Nu luaţi din mâna poetului bisturiul cuvintelor

---

Uneori ar trebui să ne oprim şi să privim mai cu atenţie la cei care nu trudesc pentru stomac ci pentru ochi şi minte. Ar trebui să fim copleşiţi, să irosim o lacrimă, să obosim un neuron în plus spre calea cunoaşterii şi apoi să rescriem pe suflet şi conştiinţă propriile greşeli. Într-o lume în care am ajuns să iubim şi să urâm oameni şi nu acţiunii şi calităţi umane, există mari excepţii care conduc în contra-curent. O alte de sclipire de unicitate, un moment în care ar trebui să oprim fluxul şi să stăm să ascultăm, îl datorăm unor evenimente funeste, de exemplu pentru a plânge trist bucuria unora care sărbătoresc despărţirea. Dacă vă rupeţi cinci minute din viaţă, v-aş ruga să citiţi şi în spatele cuvintelor ce ţes alocuţiunea şi să sesizaţi lacrima poetică într-un discurs fulminant.

REGURGITĂRI ALE FEUDALISMULUI DE PUTREFACŢIE
Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, în Plenul Senatului, din 18 februarie 2008

Domnilor colegi, rareori mi-a fost atât de amar sufletul ca în această zi în care sunt obligat să fac proiectul unui necrolog şi anume necrologul încrederii şi al democraţiei planetare. Se vede treaba că şi pentru comunităţile mici şi pentru ţări, şi pentru planetă, regula necesităţii de a exista opoziţie se confirmă. Nimeni nu poate conduce fără ca să i se opună credibil, altcineva. Şi la nivel planetar existenţa unui partid unic şi a unei voci unice se îneacă în propria suficienţă.
Din păcate, şi acum ca şi în timpul, şi după al doilea război mondial, situaţia din estul Europei este privită globalist, este privită nenuanţat, este privită de la o prea mare înălţime şi uneori cu o prea mare aroganţă. Cei care s-au zbătut aici pentru libertate, cei care s-au chinuit pentru libertate, cei care au murit pentru libertate şi democraţie, ar avea o mare surpriză să vadă documentele, care circulau între cancelariile Marilor Puteri Occidentale şi ambasadorii acestor puteri şi să constate că toată lupta de dezrobire de sub sovietici a luptătorilor români pentru mai bine nu era încurajată. Dimpotrivă cu un cinism incredibil se vorbeşte în acele documente despre nevoia de a se respecta rezultatul războiului.
România a avut acea neşansă istorică de a fi aruncată sub cizma ocupantului sovietic şi de a i se reproşa, după patru zeci de ani, ce a căutat sub cizma ocupantului sovietic. Asta mi se pare una din probele de cinism pe care am putea să reconstruim o şcoală a cinismului. Ei bine, în situaţia, aici în estul Europei, cu deschidere largă spre sudul Europei, constatăm că o nouă problemă gravă şi primejdioasă pentru noi toţi, şi pentru alte ţări, din Europa şi din lume, este reînviată. Problema Kosovo nu este o simplă chestiune geografică. Ea este, aşa cum mi-am permis să atrag atenţia în acest Senat, de multe ori, de foarte multe ori, obositor de des, o problemă de mare rezonanţă şi un precedent foarte, foarte periculos. Eu ştiu legea celor mari, conform căreia pentru a putea conduce trebuie să ai de condus unităţi cât mai mici. Eu ştiu că lucrurile acestea au circulat şi în veacul XX, dar nu-mi închipuiam că se va ajunge la o politică făţişă de încurajare a spargerii ţărilor.
Ei bine, aici, în acest Senat, mi-am permis în mai multe ocazii să semnalez pericolul despre care vorbim acum, şi nu ne putem stăpâni neliniştea, să semnalez cu deosebire asemănările dintre elementele pregătitoare ale situaţiei Kosovo şi elementele de destabilizare a situaţiei din Ardeal.
