Preşedintele României, Traian Băsescu, a participat astăzi, 5 decembrie a.c., la Palatul Parlamentului, la Simpozionul „România educaţiei, România cercetării. Calitate în educaţie, excelenţă în cercetare - O perspectivă a Parlamentului”
Vă prezentăm textul alocuţiunii suţinute de şeful statului cu această ocazie:
„Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Stimaţi invitaţi,
Doresc înainte de toate să mulţumesc Parlamentului, dar şi să-i felicit pe membrii săi care au avut iniţiativa de a organiza un simpozion cu privire la o problemă de interes naţional. Într-adevăr, asigurarea calităţii în educaţie şi în domeniul cercetării este o problemă de interes naţional pentru orice cetăţean. Consider că acest gest al Parlamentului este un act de normalitate ce vine să se adauge la eforturile depuse de către Comisia prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării.
Simpozionul de astăzi se înscrie în demersul normal de asumare de către Parlament a rolului pe care acesta îl are de jucat în ceea ce priveşte reprezentarea cetăţenilor, şi anume acela de a se constitui într-o arenă de dezbatere a marilor direcţii de transformare a societăţii româneşti.
Sistemul educaţional reprezintă piatra de temelie în dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere, a unei economii capabile să se sincronizeze cu celelalte economii europene. Din păcate, atât învăţământul românesc, cât şi cercetarea sunt încă departe de a îndeplini toate cerinţele unei societăţi şi economii europene. Trebuie subliniat faptul că dificultăţile pe care actul educaţional le întâmpină în România anului 2007 nu sunt rezultatul unor probleme punctuale, ce ţin de anumite persoane sau instituţii, ci reprezintă nişte deficienţe structurale. În timpul mandatului meu am semnalat, în numeroase ocazii, tarele acestui sistem pornind de la slaba dotare a şcolilor şi a universităţilor, de la slaba pregătire a unor membi ai corpului profesoral şi ajungând la fenomenele de corupţie care uneori caracterizează actul de învăţare la toate nivelurile.
Educaţia şi cercetarea trebuie să se afle în centrul oricărui proiect de societate, însă este necesar ca reformarea acestora să nu fie nici parţială şi nici segmentată. Dimpotrivă, transformarea trebuie să aibă loc numai ca urmare a unei radiografii profunde şi globale a disfuncţionalităţilor actualului sistem, după o dezbatere comună asupra principiilor ce vor sta la baza unei viitoare reconfigurări a sistemului de educatie si cercetare. Din acest motiv, am considerat necesară crearea unei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Domeniile Educaţiei şi Cercetării din România reunind specialişti de marcă ai spaţiului educaţional românesc, având menirea să analizeze situaţia din învăţământ şi să formuleze o serie de recomandări cu privire la elaborarea politicilor din domeniul educaţiei şi cercetării din România. Concluziile raportului acestei comisii intitulat “România educaţiei, România cercetării” au tras un semnal de alarmă în ceea ce priveşte lipsa de perfomanţă din educaţie şi cercetare şi au trasat o serie de măsuri care ar putea duce la reformarea sistemului de educatie.
În această privinţă, aş vrea să subliniez următorul lucru: concluziile raportului trebuie înţelese dintr-o perspectivă corectă. Au fost voci nemulţumite de concluzii pentru că ele erau critice. Raportul conţine, într-adevăr, într-o formă sintetică, o asemenea viziune critică. Dar el nu descrie cazuri individuale şi nu ia în seamă excepţiile. E firesc să fie aşa. Pentru a schimba, trebuie să vezi ceea ce nu merge.
Reforma sistemului educaţional este absolut necesară pentru dezvoltarea unei forţe de muncă competitive pe plan european. Asigurarea pregătirii noilor generaţii, în acord cu cele mai înalte standarde de calitate în educaţie şi dezvoltarea domeniului cercetării, nu reprezintă doar o necesitate, ci şi o responsabilitate comună a tuturor institutiilor si a societatii civile. Doar prin implicarea directă a oamenilor politici, a experţilor, a sindicatelor, a organizaţiilor non guvernamentale, dar şi a beneficiarilor acestui sistem – adică elevii, studenţii şi părinţii – se poate realiza o reconfigurare substanţială a educaţiei româneşti.
