Ziarul Lumina, supliment de duminica

---

Slujba Învierii într-o catacombă de la Aiud

În perioada comunistă, închisoarea de la Aiud a devenit lagăr al celor care se împotriviseră conducerii de atunci. Au fost închişi episcopi, preoţi, dascăli, oameni de cultură, intelectuali, foşti militari, dar şi oameni simpli. Trăiau în condiţii precare, cu mâncare puţină, în suferinţă trupească, dar mai ales sufletească. Mulţi au murit cu Hristos pe buze şi în inimă. Alţii, ca prin minune, au supravieţuit. Unul dintre aceştia este şi dascălul Bisericii „Sfântul Grigorie Decapolitul“ din Podari, judeţul Dolj. Ilie Tudor, tatăl marelui rapsod Tudor Gheorghe, a făcut temniţă din 1958 până în 1964. Una dintre puţinele amintiri plăcute de la Aiud este slujba Învierii, săvârşită de câţiva preoţi deţinuţi. Paştele din anul 1960 a coincis cu deratizarea celularului, adică a corpului de celule. Atunci scoteau puşcăriaşii din câte 10 celule şi îi îngrămădeau cam 100-150 într-o hală, timp de câteva zile. „Când schimbam poziţia, se striga: «La dreapta!»“ „Ne-au scos într-o dimineaţă din celule, pe la Florii“, îşi începe povestirea Ilie Tudor. „Am stat acolo vreo 2 săptămâni. A fost un prilej de bucurie, m-am întâlnit cu oameni pe care nu-i mai văzusem de dinainte să intru la închisoare. Dar şi cu Radu Gyr, Nichifor Crainic, crema intelectualităţii din închisori. Au băgat în hruba aia peste 100 de oameni.