Iată ce îmi permiteam să spun şi vă readuc în memorie faptele:
"Una dintre cele mai mârşave acţiuni de pregătire a unui gest de separatism este purificarea etnică, eliminarea prin toate mijloacele, inclusiv prin teroare şi prin referire la drepturile minorităţilor naţionale a celorlalţi din zonă. Se creează o nouă majoritate, prin eliminarea celor care o stricau prin prezenţa lor. Şi, în faţa acestei situaţii, statul român nu reacţionează.
Aşa s-a întâmplat în Kosovo, aşa s-a întâmplat în Harghita şi Covasna!”
În proiectul Legii minorităţilor naţionale, împotriva căreia am fost, chiar cu succes, se încearcă acreditarea tezei că dreptul firesc al unui cetăţean român – şi european, fatalmente – de a locui oriunde crede el că trebuie să locuiască pe teritoriul României ar fi un abuz dacă s-ar petrece în teritoriile locuite majoritar de minoritari.
Tot către separatism tinde şi fetişizarea monolingvismului minorităţii devenite majoritate, prin îndepărtarea sistematică a minorităţilor şi a copiilor minorităţilor, de limba oficială a statului român.
Slăbiciuni ale noastre, ale tuturor au lăsat să treacă şi în Constituţie prevederi aberante cu privire la justiţie şi la administraţie, nu în sensul că nu este normal să existe acces liber la limba şi cultura maternă, ci în sensul că prin renunţarea la traducerea în limba română a ceea ce se întâmplă într-un tribunal sau într-o instituţie publică, se încurajează enclavizarea acelui teritoriu şi separatismul de fond.
O altă diversiune este falsa descentralizare. Urmăriţi, vă rog, ceea ce se întâmplă la noi în ultimii ani şi puneţi în paralel ce s-a întâmplat în Kosovo, această falsă descentralizare, această creare de Parlament propriu, de Guvern propriu, de autoguvernare proprie, armată – acestea sunt doar încercări – poliţie şi justiţie proprie, exclusiv într-o enclavizare aberantă. Autonomii neeuropene pe criterii etnice şi care consfinţesc drepturi colective.
De altfel, ne aflăm în faţa unei premiere. În niciun document al Europei nu este prevăzut dreptul colectiv, dreptul – cum să spun? – de grup. Sunt prevăzute drepturi individuale. Nu se vorbeşte despre minorităţi, ci despre persoane aparţinând minorităţilor naţionale.
Ce s-a întâmplat în ultima perioadă în Kosovo şi ceea ce s-a încercat să se întâmple la noi – şi uneori s-a întâmplat la noi – înseamnă acelaşi lucru: o încurajare a separatismului, o nouă asmuţire a oamenilor unii împotriva altora. cultivarea dispreţului faţă de aşa-zişii mitici şi sudişti, şi pe o cale serioasă, şi pe o cale glumeaţă, această nenorocită creare de distanţe între ardeleni şi munteni, şi moldoveni.
Reamintiţi-vă de declararea Zilei Naţionale a Ungariei ca Zi a tuturor maghiarilor şi intonarea imnului Ungariei în locul Imnului României. Asta, din păcate, s-a întâmplat şi la şi prin UDMR.
Demenţa medievală a certificatului de ungur, pe care am uitat-o, dar care tot asta însemna. O idee profund nazistă, o idee etnicistă nebunească, în contrasens cu cetăţenia europeană! Doliul pe care l-au purtat unii dintre colegii noştri la 1 Decembrie! Lucrurile spuse de colegul nostru, fost vicepremier al Guvernului României, Marko Bela, împotriva statului naţional unitar român, împotriva Zilei Naţionale! Considerarea acestora ca nişte cârpe colorate şi faptul că nici până astăzi, la întrebări şi interpelări, pe care le-am făcut de aici, premierul Tăriceanu şi vicepremierul Marko Bela nu au răspuns. Este o chestiune pe care aş vrea să o consideraţi un tribut pe care l-am plătit indiferenţei şi neputinţei noastre de a prevedea viitorul.