În fond, situaţia actuală din învăţământul şi din cercetarea românească este cauzată în mare măsură de lipsa unui proiect coerent de reformare pe termen mediu şi lung care să se bazeze pe un consens politic. Nu putem vorbi despre o schimbare profundă a sistemului educaţional şi a cercetării atâta timp cât limitările impuse de ciclurile electorale nu vor fi depăşite. Dacă la fiecare alternanţă guvernamentală sau la fiecare criză de guvern care duce la numirea unui nou titular la Ministerul Educaţiei, toate deciziile adoptate anterior sunt anulate pentru a se reconstrui în sens contrar, atunci orice efort de reformare a învăţământului este sortit eşecului. Coerenţa la nivelul schimbărilor, consensul asupra marilor principii de funcţionare a instituţiilor se află la baza oricărui sistem democratic şi sunt rezultatele dezbaterilor dintre toţi actorii implicaţi. Cu toate acestea, nu se poate realiza un consens asupra politicilor de urmat, asupra măsurilor concrete ce vizează un aspect particular sau anumite politici educaţionale, atâta timp cât nu există un acord asupra unei serii de principii directoare. Aceste principii ar trebui să fundamenteze dezvoltarea educaţiei şi cercetării la nivel global în România. În absenţa unui acord asupra unor puncte esenţiale care să cuprindă o viziune a schimbării pe termen lung, nu se poate articula un discurs coerent care să poată fi mai apoi tradus în texte legislative şi în decizii guvernamentale.
Prin urmare, consider că, înainte de a formaliza o serie de hotărâri care vizează îmbunătăţiri punctuale ale anumitor aspecte ale educaţiei sau cercetării, avem nevoie să delimităm o serie de obiective sistemice cuprinse într-un Pact Naţional pentru Educaţie. Pactul pe care-l punem in discutie conţine două mari principii cu privire la reforma educaţională: o dimensiune in timp şi o dimensiune financiară.
Astfel, primul mare obiectiv al schimbării vizează modernizarea educaţiei într-un proces gradual, ce se va întinde pe următorii cinci ani. Acest orizont temporal permite, pe de o parte, evitarea unor improvizaţii determinate de anumite evenimente precum campania electorală, şi, în acelaşi timp face posibil faptul ca, în 2014, atunci când un nou buget al Uniunii Europene va intra în vigoare, sistemul educaţional românesc să fie reconfigurat.
Trebuie subliniat însă faptul că reforma în educaţie, îmbunătăţirea performanţelor şcolare la orice nivel, nu sunt posibile fără alocarea unor resurse suficiente. În România postcomunistă, finanţarea educaţiei a tins să devină o preocupare sezonieră a actorilor guvernamentali, vizând în special anii pre-electorali. De aceea, este nevoie de un angajament pe termen mediu şi lung potrivit căruia educaţia va beneficia în perioada 2008-2013 de un minim de 6% din PIB. Numai aşa regulile instituite la un moment dat vor putea fi susţinute financiar într-un mod transparent şi se va putea asigura o continuitate a demersului început. Ar fi bine, de asemenea, ca bugetul pentru cercetare să fie separat de cel pentru educaţie şi să fie de minim 1% din PIB.
La aceste două mari principii de articulare a schimbării se adaugă şi alte obiective specifice cu privire la mecanismele de transformare a sistemului de învăţământ, astfel încât acesta să se poată racorda la realităţile europene. Aceste puncte vizează aşezarea şcolii în centrul comunităţii în care se situează şi sincronizarea atât formală, cât şi la nivelul calităţii cu sistemele educaţionale din celelalte ţări europene.
Prin urmare, un prim obiectiv vizează reconfigurarea ciclurilor de studii. Educaţia timpurie, tip de formare esenţială în dezvoltarea capacităţii şi deprinderilor copiilor, trebuie să devină un bun public recunoscut ca atare. Educaţia şcolară obligatorie va fi de 10 ani. În acelaşi timp însă, statul va garanta accesul neîngrădit la educaţie gratuită timp de 13 ani, permiţând dezvoltarea plenară a competenţelor absolvenţilor în acord cu exigenţele pieţei muncii.
Asigurarea perfomanţei în educaţie depinde de delimitarea ciclurilor de învăţare şi de garantarea accesului la educaţie gratuită în funcţie de parcursul elevului. Cu toate acestea, măsurile invocate nu sunt suficiente pentru realizarea de facto a egalităţii cu privire la accesul la educaţie. În vederea depăşirii decalajului dramatic instaurat între mediul rural şi cel urban sau oricărei alte forme de discriminare între categoriile de participanţi la actul educaţional consider necesară delimitarea unor zone de educaţie prioritară. Indiferent de originea etnică, de mediul de provenienţă sau de veniturile familiilor lor, elevii şi studenţii români trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi şi obligaţii în procesul de învăţare. Astfel, potrivit menirii şcolii ca şi creator de egalitate civică, consider necesară aplicarea principiului solidarităţii şi articularea unor eforturi suplimentare pentru realizarea acestui scop. Aici este nevoie şi de o observaţie specifică referitoare la minorităţi. Am mai spus acest lucru în ultimele luni, dar îl reiau aici pentru că e important. Este nevoie ca, indiferent de originea etnică, toţi elevii acestei ţări să aibă aceleaşi şanse de împlinire şi de dezvoltare profesională. Eu am observat inechitatea în mediul secuilor: copiii din secuime sunt dezavantajaţi pentru că nu ştiu română şi pentru că aceasta li se predă în mod greşit. Mai sunt nenumărate asemenea situaţii, legate de minorităţi. În general, acolo unde există inegalitate de şanse, aceasta trebuie corectată prin măsuri ţintite pe respectiva problemă.