Frig, pe jos nu era nimic decât ciment. De îngrămădeală, nu puteam să dormim cu faţa în sus, stăteam îngrămădiţi, unul lângă altul, pe o parte, şi aşa ne şi încălzeam. Când schimbam poziţia, se striga: «La dreapta!», şi toată lumea se întorcea. Mă nimeresc lângă un bătrânel. Era slab, prăpădit, iar eu tânăr. Am dat jos cojocul primit de la un consătean care ieşise, şi-l pun pe el. N-a vrut să-l primească. M-a întrebat ce condamnare am; i-am spus 22 de ani, muncă silnică. Zice: «păstrează-l, că nu se ştie»“. Abia apoi a aflat dascălul Ilie că era părintele Stăniloae. Săptămâna Mare „Au vrut să ne distrugă, cu foamea şi cu frigul. Dar e Cineva sus care ne iubeşte, pe unii ne-a salvat, iar pe alţii i-a luat. Pentru că «departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre, gândurile Mele de gândurile voastre», zice Mântuitorul. Suntem cum e calul cu ochelari, nu ţi-e îngăduit să vezi, numai prin credinţă şi dragoste poţi să ajungi la perfecţiunea sufletească“, spune nea Tudor. După atâta suferinţă, au fost puşi la altă încercare: „ne-au dat ardei umpluţi, carne, adică tot ceea ce pofteam după ce am trăit cu 100 g de pâine pe zi. Dar era mai mare foamea sufletului decât a trupului. Majoritatea eram credincioşi, ştiam ce este postul. Nimeni nu a mâncat, poate câţiva care nu au mai rezistat. La noi în celulă s-a ţinut tot postul. Eram 11, preotul Ieronim şi episcopul Serafim de la Vâlcea, preotul Dumitru Gornic din Arad, un călugăr Dancu, un trăitor extraordinar şi un scriitor de mare valoare, încă doi călugări şi alţii. Să dai la o parte ardeii umpluţi - ce raritate! - sau brânză cu roşii..., dar toate erau ca să ne ispitească. Aici a fost tăria. Cu toate că primeam mâncare puţină, am putut rezista. Suferinţa crează valoarea“, este de părere fostul întemniţat. Sâmbăta Mare „Se apropia Paştile, şi parcă nu mai simţeam deloc foamea. Când stăteai cu părintele Stăniloae alături, uitai de toate, ascultându-l. Se făcea o linişte de mormânt, nu prea avea putere, era slăbit. Vorbea din evanghelia zilei, din filocalie... O plăcere să îl asculţi! Stăteam lângă el, nu îl puteam lăsa să spele pe jos, să facă treabă. A avut har, şi ce cap! Mâna lui Dumnezeu, ce mai! Nu prea puteam eu să-l înţeleg atunci, eram tânăr“, recunoaşte Ilie Tudor. S-au făcut ultimele pregătiri pentru Învierea Domnului, hotărâţi să facă slujba în condiţii de celulă. Pentru sfânta masă au folosit un scaun, pe care au pus un prosop alb. Prescura a fost înlocuită cu pâinea din raţia zilnică, iar vinul l-au preparat ei din turtiţele de zahăr, pe care le primeau la masa de dimineaţă, strânse şi puse în ceai, care a fermentat şi s-a făcut vin. Preoţii au sfinţit, ca vase de cult, ulcelele şi cănile în care primeau mâncarea. Nea Ilie povesteşte că „ne-au lăsat singuri în hrubă, au zăvorât şi au plecat. Eram ca într-un beci cu ferestre la 8 metri deasupra. Am observat că ne spionau gardienii, dar nu ne-au deranjat. Ne bucuram că măcar de Paşti le mai dă Dumnezeu un dram de inimă.“ Noaptea de Înviere La ora 12, episcopul Serafim, înconjurat de 20 de preoţi, a dat binecuvântarea, şi slujba a început. Nu aveau lumânări, dar „aveam lumina din suflete. Toţi cântam «Hristos a înviat», nu prea tare, armonios, era o frumuseţe. Eu, dascăl fiind, am închis ochii şi am văzut penticostarul. Până şi literele de culoare roşie de la începutul rândului le vedeam înaintea ochilor. Nu-mi imaginasem că ştiu slujba învierii pe dinafară. «Ziua Învierii, să ne luminăn popoare...», cu toate stihurile. Când se termina ectenia, mă şi gândeam la următoarea cântare“, spune cu lacrimi în ochi Ilie Tudor, de 60 de ani cântăreţ la biserică. „A fost o bucurie, pe care nu am mai întâlnit-o niciodată, ce plânsete, îmbrăţisări, ei... nu se poate descrie. M-am simţit fericit, nu numai eu, ci toţi care eram acolo. Toţi erau adevăraţi creştini, nu de vorbă, ci de suflet, trăitori. A fost o fericire şi o bucurie sufletească pe care o trăieşti rar în lumea noastră“, se destăinuie cântăreţul bisericesc. „A durat ceva până i-am învăţat pe ingineri, medici şi pe general să prăşească!“ Cam prin 1963, s-a hotărât ca cei care au pedepse mai mari să fie duşi la muncă. Tânărul dascăl a fost dus în Balta Brăilei, la Colonia Salcia. „Ne dădeau mâncare cât vroiam. Dar trebuia să ne facem norma. Eu fiind de la ţară, eram obişnuit cu munca. Aveam în grupă doi preoţi, un inginer, doi medici şi un general; a durat ceva până am reuşit să îi învăţ să prăşească! Eram acolo cam 1500-2000 de oameni. Ne spălam în nişte jgheaburi, şi dormeam în curte, nu mai mergeam în dormitoare. Aveam altă libertate, nu ne mai ţineau închişi, puteam să vorbim în voie.