De aceea se întâmplă toate, pentru că nu le luăm din pripă, nu le luăm la timp, nu aplicăm legile, lăsăm ca lucrurile să curgă, lăsăm ca bubele mici să devină infecţii mari, să devină maladii catastrofale.
Politica referendumurilor benigne. Ţineţi minte? Se mergea din casă în casă: "Unde vreţi să fiţi? Cum vreţi să faceţi?" Şi se spunea că nu sunt rele, nu sunt maligne, nu le vom pune în aplicare. Au fost invocate ulterior, şi vor fi invocate malign.
Dragii mei domni colegi, cred că o singură soluţie ar mai rămâne, şi anume ca întreaga clasă politică românească să ia seama la toate cele care se întâmplă şi să redevină serioasă, să redevină atentă, să redevină gravă şi responsabilă, să fie grijulie, să nu-şi mai permită jocurile politice frivole. Pe un asemenea fond de dezastru al clasei politice a apărut criminalul an 1940. Să nu ne închipuim că Europa rezolvă în locul nostru ceva, dacă noi, care suntem componenţi ai Uniunii Europene, nu ne batem pentru cauza noastră.
Este vremea ca oameni de seriozitate, de temeinicie, patrioţi să se bată pentru ideea naţională, pentru convergenţa ideilor naţionale întru ideea europeană. Nu nişte laşi, nu nişte nevrednici, nu nişte oameni care caută încuviinţarea patronului, ci nişte oameni care să poarte în ei credinţa în eternitatea neamului românesc şi în drepturile sale. Noi nu avem de ce să negociem cu nimeni ceea ce am obţinut prin sânge.
Îi transmiteam preşedintelui Ion Iliescu, când se afla la Cotroceni, o frază pe care o repet. Era o frază referitoare la un anumit compromis făcut, din nefericire, în Constituţie. Îi transmiteam această idee şi o spun din nou. Noi nu avem dreptul să negociem cu cerneală ceea ce am obţinut prin jertfe de sânge şi nu avem dreptul să ne purtăm capitulard.
Trebuie să fim conştienţi însă că provocările de abia de acum încep. Am venit în faţa dumneavoastră şi v-am tot spus câte ceva despre ce cred eu că se întâmplă. Dar, în 16 octombrie 2006 spuneam: "Se bucură de glorie prin presa budapestană nişte derbedei care se pregătesc militar, sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor, să continue ceea ce ei declară că au început în Kosovo şi în secuime." S-a creat şi o competiţie malefică a extremiştilor.
De ce nu reacţionăm oficial, de ce tace Uniunea Europeană? De ce se încurajează astfel de regurgitări triviale ale feudalismului de putrefacţie? Pe ce se bazează revopsitul, dar evidentul revizionism unguresc?
Iată că era octombrie 2006. De ani şi ani, cu schimbări de ton şi de intensitate a vocii, alde Haplea ăştia se tot invită la parastasul României, nereuşind totuşi să o aşeze liniştită pe catafalc la sud de Carpaţi şi România încă mai mişcă. E curios că, oficial, puterea de la Bucureşti nu răspunde cu fermitate de aproape două decenii acestor provocări lipsite de orice bună credinţă şi de orice urmă de fair play, iar astăzi tace îndărătnic şi complice.
În 30 octombrie 2006: „Sunt provincii, undeva, aproape de noi, Kosovo de exemplu, unde acum mai mulţi ani era o majoritate, iar acum s-a creat altă majoritate. Crearea majorităţilor în mod inteligent, prin lucrare îndelungată, înseamnă acţiune pentru ruperea unor teritorii de ţara din care aceste teritorii fac parte. Să fim atenţi şi la anumite zone din Ardeal!”
Iată, din publicaţia "Etalonul Maghiar" un articol numit: "Roagă-te şi ţine uscat praful de puşcă". Reţineţi! Uscat. „În timp ce făceam naveta între Kosovo şi Ţinutul Secuiesc am descoperit legături şi asemănări zguduitoare, zice ziarul budapestan, în ceea ce priveşte cele două teritorii. Adică, în accepţie militară, atât Kosovo, cât şi secuimea deţin date pentru războiul de gherilă, zice acelaşi Töroczkay, excelente terenuri pe care locuitorii lor le cunosc, indiscutabil mai bine decât membrii armatei transportate prin teritorii străine." Iar eu încheiam în acest fel: "Aceştia sunt termenii discuţiei".
