traditio

---

(tradiţie)
Revelionul, trecerea dintre ani, reprezintă din ce în ce mai puţin semnificaţia străveche a renaşterii. Acum totul este o sărbătoare comercială, filme repetate pentru a o suta oară la televiziune, “raporturi de activitate”, rememorări, mese festive, cheltuieli, garderobă nouă, cheltuieli… “Unde faci revelionul?”… întrebări întrerupte de sute de colindători care aleargă după nişte bani, fără nici un interes faţă de realitatea istorică a colindelor, fără cunoaşterea semnificaţiilor ancestrale
Dincolo de mercantilismul exuberant şi festivismul plin de şampanie şi beteală, ultima zi din an mai trezeşte încă în mediul rural mândria unor tresăriri ale amintirilor româneşti trecute din generaţie în generaţie încă dinainte de atestarea românismului.
Putem vorbi de forme ceremoniale specifice româneşti sau zonale, manifestări ale umanităţii care ne face diferiţi în această lumea a noii aşezări mondiale: Plugusor, Urat, Urătura de Sfântul Vasile, Buhai, Plug, Plugul Mare, Plugul flăcăilor etc. Indiferent de formă, esenţa mesajului este legată de renaşterea vieţii, de rodnicia câmpurilor, belşugul dorit al roadelor în toamnă şi de condiţia de sănătate pentru cei cărora le este destinată urarea.

Începutul zilei e marcat de Pluguşorul copiilor. Cu colindul Pluguşorului umblă numai băieţii strânşi în cete de la 3 persoane până peste 15 persoane. Cei mici încep a colinda de dimineaţă. Sunt îmbrăcaţi în haine groase, au căciula împodobită cu panglici lucitoare şi colorate. Pocnesc din bicei şi zgâlţâie clopoţei legaţi cu busuioc de câte o mică lopăţică. Primii colindaţi sunt rudele şi vecinii. Zgomotul arată veselie şi larmă. Cel mai important obiect urlător este buhaiul, un obiect uşor de făcut. Se ia pur şi simplu o putinică de lemn căruia i se desface fundul. În loc de fund se pune o piele de oaie găurită în centrul cercului gurii de putinică pentru a trece pe acolo o şuviţă de păr de cal, ca de arcuş, fixată cu un căluş din lemn. Pentru că mugetul buhaiului să fie puternic, mâinile trebuiesc udate cu borş. Buhaiul seamănă cu un muget de bou, biciul şi talanga tot de la vite sunt venite. Nu se ştie exact ce a fost mai întâi, Pluguşorul sau buhaiul. Personal aş paria totuşi pe Măria sa buhaiul. Copii care însoţesc pluguşorul intra în curţile oamenilor gospodari şi urează în faţa ferestrelor casei. Unul dintre ei este cel care spune textul pluguşorului, de cele mai multe ori versificat. Melodia Pluguşorului este însoţită de buhai şi întreruptă la intervale regulate de pocnet de bice şi clopoţei, “Mânaţi măi! Hăăăăi hăăăăi!”. Răsplata pentru urătură este pentru fiecare un măr, sau nuci, covrigi, prăjituri de casă, colăcei. Foarte rar se oferă şi câte un ban, dar eu consider că este în afara tradiţiei.
Textul Pluguşorului nu este unic. El diferă de la o zonă de altă, uneori este adaptat pe loc de urător funcţie de cel în ograda cui este. De obicei textele nu sunt foarte ample, dar textul exprimă ceremonial o oda închinată ţăranului arat şi semănat, secerat şi treierat, la măcinatul grâului, cernutul făinii şi făcutul colacilor, sunt evocate toate dificilele munci ce trebuiesc efectuate de plugarii satelor dar, totul este proiectat într-un univers mitic, din care nu lipsesc încrederea şi optimismul în capacitatea omului de a depăşi prin puterea mintii sale, toate obstacolele.