“ Decretul de eliberare din iulie â64 l-a găsit la Salcia. „Nu ne-au eliberat pe toţi odată, ci au început pe regiuni: Muntenia, Moldova, Ardeal şi Oltenia, iar eu, cum eram cu litera „T“, şi oltean..., am plecat printre ultimii. Am ajums pe 6 august acasă, exact de Schimbarea la Faţă“, aşa îşi încheie povestirea dascălul Ilie Tudor, a căruia viaţă i-a schimbat-o închisoarea. Multe din aceste amintiri au fost puse în scris, reuşind să scrie până acum 11 cărţi. „A fost greu“, spune dascălul, dar acum retrăieşte totul cu zâmbetul pe buze, plin de bucurie. O bucurie care continuă după atâtea necazuri, care te miră de unde mai izvorăşte şi te îndeamnă să te bucuri alături de el şi să îţi pui mai mult încrederea în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă doriţi să ascultaţi graiul oltenesc, să gustaţi din înţelepciunea oamenilor de la sat şi să intraţi într-o incursiune imaginară prin temniţele comuniste - chiar şi-aşa înfricoşătoare -, când aveţi drum prin satul Podari, la 5 km de Craiova, pe drumul spre Calafat, întrebaţi de dascălul Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe. În Podari, nu este om care să nu îl cunoască. De la poezie, la carceră Făcând parte din Uniunea Tineretului Comunist (UTC), Ilie Tudor a fost dirijorul corului de copii de la Căminul Cultural. Lua copii din cor şi îi ducea la biserică să cânte, de Înviere şi de sărbători. „Dar asta nu a căzut prea bine, spuneau că sunt mistic, şi căutau prilejul ca să mă închidă.“ Şi continuă: „Am publicat în presa centrală mai multe poezii, m-am întâlnit cu Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Nicolae Labiş. M-a întrebat Arghezi de unde am folosit «metaforele acelea aşa frumoase» şi îi spun că din mineiele bisericeşti. Începe să râdă, şi îmi zice «Zî, că zâci bine». Labiş când mă vedea, îmi spunea «Nea Ilie, eu te-aş bate», «De ce?», «Dumneata scrii frumos, dar nu ştii carte mult㻓, spune cu mândrie poetul Ilie Tudor care şi acum mai scrie poezii. „Era tânăr, sărac. Mi-a fost milă“ Ilie Tudor a lucrat, înainte de a fi închis, şi ca bibliotecar în sat, dar nu pentru mult timp. Cum nici din scris nu ieşeau bani prea mulţi, de aceea s-a angajat ca şef de pază la şantierul înfiinţat pentru asfaltarea şoselei Craiova-Calafat. Însă aceasta avea să îi deschidă drumul spre puşcărie. Într-o seară, când mergea în inspecţia posturilor de pază, a găsit un paznic care lustruia o armă. După ce a aflat că respectivul omorâse un securist, nu s-a dus să-l reclame la miliţie: „Era tânăr, sărac. Mi-a fost milă“, adaugă cu amărăciune nea Ilie. Peste un an, în decembrie 1958, a fost arestat. Motivul invocat a fost neinformarea miliţiei despre omor. Dar adevăratul motiv ni-l spune tot dascălul Ilie Tudor: „Nu a fost nici o crimă, au înscenat totul, tânărul era securist sub acoperire. După proces a dispărut, am aflat că a fost trimis peste graniţă. Acum l-am iertat, aşa după cum îi spune Mântuitorul lui Iuda, «Du-te şi fă ceea ce ai de făcut»; a fost înscenat totul, poate şi el a fost forţat cu ceva“, adaugă nea Tudor, dirijor de cor. A primit 22 de ani de muncă silnică. L-au închis la Craiova, de acolo a ajuns la Gherla. Cei mai mulţi ani, patru, i-a făcut la Aiud şi a ieşit după şase ani din Colonia de muncă Salcia, de la Balta Brăilei. 40 de zile la carceră „Trebuia să faci ceva acolo, dacă nu te distrugeai. Pe noi ne-a ţinut rugăciunea. Furam la calorifer poeziile lui Radu Gyr, conferinţele părintelui Stăniloae, care circulau între deţinuţi prin limbajul morse“, se destăinuie nea Ilie. Fiecare celulă avea vizetă, adică o mică fereastră în mijlocul uşii, prin care se uita paznicul. Însă, sub vizetă, nu putea să vadă. Acela era locul în care se ascundeau să joace şah. „Tabla era o batistă desenată cu cărbunele, iar piesele le făceam din turtoi şi pâine. În mijlocul unei partide de şah cu părintele Dumitru Gornic, povesteşte dascălul Ilie, am simţit că cineva împinge uşa. Era paznicul. Pedeapsa a fost 40 de zile la izolare. Mi-au dat jos puloverul, şi am rămas doar cu zeghea (n.r. haina dungată de puşcăriaş ). Şireturile şi cureaua de la pantaloni mi le-a luat, ca să nu mă spânzur, lăsându-mi doar un ştergar şi o batistă. Era frig, fiind ziua de Sfântul Nicolae. Geamul de sus spart, iar jos gaura de burlan a unei foste sobe făceau un curent care trecea prin os. Celula era lungă de 8 metri, lată de 2 şi înaltă de 4. Seara şi dimineaţa aruncau apă pe jos şi îngheţa imediat. Părintele Gornic era în celula de alături. A început să bată în perete: «Tudore, sunt terminat!». Era şi bolnav de tuberculoză. A treia zi, am auzit cum a căzut. Când cădeai, te cuprindea o stare de fericire, îngheţai imediat, mai urma moartea“. Cele 40 de zile de carceră l-au epuizat pe Ilie Tudor: „când vroiam să dorm, puneam pumnii la şale, ca să nu stau cu spatele. Dacă îngheţau pumnii, săream în picioare şi iar începeam să mă rog, în timp ce patrulam. Am ajuns ca o stafie. Dumnezeu m-a întărit. Sfidam paznicul, când venea îmbrăcat cu cojoc şi pâslari peste cizme, îmi desfăceam gulerul la cămaşă. Nu le venea să creadă că nu am murit încă. Când m-am întors în celulă, parcă am intrat în rai. În acea zi s-a dat la masă varză cu carne, şi fiecare din cei şase colegi de celulă păstraseră carnea pentru mine“ ne spune cu lacrimi în ochi Ilie Tudor. „Tată, nu sunt mort!