În 2 aprilie 2007: „Politica faptului împlinit este ceea ce se întâmplă în Kosovo. Întâi se rupe Iugoslavia, după aceea se invadează Kosovo, se goleşte etnic provincia, după aceea sunt alungaţi sârbii, după aceea se discută între independenţă şi suveranitate condiţionată. Să ne temem de aşa ceva, să fim vigilenţi cu ce fac unii dintre cetăţenii români şi, în primul rând, cu ce fac unii lideri, cum ar fi domnul Marko Bela, care este viceprim-ministru în Guvernul unei ţări căreia nu-i respectă Constituţia. Nu este posibil ca dânsul să ceară în public că trebuie să ajungem la concluzia potrivit căreia unitatea naţională, statul unitar, sunt nişte zdrenţe colorate.”
Ce să zic eu, când Guvernul Român nu a reacţionat atunci? Ce se dorea cu această lipsă de reacţie? Cineva îşi închipuie că toate aceste fraze absolut criminale sunt de ocazie şi că se trece peste ele? Nu! Ele sunt fraze pregătitoare de catastrofe.
Domnul Marko Bela ne spune, în 1 octombrie 2007, că „Va lupta 3 sau 30 de ani pentru ca să-şi regăsească patria pierdută”. Ce patrie ai pierdut, copil al norocului? De aceea are dumnealui interes, de aceea au dumnealor interes să elogieze independenţa Kosovo. Nu pentru că ar muri de dragul albanezilor, cu care mai degrabă noi românii suntem rude, ci pentru că vor precedente aici, aproape, în Europa. Acum au acest precedent.
Această "chestiune Kosovo", spuneam, poate deveni un şah mortal la liniştea României. Ştiu că provocatorii nu vor reuşi să rupă Ardealul de România. Ştiu asta. Numai atât trebuie să avem în vedere; că ei vor nelinişti Ardealul, vor crea noi focare de pericol, ne vor întoarce din nou la trecut, va trebui să rezolvăm încă o dată ceea ce am mai rezolvat de câteva ori şi probabil să şi murim prin reprezentanţi încă o dată, acolo unde nu s-a uscat bine sângele celor care s-au jertfit pentru Ardeal.
În 17 decembrie 2007, anul trecut, a trebuit să salut gestul corect, normal şi demn pe care l-a făcut conducerea României în privinţa Kosovo.
Eu sper ca tăcerea care însoţeşte acest eveniment, la nivelul conducerii Republicii şi la nivelul conducerii Guvernului, să fie doar o tăcere de meditaţie, şi nu o tăcere de schimbare a felului în care privim problema.
Orice s-ar spune, oricâte argumente teoretice ni s-ar aduce, problema Kossovo este şi problema Ardealului şi asupra acestei chestiuni nu avem ce discuta cu nimeni. Nu avem ce discuta, pentru că - aş relua o idee pe care am mai spus-o – „nimic nu e, dacă nu e Ardealul”.
(Aplauze puternice în toată sala)

VREMURI DE BOALĂ, DE ZOAIE, DE MOARTE
Declaraţia sentorului Adrian Păunescu din data de 11 februarie 2008
Salut cu o tristeţe fraternă prezenţa, printre noi, ca preşedinte de şedinţă, a doamnei senator Norica Nicolai, căreia îi era hărăzit un alt drum, aşa cum mă bucur că ne vom afla împreună, în ciuda a ceea ce se întâmplă în viaţa noastră politică.