“Plugul mare” sau "Plugul Flăcăilor" este mai la lăsarea întunericului. La urarea Plugului Mare iau parte grupuri de persoane tinere şi mature. Este răspândit mai ales în Moldova şi, mai puţin, în Oltenia şi Muntenia. În Moldova Plugul este însoţit uneori şi de muzicanţi. Urarea ia aspect de act ceremonial. Urătorii sunt solemni şi însoţesc cu mândrie Plugul tras de boi (doi sau patru) ori, mai rar, cai. Tinuta lor este de zi de sărbătoare: Cămaşe brodată, iţari albi, brâu roşu, chimir, cizme, pieptar, suman sau cojoc. Căciula neagră sau brumărie de miel tânăr legată cu mici panglici cu mărgele şi steble de iederă şi busuioc, mănunchi din care e bine să furi un mic fir dacă eşti fată şi vrei să ai noroc. Plugul în sine este însă obiectul central al alaiului. El este împodobit cu brazi, uneori, mai sărac, cu un singur brad, alteori până la 12 brazi (cum se întâmpla prin Ialomiţa) şi cu panglici colorate din mătase sau hărtie, covirgei, mere rumene, ciucuri de lână. În vârful plugul se leagă un ştergar brodat (iată că ştergarul pătrunde peste tot în viaţa ceremonială a românului). Prin Muntenia se obişnuieşte construirea unui fel de rastel pentru covoare, ţesături ornamentale, care să dea un aspect mai pregnant ceremonial. Plugul este tras de doi sau patru boi, mai rar cai, animale împodobote şi el la înâlţimea momentului cu colaci împletiţi spânzuraţi de coarne şi ştergare brodate şi iederă pe resteul plugului. După ce primesc încuviinţarea gazdelor de a ura, conducătorul cetei începe a rosti poezia Pluguşorului. Recitarea se face în acordurile muzicale ale fluierului şi buhaiului. Pocnetul bicelor lungi şi al harapnicelor, clinchetul clopoţeilor şi zurgălăilor întrerup din când în când urarea. Ca şi în cazul versiunilor interpretate de copii, urarea Pluguşorului aduce în atenţie aceeaşi activitate agricolă, practicată în condiţii mitologice.
Foarte important este că la sfârşitul urături se trage o brazdă adâncă în ogradă. Această brazdă este ritualul menit recoltelor îmbelşugate conform credinţei legate de perpetuarea şi regenerarea lumii vegetale, acum în pragul unui nou început, când fiecare gest capătă valoare.
Alături de Pluguşor şi Plug, pe această perioada anului mai sunt şi jocurile cu măşti: "Capra", "Ursul", "Căiutii", "Frumosii", "Urâtii". Deja discutăm în acest caz de o dimensiune spirituală care depăşeşte graniţa pământului şi se îmbogăţeşte mai mult celest, cosmic. Vatra satul devine acel perimetru sacru care dă dimensiunea sacră a oficierilor marilor ritualuri de purificare. Noapte trecerii dintre ani este menită să fie în afara normalităţii, nu are voie să doarmă deoarece este noaptea împăcărilor i a "tuturor nebuniilor", menite a anula "ordinea existentă" pentru a instaura "legea armoniei universale". Fără egal, datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti practicate în Moldova, sunt reiterări ale simbolurilor străbechi ale umanităţii, de multe ori cu înţelesuri pierdute.
Măştile şi costumaţiile ceremoniale, firul vieţii, se nasc din mitologia spaţiului ţării noastre precreştine conglomerată cu dimensiunea spirituală creştină.
Jocul caprei este Întruchiparea fantastică a unor arhaice zeităti ale vegetaţiei. Ea poartă diferite denumiri funcţie de zonă, dar este evident că vorbim de acelaşi izvor al tradiţiei: "Capra" (Moldova), "Brezaia" (Muntenia), "Cerbul" (Bucovina) şi "Turca" (Transilvania). Capra este o apariţie în obiceiurile de Anul Nou ca simbol al fertilităţii şi fecundităţii, legând teritoriul românesc de antichitatea greacă şi de civilizaţiile orientale. De exemplu, în Tibet Capra era considerată mesagerul divin care revarsă asupra pământului şi a vitelor, rodnicia şi belşugul, iar în cultul lui Dionysos, bacantele, preotese ale lui Bahus, se îmbrăcau în pieile iezilor sacrificaţi, convinse fiind că astfel vor dobândi vitalitatea, prolificitatea şi exuberanta, specifice acestui animal.