De fapt, mai presus de toate, sistemul educaţional preuniversitar are nevoie de o reconfigurare a rolului şcolii. Şcoala trebuie să se afle în centrul vieţii comunităţii. Or, acest lucru nu se poate realiza în absenţa descentralizării. Principiul descentralizării nu trebuie să vizeze doar componenta financiară, ci el implică şi o reconfigurare a politicilor de resurse umane şi adaptarea curricumului, a conţinuturilor învăţării, la situaţia şi nevoile specifice ale fiecărei comunităţi. Numai prin crearea unor legături puternice între şcoală, părinţi, autorităţile locale si comunitate se poate crea cadrul necesar progresului personal al elevilor şi articularea unui sentiment civic de participare la viaţa cetăţii.
Adoptarea măsurilor de descentralizare trebuie însă însoţită şi de introducerea unui sistem concurenţial la nivelul sistemului educaţional. Astfel, propun introducerea principiului potrivit căruia “finanţarea trebuie să urmeze elevul” în învăţământul primar, gimnazial şi liceal. Şcolile cu rezultate bune vor fi mai căutate, iar în cazul celorlalte şcoli, toţi participanţii la actul de învăţare vor depune eforturi pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. În schimb, în cazul învăţământului superior propun să se aplice principiul “finanţării multi-anuale pe cicluri de studii şi bazat pe proiecte”. Învăţământul superior românesc suferă din pricina absenţei introducerii unei ierarhii bazate pe valoare şi pe rezultatele obţinute. Utilizând un sistem transparent şi coerent de indicatori de referinţă, vom avea Universităţi centrate pe studii de licenţă, Universităţi care vor organiza studii de licenţă şi masterat, ca şi Universităţi centrate pe studii doctorale şi cercetare. În acest fel, se va putea face diferenţa între activitatea principală de cercetare şi cea de pregătire a studenţilor pentru diferite profesii. Nu mai putem tolera situaţia actuală, unică în lume, în care orice instituţie de educaţie universitară acordă doctorate. Vă reamintesc că în Statele Unite doar circa 10% dintre Universităţi acordă doctorate. La noi, doctoratele se dau pe bandă rulantă, pe baza unor exigenţe foarte reduse în oricare oraş unde s-a deschis o Universitate.
Avem, pe de altă parte, nevoie nu doar de un statut al cadrelor didactice, ci şi de un statut al elevului şi al studentului care să permită instituţionalizarea relaţiei dintre profesor şi elev. Dincolo de acumularea de cunoştinţe, de dreptul de a nu fi discriminaţi, elevii şi studenţii pot avea nevoie de îndrumare din partea cadrelor didactice. De aceea, considerăm necesară adoptarea unei carte a drepturilor şi libertăţilor educaţiei.
Desigur, aceste obiective schiţate sunt doar câteva direcţii care, o dată acceptate, pot sta la baza elaborării unor proiecte de lege care să privească dezvoltarea coerentă a învăţământului românesc. Cu toate acestea, doresc să subliniez că schimbarea sistemului educaţional nu se poate baza pe acţiunea univocă a liderilor politici. Este nevoie de o implicare a tuturor actorilor din sistemul educaţional pentru ca aceste transformări să aibă loc: dascălii care intră la ore trebuie să-şi adapteze conţinuturile învăţării, părinţii trebuie să-şi asume rolul esenţial pe care îl au de jucat în viaţa şcolii, autorităţile locale trebuie să înţeleagă că şcolile nu reprezintă doar un beneficiar spre care trebuie să livreze lunar o anumită sumă de bani. Însă, educaţia românească nu poate evolua fără adoptarea unor măsuri bazate pe o logică coerentă stabilită şi asumată de către toţi actorii participanţi, şi, în special, de către întreg spectrul politic.