“ Pentru dascălul Ilie Tudor, visele au avut un rol binefăcător, au dezlegat multe mistere, prin ele a aflat veşti despre casă şi chiar viitorul său. Spune că a avut „vise de foame şi profetice. Cele de foame apăreau dacă mă culcam nemâncat, mă visam la masă, ba la pomană, ba acasă. Am avut şi vise profetice, m-am visat în biserică, iar pe sfânta masă erau 22 de lumânări, din care 6 arse. Imediat am înţeles sensul: urma să-mi dea 22 de ani, din care să stau doar 6. Sau, când a doua zi era slujbă, noaptea mă visam în biserică.“ Dar cel mai important vis l-a avut despre presupusa moarte a singurului fiu, Gheorghe. I s-a înmânat un act de deces şi o înştiinţare pe care a semnat-o. Pe moment „am leşinat, dar părintele Gornic m-a ajutat să-mi revin. «Nu-i crede, vor să ne distrugă. Roagă-te şi ai să vezi că Dumnezeu o să te lumineze»“, şi aşa a făcut tatăl maestrului Tudor Gheorghe. Peste câteva zile, l-a visat pe Gheorghe cum alerga spre el într-un lan de grâu verde şi striga „Tată, nu sunt mort! M-am trezit cu o bucurie sufletească. Acelaşi vis l-a avut şi fiul meu, Tudor Gheorghe, în aceeaşi zi, numai că era un lan de grâu cu maci roşii. De la Dumnezeu sunt toate; din clipa aceea am fost sigur că Gigi nu e mort.“ „M-a însemnat Dumnezeu“ Domnul Ilie Tudor s-a născut, în urmă cu 85 de ani, într-o familie săracă, „tata avea doar un lot de şase pogoane de pământ. M-a făcut când avea 50 de ani, abia venise din război“. A fost ultimul şi singurul băiat între patru fete. S-a născut la 7 luni, din gemeni. „M-a însemnat Dumnezeu“, şi arată mână dreaptă rămasă de la naştere fără degetul mare. Şcoala a făcut-o în Podari. Din clasa a treia a mers la strană. „Îmi plăcea, luam numai 10 la religie. Pentru mine era o încântare, ştiam Psalmul 50 din clasa a patra. Iar părintele care şi preda, m-a plăcut şi m-a luat la biserică. Mă punea să spun Crezul, Tatăl Nostru, să citesc psalmi. Făceam toate treburile pe acolo. Aveam şi ureche muzicală şi voce“, îşi aminteşte viitorul dascăl de biserică. După examenul de clasa a şaptea, părintele a venit la tatăl lui Ilie şi î-a spus: „Moşule, nu dai copilul la Şcoala de cântăreţi bisericeşti? Trage la carte.“ Iar răspunsul bătrânului a venit prompt „Nu am cu ce! Sunt om sărac.“ Părintele „a vorbit cu consiliul parohial să îmi dea bani pentru Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Craiova. Au plătit câte 7.000 de lei pe an în primii doi, iar următorii doi i-a plătit tata. Ca să ajung la şcoală, mergeam zilnic pe jos, plecam la 10 de aici, şi la 12 eram la Craiova, seara la fel. Aveam 18 ani, ce era pentru mine 5 km? Tinereţe...“, continuă nea Tudor. La şcoală a avut şi întâmplări hazlii. „În ultimul an, am reuşit să îmi cumpăr bicicletă, mai veche, o rablă, care avea cadrul de sus o coadă de mătură. Am plecat spre şcoală, aveam teză la Tipic. Pe drum, mi s-a spart roata şi am ajuns după ce au terminat. Când ajung, părintele profesor îmi spune «Tudore, vii la toamnă!». Toată vara am învăţat la Tipic, spune cu emoţie bătrânul dascăl. În toamnă, la examen, mă vede şi zice «Lasă, mă, că te-am trecut de-atunci».“ Mi-a plăcut mult la şcoala de cântăreţi, am terminat-o în 1944, cu media 10. Am fost şef de serie, premiant, dirijor al corului.“ „Când m-a luat în braţe să mă măsoare, am simţit cum m-a curentat“ Când vine vorba despre soţie, glasul i se înmoaie cu totul. Au trăit împreună mai bine de 50 de ani. S-au cunoscut în 1943, când era în anul trei la şcoală. Un an mai târziu s-au căsătorit, şi au fost împreună până în 1999, când Dumnezeu a chemat-o pe Ştefania la El. A venit din Perişor, la 30 de kilometri distanţă, având ca zestre o maşină de tricotat: „erau rare pe atunci; un pulover se lucra cu 4.000 de lei, cât salariul unui cântăreţ bisericesc“, zice Ilie Tudor. Era „măruntă, frumuşică şi harnică“, îşi descrie soţia Ilie Tudor. „Am văzut la vecinul meu un pulover făcut de ea, şi mi-a plăcut. I-am cerut mamei lână, şi m-am dus. «Domnişoară, vreau să îmi faceţi un pulover». Cântăreşte lâna, vede că îmi mai trebuia, dar spune: «Lăsaţi, îmi mai aduceţi când mai toarce mama dumneavoastră». Când m-a luat în braţe să mă măsoare, deodată am simţit cum m-a curentat. Atunci a fost primul şoc. Nu mă mai duceam acasă de la şcoală, treceam pe la ea, eu învăţam şi ea lucra“, povesteşte cu nostalgie domnul Tudor. Au avut cinci copii, primul un băiat, maestrul Tudor Gheorghe şi patru fete, din care două au murit, una la naştere şi a doua la trei ani. În 1945 s-a angajat ca dascăl în sat, la Biserica „Sfântul Grigorie Decapolitul“, dar după numai trei luni au fost scoşi din bugetul statului toţi dascălii. Dar tot s-au descurcat, „nu eram boieri, dar nici nu muream de foame“, spune cu demnitate Ilie Tudor. Ştefania Tudor, mama lui Tudor Gheorghe Mama marelui cântăreţ Tudor Gheorghe, Ştefania Tudor, a fost o femeie dârză, a luptat pentru copiii ei, i-a crescut şase ani fără tată şi a luptat cu toţi care o lipseau de drepturi din cauza soţului închis. Cu toate că nu ştia nimic de el, a sperat şi l-a aşteptat să se întoarcă acasă. După ce s-a terminat procesul şi a aflat sentinţa, pe drumul spre casă părul ei a devenit alb ca neaua. A fost alături de fiul ei atunci când a ales să se înscrie la Facultatea de Teatru, de pe băncile căreia a reuşit să arate lumii întregi ce voce i-a dat ca moştenire părintele său. (George ANICULOAIE)