Jocul măştii jocului de Capră este astăzi, în oricare dintre zonele tării, un act pantomim al purtătorului de mască cu trimitere la moartea şi reînvierea Caprei, ipostazele semnificative ale străvechiului simbol al vegetaţiei. Jocul Caprei este un dans frenetic care se execută de sute de ori în fiecare casă colindată.
Fastul este însoţit de misterul măştii de Capră este rezultatul unui sincretism plastic născut din ingeniozitatea asocierii insolite a celor mai diverse categorii de materiale, investite de gândirea magică, cu virtuţi simbolice; de a concretiza în planul comunicaţiei vizuale, sensul simbolului întruchipat de mască.

Ţin minte că eram copil şi am trăit îngrozit viziunea caprei. Priveam priveliştea botului clămpănind şi sutele de panglici multicolore şi în mintea mea masca căpăta dimensiuni fantastice, dimensiuni care m-au urmărit până acum la fiecare pas. Capul Caprei este cioplit din lemn, cu maxilarul inferior mobil, pentru a "clămpăni". Este acoperit cu blană (de obicei de ied sau iepure). Coarnele ce îi împodobesc fiinţa pot fi realizate artizanal sau pot fi naturale. Între coarne se realizează fantastice (stranii) compoziţii decorative din mărgelele fetelor şi basmalele acestora, panglici şi ciucuri policromi, oglinzi, beteală, iederă, busuioc, flori artificiale şi naturale etc. Strălucitor şi fascinant, capabil să reflecteze lumina şi să alunge întunericul şi frigul, apariţia declară un război în apărarea verdelui vegetal.

Trupul Caprei este şi el destul de spectaculos. Este confecţionat dintr-o ţesătură (poate un covor mai mic sau o bucată de pânză, re regulă roşie) peste care se cos alte elemente de podoaba, nelipsitele ştergare şi batiste brodate (Suceava), bete (bata este o cingătoare îngustă şi lungă, ţesută din lână de diferite culori.) femeieşti cu mărgele (Bacău), spic de stuf (Botoşani, Iaşi), blăni de capră (Vrancea, Mehedinţi), cordele din pânză sau hârtie colorată (Neamţ, Giurgiu). Orice ornament este însă bine venit.

Jocul ursului, puternic, violent, imprevizibil şi uneori chiar crud, ursul este un animal venerat încă din cele mai vechi timpuri; cultul Ursului îl regăsim atestat la geto-daci, însuşi numele lui Zamolxis fiind legat de blana acestui animal. În mitologia românească, Ursul este investit cu multiple virtuţi protectoare, terapeutice şi meteorologice. Jocul cu măşti de Urs simbolizează moartea şi reînvierea naturii. Etalarea de forţă, vitalitate şi dibăcie în mişcări din Jocul Ursului este extrem de spectaculoasă în Moldova. Măştile costum sunt realizate fie din însăşi blana animalului, jupuită împreună cu capul ursului, fie din blană de oaie sau din paie (funii răsucite şi cusute pe un costum de haine mai vechi). Varietatea modalităţilor de realizare a măştii de Urs este destul de mare, bucurându-se de o atenţie specială în Bucovina. Cetele de Ursi pot fi independente dar, de regulă, ele alcătuiesc un nucleu ceremonial în cadrul grupurilor complexe de mascaţi. Jocul propriu-zis al Urşilor (2-4-8) este condus de un "ursar" (personaj fără mască, îmbrăcat cât mai bizar şi cu un coif pe cap) care îi îndeamnă să se mişte în ritmul tobelor, bătute în ritmuri tot mai alerte.