Lucrurile pe care aş avea să le spun ar putea începe cu o cerere de demisie. Am văzut că preşedintele actual, domnul Băsescu, l-a declarat prim-ministru pe domnul senator Ion Iliescu. L-aş ruga pe domnul Ion Iliescu să demisioneze. Demisionaţi din funcţia de prim-ministru, domnule preşedinte, vă aşteaptă un viitor frumos pe linie strict politică! (Râsete. Aplauze)
Adevărul e că este o confuzie rău prevestitoare în viaţa politică şi, într-adevăr, sunt semne de „zoaie”. Singura chestiune pe care nu a spus-o domnul Băsescu e cine produce această stare de „zoaie”. Să nu cumva să fi fost un dialog într-o oglindă! Să obiectivizăm puţin lucrurile şi să constatăm că, în ciuda aspectului plastic şi uneori ilar, al vieţii noastre politice, România stagnează şi uneori merge înapoi. Din acest punct de vedere, situaţia nu mai poate fi, într-adevăr, tolerată. De aceea, oamenilor politici raţionali le trebuie acum o înaltă conştiinţă de sine şi să încerce să redreseze lucrurile, punându-le pe linia lor firească. Încă o dată susţin, de la această tribună, că noi nu avem a ne raporta, toată ziua - bună ziua, unii la alţii, nu avem a ne cere, în permanenţă, unii altora, demisia. Noi avem de făcut ceva şi de raportat ceva celor ce ne-au ales. Acolo este singura noastră competiţie reală.
Slăbiciunea statului român devine un fapt notoriu. După cum ştiţi, există un instinct al bestiei, care simte când posibila ei pradă poate fi atacată. Un anumit instinct bestial domină şi piaţa politică a lumii şi dacă România este atacată în fel şi chip, dar, cu deosebire, atacată de pe teritoriul românesc străvechi al Basarabiei de către un „polcovnic stacojiu” de toată ruşinea, nu este numai pentru că el are chef de asta sau pentru că vrea să facă jocurile stăpânilor săi, a căror lesă o simte în permanenţă pe grumaz, ci şi pentru că statul român e slab. Nu cred că trebuie să răspundem neapărat cu scandal la scandalul la care ne provoacă preşedintele „Vle” Voronin.
Mi s-a părut că vorba de duh pe care a spus-o ministrul Cioroianu la Munchen, lui Voronin, e mai degrabă folositoare căci am constatat că domnul preşedinte al Republicii Moldova crede aberant în întâietatea limbii moldoveneşti, în raport cu limba română, deci cu sinea ei componentă. Dumnealui nu a aflat încă versul lui Vasile Alecsandri „Ca doi ochi într-o lumină”. Ochii omului, dragă domnule Voronin, nu se nasc pe rând, unul azi şi altul peste 600 de ani. Graiul moldovenesc şi graiul muntenesc s-au născut împreună şi sunt curios ce ar face respectivul purtător de steag antiromânesc dacă noi, românii, am cădea de acord că vorbim limba moldovenească. Probabil că el ar înţelege că trebuie să-şi schimbe opţiunea şi să vorbească direct limba cazahă. Dar, repet, nu acolo este subiectul, subiectul este aici, la noi, în această permanentă hâră, în această permanentă zâzanie, în această permanentă scufundare.
Eu nu aş insista asupra relelor de la Chişinău, dacă ele nu s-ar traduce şi printr-o acţiune criminală la adresa unor valori româneşti care ne reprezintă pe toţi. Există o publicaţie la Chişinău, oficiosul Partidului Comuniştilor din Moldova, de fapt oficiosul lui Vladimir Voronin, „Moldova suverană”, în care, de mai multă vreme, un cetăţean, care afirmă că a fost trimis ca spion român al SIE, în Republica Moldova, atacă în permanenţă toate valorile româneşti.
De curând, acest nemernic, într-un articol în care a înjurat pe absolut toată lumea şi, în acest fel, a făcut un fel de pace între oameni care nu se pot împăca ei, în realitate, cum ar fi Ion Iliescu şi Traian Băsescu, dar şi alte personalităţi ale politicii şi culturii româneşti, acest individ, acest nemernic a afirmat despre poporul român lucruri de o gravitate nemăsurată, spunând, de exemplu: „Românul e născut poet? Nu, e născut trădător şi laş!”.
