi a spaţiului politic româneşti, soluţiile simple generează noi probleme. Dar principala consecinţă a acestor crize, care nu pot fi gestionate cu ajutorul soluţiilor simple, este aceea că neagă probabilitatea ca un lider providenţial, oricât de populist şi de carismatic ar fi el, să mai poată fi considerat drept singura soluţie pentru criza democraţiei reprezentative, pentru că, în final, despre această criză şi despre această soluţie simplă este vorba în România, dar nu numai.
Populismul „liderului” este parte a problemei, aşa cum ne demonstrează dinamica proceselor politice din România, din acest an ca si cele din anul care urmeaza.

Rămâne o singură problemă. Dacă soluţiile simple pot fi excluse ca fiind populiste şi fără rezultat real, cine anume cântăreşte soluţiile mai puţin simple? Nu poate spune nimeni că atunci când complicăm o soluţie ea devine viabilă prin simplu fapt că este mai complicată. Problema pe care o întrezăresc eu (iată că sunt şi eu adeptul soluţiilor simple) este următoarea: România are un sistem de a construi pe lângă problemă şi nu a reface sistemul. Poate că acesta este motivul pentru care preşedintele actual vorbeşte despre sistemul ticăloşit şi preşedintele de dinaintea lui vorbeşte despre capitalism de cumetrie (relaţionare, înrudire). Să dau un exemplu. În sistemul birocratic se construiesc condiţiile unei aprobări care ar putea duce la fenomenul "şpagă". Normal ar fi să încerci să desfiinţezi cumva această aprobare. Ei bine la noi se schimba domeniul instituţional pentru a mai fi necesară încă o semnătură. Atunci nu se rezolvă un fenomen "şpagă" ci se creează două fenomene "şpagă" la aceiaşi hârtie. Nu e nici o problemă, umblăm la instituţie şi mai introducem încă o semnătură... desigur al treilea fenomen "şpagă".
Poate îmi explică şi mie cineva, cei care au firmă, înţeleg perfect, de ce cu aceleaşi acte, statut, CUI, şi alte câteva, un patron trebuie să ia o căruţă de avize de la stat pentru ca firma să funcţioneze. Culmea este că actele în sine sunt eliberate tot de instituţii, nu le face omul acasă. De ce nu vine omul, viitorul patron, cu statutul şi buletinul la judecătorie, să înfiinţeze firma, şi pe urmă să vină un om din partea statului care să verifice şi să acorde, sau nu, licenţa în numele sanepidului, pompierilor, primăriei...? Ar fi prea simplu? Este o soluţie populistă? Poate că da, poate că nu...