Paştele creştin şi Paştele evreiesc

pr. prof. univ. dr. Petre SEMEN

Duminica, 27 Aprilie 2008

Importanţa sărbătorii Paştelui este maximală, atat pentru iudei, cât şi pentru creştini. Pentru evrei, tăierea în fiecare an a mielului pascal a devenit amintirea de neuitat a eliberării din amara robie egipteană, dar a indicat totodată şi perspectiva eliberării prin Mesia-Hritos. Profeţii vor folosi imaginea mielului de jertfă cu referire expresă la lucrarea viitorului Mesia. Astfel, Isaia spune: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura Sa spre a Se apăra, ca un miel nevinovat, pe care-l duc la tăiere şi ca o oaie fără de glas împotriva celor ce o tund, nu şi-a deschis gura sa“ (cap. 53, 7).

Transpus în gândirea creştină, mielul pascal îl prefigurează tocmai pe Hristos-Paştele nostru. Prin Hristos s-a realizat trecerea noastră de la păcat la virtute şi de la moarte la viaţă. Paştele, instituit prin voinţa divină, constituie şi pentru noi, cei care purtăm numele de „creştini“ de la „Hristos“, mărturia intervenţiei salvatoare a lui Dumnezeu în lume. De fapt, tot Vechiul Testament dă mărturie despre intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu. Instituind şi celebrând Paştele, creştinii nu au copiat, pur şi simplu, sărbătoarea evreilor şi nici nu au confiscat-o. Avem dovezi scripturistice imbatabile că Hristos ne-a dăruit nouă Paştele, că El, Cel ce i-a eliberat pe evrei din Egipt, ne-a adus şi nouă, creştinilor, o altă eliberare, de sub o altă tiranie, de sub stăpânirea diavolului şi a păcatului, ce ne apăsa mai crunt decât pe evrei robia egipenilor.

Inegalabila Veste Bună adusă de Hristos în lume, cu acordul şi voinţa Tatălui, a fost tocmai spre a vesti încheierea păcii între pământ şi cer, dintre Dumnezeu şi oameni. Să nu se uite că venirea lui Iisus în lume aproape că a coincis cu perioada de vârf a sclaviei şi este posibil ca şi din această raţiune profetul să-L fi numit „Ebed Yahweh“, adică „Sluga Domnului“.

Cu toate că S-a autointitulat eliberatorul robilor şi al prizonierilor de război, Hristos n-a eliberat pe nimeni din vreo robie pământească, fiindcă menirea Lui nu era aceea de a zdruncina ori desfiinţa structurile socio-politice ale lumii. Chiar şi aşa, suntem îndreptăţiţi să-L numim pe Hristos, Paştele nostru sau Eliberatorul nostru suprem, deoarece a eliberat omenirea de sub robia stăpânitorului acestei lumi, adică a satanei.

Cum serbăm noi, creştinii, Paştele nostru?