Despre cei care cred în unitatea neamului românesc, respectivul, cică fost securist român la SIE, după cum spune el, afirmă că sunt „pro-românaşi”. Eu aş întreba, de la tribuna Senatului, cine este acest Mihai Conţiu sau Stronţiu? Cine este el şi cine l-a trimis acolo, şi cine poartă răspunderea acestui atac nemaivăzut? Ne-au atacat şi pro-sovietici, şi ziarişti sovietici, ne-au atacat şi ziarişti din Occident, dar un atac atât de vehement şi de murdar la adresa valorilor româneşti, la adresa statului român, la adresa poporului român însuşi nu am pomenit. Şi cine promovează în ziarul lui Voronin antiromânismul?
Este adevărat că l-a trimis Serviciul de Informaţii Externe pe acest Conţiu? Ce responsabilitate are acest Serviciu, în raport cu realitatea pe care o creează în jurul nostru respectivul cetăţean? Este o mare ruşine, nu pentru că nu există asemenea metode, în lumea de azi, cu trimişi să afle ş.a.m.d. Nu vreau să facem pe virginele. Lumea e un bulevard, lumea este o biserică, dar lumea are şi subsolul ei de bordel, aşa că nu vreau să fac pe nebunul şi să spun că nu ştiu că există interese apărate de un spion sau de un trimis, dar mai există, după părerea mea, şi nevoia de a răspunde cineva de ceea ce se greşeşte, pentru că totul trece în contul statului român, toate aceste erori, iar acest nemernic, printr-o acţiune de aproape doi ani, în „Moldova suverană”, zilnic, a reuşit să-l aducă aproape de moarte pe marele poet naţional Grigore Vieru. Grigore Vieru a avut două infarcturi, unul datorat direct acţiunii „Moldovei suverane” şi lui Mihai Conţiu.
A venit, aproape pâlpâind la Bucureşti, unde eminenţii medici de la Spitalul clinic „Fundeni” l-au apărat şi au reuşit o operaţie în urma căreia Grigore Vieru s-a putut întoarce la Chişinău şi aşteaptă încă vreo câteva săptămâni pentru a i se aşeza în piept un al doilea stent.
Eu, care l-am criticat foarte rău, în acest Senat, pe ministrul sănătăţii, domnul Eugen Nicolăescu, dar rău - şi nu cred că am greşit atunci când l-am criticat - nu pot să fiu nedrept şi să nu vă spun că, la apelul meu către Domnia Sa, pentru salvarea vieţii lui Grigore Vieru, ministrul sănătăţii s-a purtat ca un mare domn şi s-a implicat, personal, în rezolvarea acestei situaţii care nu suportă amânare şi nici măsuri intermediare de sprijin. Aşa cum l-am făcut în toate felurile pentru ceea ce greşea, aşa îi mulţumesc, public, dumnealui şi tuturor medicilor care s-au aşezat în jurul lui Grigore Viere şi, pur şi simplu, i-au salvat viaţa.
Cu părere de rău spun, însă, că nici până la această oră, omul care răspunde de cultura română, şi anume, ministrul culturii (să i se ştie numele: Adrian Iorgulescu), nu a dat un semn lui Grigore Vieru, nu l-a interesat viaţa lui. Parcă am trăi, noi toţi (şi basarabenii cu deosebire), în străinătate, aici, în ţara noastră. Parcă am construi o Siberie simulată într-o Românie în care, şi aşa, atmosfera rece dintre oameni îi istoveşte pe aceştia.