Jocul căiuţilor este diferit ca manifestare de cel al ursului. Animal de fală cu înţeles special, dar şi trăgător de elită, calul este expresia unui simbolism extrem de bogat şi complex în mitologiile universale. Ecouri ale acestor convingeri arhaice se regăsesc şi în obiceiurile practicate de Anul Nou în Moldova, Muntenia şi nordul Dobrogei. Structura acestui ceremonial aduce în atenţie prestigiul călăreţului ca mesager al vitalităţii, forţei şi tinereţii mereu învingătoare. Dansul flăcăilor care poartă măştile de Căiuţi este plin de dinamism, virtuozitate şi gratie exprimând acea legătură indestructibilă care se stabileşte între om, capabil să conducă animalul şi cal, care intuind voinţa omului, îi anticipează gândurile; "Purtându-l ca gândul". Este cunoscută încrederea omului în cal. Deşi nu se ştie unde şi când a fost domesticit pentru prima dată calul, când a început să fie folosit la tracţiune sau pentru călărie (se pare că în India, brahmanii au folosit pentru prima dată calul pentru călărie) vorbim probabil de mai multe de zece mii de ani. Cu toate acestea şi astăzi mai circulă poveşti despre cai speciali. Tradiţional calul mitic este dual, animal dar cu atribute speciale de om. Grecii credeau că aceste animale veneau din mare, fiind o creaţie a zeului marii, Poseidon. Este posibil ca această legendă să se fondeze pe faptul că mai toţi caii erau aduşi la ţărm de către navele care transformau cavaleria care a cucerit Creta în jurul anului 2000 înainte de Hristos. Centaurul, jumătate om, jumătate cal, poate este reprezentarea unul cavaler călare, văzut pentru prima data. Calul înaripat, Pegasus, apare şi el în mitologia greacă, reprezentând un mod prin care Poseidon a încercat să le indice oamenilor sursele de apa proaspătă. Se ştie că acei cai sălbatici care bat cu copita în pamatul arid, simt instinctiv sau empiric, că există o sursă de apă. Chinezi au avut propria lor versiune a centaurului, Thing-Ling, cea mai înţeleaptă dintre fiinţe şi, desigur, jumătate om, jumătate cal. În timpul legăturii de început al calului cu omul, calul a fost întotdeauna asociat cu înţelepciunea, puterea si utilitatea. Inorogul (numit unicorn în România), animal fabulos cu corp de cal, cu cap de cerb şi cu un corn în frunte care are proprietatea de a vindeca orice rană, este pomenit chiar şi în Scripturi.

Dar să revenim la obicei. Ţinuta feciorilor care "Joacă Căiuţii" este bazată, fie pe costumul tradiţional de sărbătoare al zonei, fie pe o vestimentaţie care sugerează uniforme militare de epocă. Remarcabile prin coeficientul de creativitate, prin originalitatea soluţiilor plastice, măştile de Căiuţi sunt adevărate "cărţi de vizită" ale celor care le lucrează (motive specifice zonale). Capul şi gâtul căluţului sunt sculptate în lemn, într-o maniera naturalistă, fiind apoi acoperite cu pânză roşie sau neagră şi cu nenumărate elemente de podoabă: mărgele, oglinzi, beteală, ciucuri din lâna, panglici etc. Pentru a putea fi cât mai bine ţinut în timpul jocului, capul are un harnaşament din curele de piele sau din brâe femeieşti ţesute, care se trece pe după capul purtătorului. Masca se asamblează pe purtător: capul se fixează într-o covată scobită la mijloc sau între 2 obezi (colaci din lemn) care se acoperă cu covoare sau o fustă din pânză albă sau neagră. Cele mai spectaculoase măşti de Căiuţi pot fi admirate în judeţele: Botoşani, Suceava, Neamţ, Bacău, Vaslui, Ialomiţa şi Tulcea.

Măştile animale sunt însoţite de obicei de Urâţii. În cadrul obiceiurilor practicate de Anul Nou în Moldova, sub acest nume se identifică acele grupuri de personaje mascate care însoţesc Capra, Ursul, Căiuţii, Jienii, fără a avea o structură ceremonială proprie. Urâţii alcătuiesc un fel de cete independente care merg înaintea alaiului, având rolul de a capta asistenţa şi de a crea buna-dispozitie. La adăpostul măştilor şi al costumaţilor rituale Uraţii fac tot felul de şotii şi ghiduşii: fugăresc fetele şi nevestele, se bagă prin casă şi caută pe sub paturi şi prin oalele cu mâncare, se caţără prin copaci etc. Prin intermediul măştilor, ei întruchipează cele mai diverse ipostaze ale umanului: Moşii, Babele, Uncheşii, Negustorii, Jidanii, Ţiganii, Turcii, Doctorii, Pădurarii, Dracii etc.

Fiecare dintre aceştia încântă, fascinează şi contrariază prin insolitul soluţiilor plastice adoptate în rezolvarea ţinutei ceremoniale. Cele mai urâte şi respingătoare racile ale caracterului uman sunt imortalizate în postura caricaturală.
Vergelul este un beţişor de care se leagă în mănunchiuri firele urzelii pe sulul războiului de ţesut, dar şi o petrecere care se face la ţară în seara de Crăciun sau în ajunul Anului nou, în cursul căreia se încearcă, prin mijloace magice, să se afle viitorul celor prezenţi cu ajutorul unor beţişoare (de unde şi numele). La cumpăna dintre ani, în Transilvania, Banat şi în Moldova fetele şi feciorii care doresc să-si afle ursitul (viitorul soţ) se strâng la o casă numai de ei ştiută, pentru a face "Vergelul". Gazda trebuie să fie aleasă dintre gospodarii "buni de gură" deoarece ea va face şi oficiul de a "proroci viitorul" fiecărui participant, în aşa fel încât să nu lipsească ironia şi umorul. Într-un vas cu apă sau sub străchini, fetele şi feciorii depun câte un obiect personal: mărgică, inel, nasture, pieptene, pâine, ban, piatră etc. Vergelatorul începe să amestece semnele puse într-o cofă zicând:
"Cine sună?
Luncile,
Cu giuncile.
Văile,
Cu oile.
Verigelu cu fetili!
Semnele din acest vas
Sa va fie tot de tras,
De tras sort de bucurie,
Din anul ce o să vie.
Scoate-ti semn si-mi spune drept,
Mâine care an să 'ncep?".

Sensul obiectelor scoase este descifrat diferit de la o zonă la alta. Inelul este semn că persoana se va căsători în acel an, cu un soţ frumos, "tras ca prin inel". Banul este semnul bogăţiei. Pieptenul nu-i semn prea bun: viitorul soţ va fi cam "colţos" şi va veni de peste o pădure. Piatra este cel mai rău de aflat deoarece este semn că persoana va mai rămâne, ca piatra, tot necăsătorit. După ce fiecare şi-a identificat semnele, gazda aduce vin şi tinerii încep să petreacă noaptea Revelionului cu joc şi voie bună.
În Bucovina, oamenii sunt vestiţi pentru tradiţii, în special cele legate de Anul Nou. În toate satele, cetele de flăcăi se pregătesc pentru urături, iar gospodarii aşteaptă să apară "Ursul", "Capra", "Bunghierii", "Căiuţii", "Malanca", "Jienii".
"Mascaţii", aşa după cum le spune toată lumea, îşi pregătesc din timp recuzita. Jocurile practicate cu prilejul sărbătorilor de iarnă sunt diferite în satele din nordul Moldovei. La Zamostea, ca şi la Zvoriştea sau la Vîrful Cîmpului, jocul căiuţilor reprezintă cel mai îndrăgit dans din alaiul tradiţional. Jocul este condus de către un dresor numit comis, care dirijează dansul prin pocnituri de bici. Strigăturile şi fondul muzical, alămurile şi bătăile de tobe completează frumuseţea spectacolului.
Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la arhaice practici magice de alungare a maleficului, "Pluguşorul", alt obicei, este strâns legat de mitul fertilităţii. Vorbe frumoase, de prosperitate şi belşug ştiu să spună meşteşugit cetele din Şcheia, Cajvana, Bosanci, Mihoveni, Drăguşeni sau Mălini. Probabil că nu există român care să nu cunoască pluguşorul.
La Şoldăneşti, o suburbie a Fălticeniului, cei 800 de localnici duc cu ei, prin generaţiile tinere, obiceiurile de altădată. Jocul ursului şi al caprei, Banda lui Jianu fac apel la costume speciale şi măşti. Cetele sunt primite bine de toţi gospodarii, însă urătorii au pregătită o strigare şi pentru cei care îşi ţin porţile ferecate: "Verzi bureţi pe pereţi/Pîn’ la an să n-ajungeţi" sau "Vă lăsăm un sac de draci/De la moara din Ciorsaci!".
Pe urători îi vom reîntâlni astăzi, pe unii în variante moderne, de "oraş", unde tradiţiile sunt uşor deformate, pe alţii în străvechi costume populare, păstrate cu sfinţenie în sipetele gospodăriilor ţărăneşti. Şi toţi ne vor aduce, prin cântecele lor, pace în suflet şi bucurie pentru încă un an.
Asemănător divinităţii, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după alte 365 de zile. Ideea înnoirii timpului supravieţuieşte în calendarul popular. Interesant este că această tradiţie s-a “infiltrat” oarecum şi în sinaxar. Pomenirea sfinţilor tineri este la începutul anului pentru sfinţii tineri (Sfântul Vasile, Dragobete, Sângiorz), la mijlocul anului sunt maturi (Sfântul Ilie, Sfânta Maria), iar ultimii sărbătoriţi sunt, fără excepţie, bătrâni (Moş Nicolae, Moş Ajun, Moş Crăciun).
Tradiţia spune că în noaptea Anului Nou, spiritele se întorc printre cei vii.
Prin multe obiceiuri şi credinţe se exprimă la început teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul. Cele mai importante obiceiuri sunt sacrificiul ritual al porcului, prepararea alimentelor rituale din grâu (colaci, turte) şi din carne de porc (piftie, cârnaţi), credinţa că se deschid mormintele şi spiritele se întorc printre cei vii, abundenţa ospeţelor şi petrecerilor. Periniţa, strigătul peste sat, bilanţ nocturn, în auzul tuturor, pentru ceea ce a fost bun sau rău în anul care se încheie şi colindele cetelor de feciori sunt obiceiuri la fel de importante. Nu pot lipsi de la sate stingerea luminilor în noaptea de Revelion (ce simbolizează întunericul şi haosul desăvârşit), aprinderea luminilor, care simbolizează naşterea, credinţa deschiderii cerului, arderea comorilor şi vorbitul animalelor, încercarea norocului, aflarea ursitei, întocmirea calendarului şi împăcarea pricinilor. Prin Sorcova se încearcă alungarea spiritelor malefice, prin zgomote, iar Pluguşorul reprezintă începerea simbolica a lucrului.
Prima zi a Anului Nou este patronata de Sfântul Vasile. Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre primii patriarhi ai Constantinopolului, cel care a avut un rol esenţial în delimitarea ritului răsăritean, al ortodoxiei, de cel apusean. În prima zi a anului nou, ziua Sfântului Vasile, se cânta colinde specifice şi se împart daruri, mai mult simbolice. În unele zone, de Sfântul Vasile, copiii şi tinerii pleacă cu Pluguşorul ca rit precreştin de fertilizare, de invocare a spiritelor bune în casa şi în gospodăria celui "urat". În ziua de Sfântul Vasile, cerul este deschis şi se considera ca rugăciunile sunt mai eficiente, dar şi că magia are mai mulţi sorti de izbândă. Din aceste motive, în a-ceasta zi a anului li se prezice fetelor viitorul. Pentru aceasta, în vechime, se foloseau mai multe tehnici de ghicit, cele mai cunoscute fiind cea cu ajutorul cărţilor şi cea cu oglinda. De asemenea, pentru ca fata sa-si viseze ursitul, ea trebuia să-şi pună sub limba, înainte de a se culca, puţin busuioc. La sate se coace şi acum pâine pentru toata familia, şi se "citesc" evenimentele din anul abia început (prin felul în care se rupe pâinea, prin studierea norilor sau a felului în care bate vântul) şi se încearcă deducerea sorţii rudelor şi prietenilor.