Cu alte cuvinte ce trebuie să facem noi pentru Hristos, dacă El a făcut totul pentru noi? Ca să aflăm răspunsul cel mai potrivit, trebuie să ne raportăm la învăţătura şi îndemnul unor Sfinţi Părinţi care găsesc o nouă înterpretare şi un nou conţinut Paştelui iudaic.

Dacă iudeii celebrează eliberarea temporară şi pământească, nutrind, în acelaşi timp, şi speranţele venirii unui Mesia, ca eliberator naţional, creştinii trebuie să sărbătorească eliberarea de păcat şi de moarte, şi să nutrească şi ei speranţa unirii cu Hristos Cel răstignit şi înviat, pentru a rămâne în comuniune cu El în veşnicie. Pentru a realiza acest lucru este necesară o reală şi consecventă pregătire.

Sfântul Chiril Alexandrinul le spunea creştinilor că se impune să înveţe din ţinuta evreilor la cel dintâi Paşte celebrat de ei, îmbrăcaţi şi echipaţi pentru o călătorie, că şi ei sunt pelerini pe pământ şi trebuie să fie şi ei permanent gata de o mutaţie spirituală în fiinţa lor, iar Sf. Ioan Gură de Aur preciza şi el că Paştele trebuie celebrat de creştini cu multă bucurie, dar şi cu o oarecare pregătire, şi să nu uite niciodată că li se cere şi lor o ieşire din prea multele împrăştieri ale acestei lumi, adică să nu zăbovească numai în cele vremelnice. Să treacă, adică, de la stilul de viaţă propriu acestui veac, la un alt fel de vieţuire, la care ne invită Domnul Hristos, iar porunca dată evreilor: Iar voi să nu ieşiţi nici unul din uşa casei, ni se poate aplica şi nouă creştinilor, cu sugestia că cel care s-a împărtăşit de credinţa în Hristos şi a primit scumpul Lui Trup şi Sânge, să rămână în viaţa de sfinţenie, să nu se mai amestece cu egiptenii vieţii acesteia şi să nu mai trăiască în întunericul necunoştinţei.

Paştele evreiesc, o sărbătoare grăbită şi amară

Una dintre cele trei mari sărbători biblice la poporul evreu, numite şi „de pelerinaj“, este cea Paştelui. Evocând momentul biblic al cruţării copiilor întâi născuţi ai evreilor, când îngerul exterminator a lovit cu moartea pe toţi cei întâinăscuţi de parte bărbătească ai egiptenilor, cuvântul „Paşte“, în ebraică „Pesah“, semnifică, printre altele, „trecere peste“, „salvare“. Într-adevăr, Biblia ne spune că îngerul trimis ca să-i nimicească pe fiii egiptenilor a sărit peste casele israeliţilor şi i-a trecut cu vederea pe fiii lor, fiindcă Dumnezeu a vrut să-i ţină în viaţă.

Sângele mielului simboliza ispăşirea păcatelor

Instituită din iniţiativa lui Dumnezeu, sărbătoarea este legată direct de eliberarea evreilor din robia egipteană şi pentru că s-a celebrat pentru prima oară chiar în seara ce a precedat ieşirea din Egiptul în care evreii au fost robi timp de 430 de ani, sărbătoarea a căpătat şi un caracter comemorativ şi naţional. Există unele opinii ce susţin faptul că modul celebrării e o reminiscenţă a practicilor pastorale din anotimpul transhumanţei. Evident că se poate specula orice, dar să nu se uite că şi din perspectivă creştină sărbătoarea are tot o semnificaţie a eliberării, deşi nu toţi creştinii au fost păstori.

Chiar dacă de la început apare ca o sărbătoare de familie ce se celebra sub supravegherea atentă a părintelui familiei (întrucât îndeplinea şi oficiul de preot şi trebuia să asigure desfăşurarea ei după tot ritualul), sărbătoarea în sine avea un vădit aspect comunitar, mai întâi pe plan familial, apoi tribal, iar în cele din urmă, naţional. Scopul era şi unirea tuturor credincioşilor evrei în aceeaşi credinţă şi adorarea aceluiaşi Dumnezeu.

Pentru sărbătoare se sacrifica un miel sau un ied, perfect sănătos, între ceasurile 9 şi 11, respectiv orele 15 şi 17. Fript în întregime, animalul se consuma cu pâine nedospită (pâinea dospită era simbolul corupţiei) şi cu verdeţuri amare. Nu se permitea fierberea cărnii. Cu sângele mielului se ungeau tocurile de la uşile caselor. Vărsarea sângelui de miel simboliza ispăşirea păcatelor, verdeţurile amare simbolizau viaţa amară petrecută de israeliţi în timpul robiei egiptene, iar pâinea fără aluat era expresia curăţiei vieţii. Cu acest prilej, capul familiei trebuia să tâlcuiască semnificaţia sărbătorii.

Mielul pascal trebuia consumat în mare grabă.

Pentru evrei, Paştele este o sărbătoare obligatorie

Foarte importantă pentru această ocazie era şi ţinuta vestimentară, aceea de beduin, echipat ca pentru o călătorie iminentă: mijlocul încins cu o centură, încălţăminte în picioare şi un toiag în mână (Exod 12, 11). Ţinuta vestimentară de călător, cel puţin pentru primul Paşte, avea rostul de a-i sugera credinciosului evreu că, în calitate de pelerin aflat pe un drum lung, trebuia să călătorească cu totul despovărat de greutăţile de prisos.

Ţinuta vestimentară a celor care celebrau Paştele în Vechiul Testament poate avea o semnificaţie simbolică şi pentru credinciosul creştin, căruia, de asemenea, i se impune să-şi amintească permanent de statutul său de călător pe pământ. Nici chiar după finalul călătoriei şi intrarea în pământul făgăduinţei, ca să ia în proprietate pământul rezervat lui, evreul nu devenea stăpân absolut al pământului, ci era doar un uzufructuar vremelnic. De aceea, el nici nu-l putea înstrăina, deoarece numai Dumnezeu care dă omului pământul în folosinţă provizorie este Stăpânul şi proprietarul de drept, iar cel care-l foloseşte este doar un străin şi venetic (Levitic 25, 11).

Paştele îi sugera evreului că omul are vocaţia divină a libertăţii fizice şi spirituale şi, ca urmare, nimeni nu are dreptul să-i manipuleze conştiinţa ori să abuzeze de persoana sa. Tot de sărbătoarea Paştelui ţinea şi consumarea azimei, adică a pâinii nedospite cu aluat sau drojdie, timp de şapte zile.

Simbolismul pâinii nedospite este întreit: în primul rând, era semnul robiei. Conform Cărţii Deuteronom (cap. 16, 3) azima era pentru evrei semnul tristeţii sau al mizeriei pe care au îndurat-o pe când erau robi la egipteni. În relatarea fugii din Egipt, pâinea-azimă preparată în grabă, evocă plecarea precipitată a evreilor. Dospitura va fi, mai târziu, interzisă şi la sărbătoarea secerişului, deoarece era vremea bucuriei renaşterii, a reînnoirii şi a ruperii totale şi definitive cu trecutul. Întruchipând, aşadar, şi păcatul din trecut, israeliţilor li se mai amintea că au fost răscumpăraţi cu sânge şi că trebuie să lase în urmă păcatul şi lumea egipteană a corupţiei. Fiind o sărbătoare a eliberării, dar şi a comuniunii cu Dumnezeu, ea trebuia celebrată de către întreaga comunitate. De aceea, dacă cineva, din motive obiective, nu putea lua parte la ceremoniile sacrificiului pascal, era obligat să îndeplinească acelaşi ritual o lună mai târziu, la aceeaşi dată. Întrucât a fost instituit în Egipt pentru a comemora izbăvirea israeliţilor, cel care ar fi refuzat să ţină această sărbătoare se considera că nu mai doreşte să aparţină comunităţii izbăvite de Domnul şi era efectiv exclus prin lapidare (Numerii 9, 13).

Ieşirea din Egipt - neajunsurile explicaţiilor ştiinţifice

Când au ieşit evreii din robia de fier şi cum pot fi explicate ştiinţific minunile ocazionate de acest moment şi călătoria spre Canaan?

Documentele istorice egiptene au fost realizate, ca în majoritatea imperiilor lumii, la cererea şi dorinţa conducătorilor politici, care au avut interesul exclusiv de a le amplifica meritele şi calităţile politico-militare, încât este uşor de explicat de ce nu-şi permit să vorbească vreodată de vreun eşec.

Singura sursă scrisă din care se poate deduce cu cea mai mare aproximaţie perioada exodului este Biblia. Astfel, în Cartea I Regi, cap. 6, 1 scrie: „Iar în anul 480 după ieşirea fiilor lui Israel din Egipt, în anul al patrulea al domniei regelui Solomon peste Israel, în luna lui Zif, care este a doua lună a anului, a început el să zidească templul Domnului“.