Am încă două lucruri de spus. Aici s-a vorbit, într-un excelent discurs al domnului senator Gyorgy Frunda, despre Curtea Constituţională şi s-a vorbit despre perspectiva unei schimbări a Constituţiei anul viitor ş.a.m.d. Eu cred că lucrul care ni se poate reproşa nouă, în genere, prin felul stufos în care sunt întocmite lucrurile, este ritmul lent în care rezolvăm ceea ce este urgent de rezolvat. Dacă toate forţele politice raţionale - şi eu nu cunosc în Parlamentul României forţe politice iraţionale (nu înseamnă că nu sunt forţe politice iraţionale dincolo de Parlament) – doresc, într-adevăr, o schimbare pozitivă a situaţiei, ne-am putea aşeza la acea masă rotundă, s-ar putea crea condiţiile de schimbare pozitivă, acum, cât noi mai suntem aici. Nu cred că trebuie să amânăm rezolvările, pentru că noi nu înaintăm, noi ne înşurubăm tot mai mult în propriul nostru mormânt. Lumea ne judecă, lumea care nu era obişnuită cu Parlament, cu acel loc în care se vorbeşte, „se parlează”, lumea crede că noi trebuie să fim un Guvern puţin mai larg şi că trebuie să rezolvăm totul imediat. Imediat nu putem rezolva totul, Parlamentul rămâne Parlament, dar unele rezolvări, de natură urgentă, trebuie să încercăm împreună.
Nu aş insista dacă nu ar fi posibile încă şi alte anomalii de acum încolo. Domnul Frunda se întreba de ce la Curtea Constituţională a României, sunt atâtea decizii şi la Curtea Germaniei atât de puţine decizii? Pentru că la noi se cere în permanenţă Curţii o aprobare, pentru că nu se înţeleg între ele puterile efective ale statului. Este simplu. De aceea sunt chemaţi pompierii, că arde. Sigur că niciodată pompierii nu trebuie puşi să construiască pe loc o casă, în locul celei pe care au găsit-o arzând şi au salvat cât au putut din ea. Dar haideţi să nu-i mai punem pe oameni în această condiţie. Haideţi să nu mai punem Curtea Constituţională în situaţia de a superviza în permanenţă statul român.
Doamnelor şi domnilor, nu pot trece mai departe, fără a vă propune ca, pentru un răgaz al memoriei, să păstrăm reculegerea necesară la plecarea dintre noi a unui valoros ziarist, un om cu care eu, personal, am avut polemici, unele dure, dar care a reprezentat o alternativă în gazetăria românească, este vorba de Max Bănuş. La despărţirea de Max Bănuş propun Senatului României să păstrăm cu toţii un moment de reculegere.
Domnul Doru Ioan Tărăcilă:
Vă rog, domnule senator. (Se păstrează un moment de reculegere).
Domnul Adrian Păunescu:
Vă mulţumesc. Ultima idee pe care vreau să o spun. Nu este omeneşte să existe între noi atâta distanţă. Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră. Ştiţi câte valori naţionale se află în suferinţă? Mi s-a adresat, de curând, fostul mare campion de şah al României, omul care se poate mândri cu faptul că l-a bătut şi pe Boby Fischer, Florin Gheorghiu, cu necazuri de viaţă mari. În spitalele României se află oameni de cultură, oameni de ştiinţă, cărora actuala stare de lucruri din această ţară le grăbeşte sfârşitul. Cei care nu sunt în spitale, trăiesc în nişte case din care urmează să fie daţi afară maestrul Dan Iordăchescu, valoroasa actriţă Olga Bucătaru, importantul regizor Horea Popescu şi aud că şi marele scriitor Dinu Săraru. Eu aş vrea să-mi permiteţi să nu insist asupra numelor, ci asupra problemei. În acest timp, noi nu ne putem concentra asupra obligaţiilor noastre, pentru că ne limităm la polemicile dintre noi. Aşa că închei spunând:
„Cine simte că-i în zoaie,
Este aşteptat la baie”. (Aplauze din sală).
Doamna Norica Nicolai:
Mulţumesc, domnule senator.

Metafora geamului cu zoaie ar putea fi înţeleasă şi prin prisma faptului că sticla este un ecran între fiinţa intrinsecă (uneori intri-seacă) şi naturalul exterior. Recomand oamenilor politici să spargă geamul murdar pentru a se uni cu ţara, prea am ajuns să recunoaştem realitatea numai la televizor.