Aceeaşi situaţie o putem regăsi şi în cazul cercetării. Dincolo de necesitatea acordării unei finanţări stabile acestui domeniu prioritar, precum şi de stabilirea unor mari direcţii de cercetare multi-anuale care să permită dezvoltarea unor proiecte de anvergură, un rol deosebit îl joacă cercetătorii înşişi şi institutele din care aceştia fac parte. Articularea unor reţele de cercetare naţionale şi internaţionale este esenţială pentru dezvoltarea unor rezultate competitive şi pentru realizarea progresului în domeniul vizat. Aş vrea să insist asupra nevoii angajării mai multor proiecte pe termen mediu şi lung. Sistemele de finanţare defavorizează uneori proiectele ambiţioase, care au nevoie de ani de cercetare. Din diverse motive, dar care sunt legate mai degrabă de contabilitate decât de logica internă a cercetării, au uneori câştig de cauză proiecte interesante, dar cu o miză mică. Este nevoie, desigur, şi de ele. Avem însă nevoie şi de proiecte mari, de ceea ce am putea numi proiecte naţionale. Cu alte cuvinte: proiecte care să definească o anumită particularitate a cercetării româneşti, care să ne individualizeze pe harta europeană sau mondială a cunoaşterii. E de la sine înţeles că asemenea proiecte nu exclud cooperarea internaţională – dimpotrivă. Ele conturează un anumit profil de ţară.
Educaţia, cercetarea sunt domenii care au suferit de-a lungul timpul numeroase transformări. Scopul acestor transformări a fost întotdeauna creşterea calităţii şi performanţelor. Cu toate acestea, lipsa coerenţei, modificările succesive, adeseori antagonice au generat mai degrabă o situaţie de degringoladă şi nu modernizarea educaţiei şi cercetării în România. Suntem o ţară europeană, însă nu ne vom putea maximiza potenţialul uman de care dispunem în absenţa unei reforme profunde a mecanismelor utilizate în formarea generaţiei de mâine.
România educaţiei şi a cercetării are nevoie de un consens cu privire la nivelul marilor principii care urmează să fie aplicate, dincolo de simpatii politice şi dincolo de simpatiile personale. Rog, de aceea, clasa politica să dezbată problemele educaţiei şi să răspundă necesităţii prezentului, subscriind Pactului Naţional pentru Educaţie pe care l-am propus .
Generaţiile de mâine ne vor recunoaşte ca predecesori demni doar dacă le pregătim o educaţie de calitate. De aici, de la Parlament, vă invit să reflectăm la acest lucru şi să găsim calea consensului în privinţa educaţiei românesti.
Vă mulţumesc.”
Preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat astăzi, 05 decembrie a.c., următoarele decrete:
• Decret privind rechemarea domnului Mihail Ştefan Stuparu din calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Irak;
• Decret privind rechemarea domnului Ion Jinga din calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Regatul Belgiei;
• Decret privind rechemarea domnului Constantin Mihail Grigorie din calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Turcia;
• Decret privind acreditarea domnului Adrian Cosmin Vieriţa în calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Statele Unite ale Americii;
• Decret privind acreditarea domnului Daniel Banu în calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Bosnia şi Heregovina;
• Decret privind acreditarea domnului Răzvan-Victor Rusu în calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Italiană.
Preşedintele României, Traian Băsescu, l-a primit astăzi, 5 decembrie a.c., la Palatul Cotroceni, pe Laszlo Tokes, membru din România în Parlamentul European.
În cadrul discuţiilor, domnul Tokes l-a asigurat pe şeful statului cu privire la susţinerea intereselor comune ale românilor şi ale maghiarilor din România, cu referire la necesitatea unei descentralizări reale la nivelul tuturor localităţilor din ţară.
Domnul Tokes şi-a exprimat sprijinul pentru realizarea unui Pact naţional pentru educaţie. În acest context, a avut loc un schimb de opinii privind îmbunătăţirea sistemului de educaţie, prin formule care să răspundă mai bine şi nevoilor copiilor de etnie maghiară.
Preşedintele Traian Băsescu şi domnul Tokes au fost de acord că îmbunătăţirea oportunităţilor de educaţie pentru copiii români de etnie maghiară trebuie să aibă în vedere obiectivul de a le oferi acestora şanse egale pe piaţa muncii din România.
În continuare, europarlamentarul român şi-a exprimat sprijinul pentru iniţiativele promovate de Preşedinte în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei, condamnarea comunismului şi reforma clasei politice.
Preşedintele Traian Băsescu a mulţumit pentru dorinţa exprimată de domnul Tokes, aceea de a avea o strânsă colaborare cu ceilalţi 34 de aleşi români în cadrul Parlamentului European.
Departamentul de Comunicare Publica 05 Decembrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu