Dimicatio VIII

---

(Conflict 8)
Este ora 21 şi 15 minute. Telefonul preşedintelui sună.
“Domnule preşedinte, Norica Nicolai a dat o conferinţă… Domnule preşedinte? Vă trimit acum înregistrarea video.”
Preşedintele aşteptă cele câteva secunde în care se transmiteau cele 5 minute şi 34 de secunde de imagine cu nerăbdare. Nu se aştepta ca Nicolai să reacţioneze atât de prompt. Oricum nu în ea vroia să lovească. Nu ar fi dat acele informaţii dacă premierul ar fi acceptat o discuţie. Dar a fost încăpăţânat ca un catâr. Preşedintele descoperă în el o teamă nouă, necunoscută. Ştie că ceva important s-a întâmplat şi nu putea fi de bine. De aceea zăbăveşte deasupra click-ului care ar începe rularea fişierului. Este nevoit să-l dea, trebuie… click.
“Bună seara şi vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei mele şi a Partidul Naţional Liberal de a fi prezenţi la această declaraţie de presă pe care înţeleg să o fac în calitatea mea de vicepreşedinte al Senatului României, de membru şi de vicepreşedinte al Partidului Naţional Liberal şi, nu în ultimul rând, ca femeie.
Când m-am înscris în Partidul Naţional Liberal, am făcut-o cu ferma convingere că împreună trebuie să acţionăm pentru a face uitate ororile unui sistem opresiv. De 17 ani în România mă lupt ca pentru democraţia să nu fie doar un cuvânt, aşa cum era, din păcate, înainte de 1989, ci o realitate pe care fiecare român să o poată trăii. Astă seară am înţeles că-mi este încă mult de lucru pentru a avea în această ţară o democraţie reală, o democraţie adevărată. Această seară mi-am amintit de cele mai urâte vise ale mele de copil, de anii ‘50-‘60. Încă în acei oameni care au trăit acea vreme şi care, din păcate, au nefericirea să o trăiască şi astăzi. Am crezut că astăzi nu mai există oameni care se substituie legii şi care cred că reprezintă legea. În această seară, Traian Băsescu a încercat să readucă România la acei ani de coşmar şi m-am simţit ca om, ca femeie, ca om politic, anchetată de fosta securitate, pentru că, vreau să ştiţi, aşa-zisa mapă profesională era, în acele vremuri, elaborată de organele de securitate. În această seară Traian Băsescu ne-a dovedit că fosta Securitate a supravieţuit, fiind un colaborator de nădejde al preşedintelui României. El este cel care a văzut aşa-zisele dovezi, el este cel care a judecat şi el este cel care a dat verdictul. Orice altă opinie este interzisă. Orice apărare inutilă pentru că verdictul deja a fost dat. Din fericire, pentru mine şi pentru foarte mulţi români, astăzi nu mai trăim în România de înainte de 1989. Astăzi opinia publică poate să audă şi argumentele apărării şi poate decide de partea cui este dreptatea.
În legătură cu incidentul invocat de Traian Băsescu din 1987 dau un singur răspuns: este o minciună sfruntată. Ca jurist afirm cu toată responsabilitatea că, dacă cineva în România, de atunci şi acum, ar fi făcut aşa ceva, oricine ar fi fost el, urma să fie judecat şi condamnat pentru fals, uz de fals şi abuz în serviciu. Nu am fost niciodată condamnată în România şi nici oriunde în lume. Orice alt comentariu, din punctul meu de vedere, ar fi inutil pentru că nu te poţi apăra în această ţară de acuzaţii fabricate. În privinţa celui de-al doilea argument pe care preşedintele l-a invocat, am o singură precizare: nu am încălcat legea. Am discutat în aceste zile cu foarte mulţi colegi liberali şi vreau să vă precizez că toţi m-au susţinut. Să ştiţi că nu aş ezita să mă retrag eu dacă aş avea pe conştiinţă vre-o faptă asemănătoare cu cele invocate în ultimele zile, dar o spun, cu toată certitudinea, ele nu există. Înainte de 1989, am învăţat că dacă cedezi în faţa unui sistem abuziv atunci nu faci decât să încurajezi abuzul. De aceea voi continua pe drumul pe care l-am început. Am încredere în democraţie, am încredere în statul de drept şi am încredere în onestitatea, bunul simţ, obiectivitatea şi caracterul românilor.
La finalul acestei declaraţii am un singur mesaj personal pentru Traian Băsescu. Viaţa mea, domnule preşedinte, este o realitate normală, cu bune, cu rele, greşeli pe care mi le asum, cum este incidentul cu nepoata pe care îl invocaţi şi pe care şi astăzi îl regret. Folosesc acest prilej să-mi cer scuze încă o dată. Ceea ce aţi făcut însă dumneavoastră în ultimele zile, punând la îndoială calitatea mea morală ca femeie şi ca om, calitatea mea profesională, care în acelaşi plan nu a fost contestată niciodată, mă îndreptăţeşte să vă calific domnule preşedinte ca având un comportament nedemn pentru un bărbat şi abuziv pentru un preşedinte României.
Vă mulţumesc!"
Norica Nicolai vrea să iasă dar cineva o strigă din sală. Se întoarce şi mai adaugă:
“Stimaţi colegi,
Sunt subiectul unor dispute în presă. Nu înţeleg să alimentez aceste dispute, din respect pentru mine, ca om, pentru justiţia pe care o reprezint şi pentru partidul care mi-a făcut onoarea să mă desemneze.”
Preşedintele simte cum furia creşte spre paroxism. În ultimele clipe ale conferinţei Norica Nicolai pare a se abţine din greu să izbucnească în plâns. Furia nu este adresată vicepreşedintelui PNL. Pentru o clipă nu mai exista partide ci doar Traian şi Norica, doi oameni din oase şi carne, dincolo de politică sau de jocuri. Preşedintele vede că a greşit. Nu politic, din punct de vedere politic lovitura a fost mai devastatoare decât se aştepta din moment ce această ieşire în faţa presei s-a făcut emoţional şi nu mâine, când discursul era un pic exersat. Se vedea emoţia, se vedeau greşelile din discurs… Preşedintele se simţea vinovat în faţa unei femei. Un bărbat în faţa unei femei.
“Ce e cu mine? Unde sunt eu cel care ofeream flori femeilor din Constanţă numai pentru plăcerea de a le vedea pentru o clipă sclipindu-le ochii? Chiar am ajuns aici?”
Vrea să pună mâna pe telefon, să o sune, să se scuze, să-i spune adevărul, că nu are nimic cu persoana ei, că nimic nu fusese inventat, aşa găsise dosarul, că premierul era cel menit să se împiedice… Premierul şi-a sacrificat propriul om. Doar ştia şi el de acest dosar, era imposibil ca serviciile secrete să nu-i fi depus şi lui o informare. Întotdeauna serviciile joacă la două capete. Premierul sacrificase cu bună ştiinţă vicepreşedintele partidului său. Poate că a făcut acest lucru conştient, poate simţise ameninţarea postului de preşedinte al partidului. Furia se reîntorcea iarăşi în matca firească, acum preşedintele era furios pe premier.
“Stai să vezi tu! Mai sunt multe alte etape… Numai să vezi! O să-ţi scot asta pe nas”
(Acest scenariu, fără nici o legătură cu realitatea, va continua. Sau nu)