Anii de domnie ai regelui Solomon sunt, după datele istorice, unanim acceptaţi: 971-931 sau 968-928 î.H. Adăugând la aceştia 480 de ani, ne dă cifra 1447 sau 1444 î.H. Unii aduc argumente contra acestei perioade, propunând o dată mult mai târzie. Oricum, din tăbliţele de la Tell-El-Amarna (o fostă insulă pe Nilul superior, care a dispărut după construirea barajului de la Asuan), unii au dedus că intrarea în Canaan s-ar fi produs pe la 1400 î.H. Dacă scădem cei 40 de ani ai rătăcirii prin pustie, ar însemna că exodul s-ar fi produs pe la 1360 î.H., ceea ce ar corespunde domniei faronului Semenka (1362) sau Tuthankamon (1360-1350). Nu lipsesc nici opiniile conform cărora exodul s-ar fi întâmplat în vremea lui Ramses II (1300 î.H.), mai ales că acest nume apare şi în Cartea Exodului (cap.1, 11).

Ce înseamnă „întâi născut“?

Explicarea faptelor extraordinare legate de eliberarea evreilor şi relatate cu lux de amănunte de cartea Ieşirea au fost subiect de discutie pentru multi cercetatori . Este vorba de marele cataclism ce ar fi avut loc în insula Santorini (Thira). Această problemă a fost abordata şi de d-l ing. Paul Emil Raşcu care a publicat o carte la Editura „Alma“din Craiova, 2005, cu titlul: Politeism şi monoteism. Între Moise şi Akhnaton. Exodul evreilor din Egipt - mit sau realitate? După cum spuneam, au mai scris şi alţii pe această temă susţinând că erupţia teribilă cu o forţă de neegalat ar fi avut loc pe la 1500 î.H., lucru imposibil de dovedit fiindcă nu există nici o mărturie scrisă. Alte păreri leagă evenimentul de anul 1000 î.H. Bazându-se mult şi pe cercetările lui Cousteau, autorul pare convins că anul reper ar fi 1500. Contează însă mai mult mesajul cărţii şi demersul autorului de a pune de acord relatările biblice cu fenomenele naturale cu totul ieşite din comun care au schimbat pentru totdeauna configuraţia insulei prăbuşită în ea însăşi, ca în urma unei megaimplozii, cu o înfloritoare civilizaţie ce n-a mai avut şansa continuităţii.

Autorul are meritul de a face o minuţioasă şi convingătoare analiză privind fazele premergătoare şi cele ce au urmat erupţiei vulcanului, corelându-le cu cele zece plăgi abătute asupra Egiptului. Astfel, zice autorul, schimbarea apelor în sânge, respectiv înroşirea lor, s-ar datora uriaşelor căderi de hematită şi de aceea au fost afectate doar rezervele de apă de la suprafaţă, adică cele descoperite, fiindcă se spune, într-adevăr, că egiptenii au fost nevoiţi să-şi sape puţuri pentru necesarul de apă. Invazia broaştelor s-ar explica prin abandonarea apelor infestate în care nu ar mai fi putut supravieţui, fulgerele puternice erau manifestările vulcanului în erupţie. Întunericul de trei zile s-ar datora acoperirii cerului cu norii vulcanului, numai că aici nu poate răspunde cum de a rămas luminat doar ţinutul Goşen, în care locuia cea mai mare comunitate de evrei.

Ultima plagă, adică moartea celor întâi născuţi s-ar datora sensibilităţii sporite a plămânilor celor mici, care s-au asfixiat primii de aerul extrem de poluat şi toxic. Şi aici opinia nu pare prea plauzibilă. Rezultă că, după părerea autorului, cei întâi născuţi ar fi şi cei mai mici şi firavi, ori este tocmai invers. Se pare că se face confuzie între cuvântul „întâi născut“ şi proaspăt născut. Întâinăscuţii erau, dimpotrivă, cei mai viguroşi, fiind copiii cei mai în vârstă. Mai departe, zice că ungerea uşilor caselor cu sângele mielului pascal ar fi avut scopul de a-i avertiza pe evrei să rămână în case unde aerul era mai puţin poluat ca afară. ?i aici avem de adăugat că, dacă erupţia a fost de asemenea proporţii încât s-a simţit, ca şi cea din Krakatau, aproape în toată lumea, nu se putea rarefia aerul până a doua zi dimineaţa, ca să iasă din Egipt o mulţime de peste un milion şi ceva de oameni de toate vârstele.

Exodul, un eveniment care a marcat istoria omenirii

Profund marcat de credinţa în veridicitatea Bibliei, autorul subliniază că nu trebuie să cădem în bigotism, considerând că Dumnezeu poate încălca legile pe care El Însuşi le-a stabilit. Meritul autorului este că surprinde foarte bine sensul Sf. Scripturi vizavi de conducerea evenimentelor istorice, ori a fenomenelor naturale, ca în cazul de faţă, în favoarea sau în dezavantajul cuiva. Stâlpul de nor întunecos din timpul zilei care devine stâlp de foc pe timp de noapte (cf. Exod 13, 22), ca să lumineze calea poporului, autorul crede că nu ar fi altceva decât coloana imensă de cenuşă vulcanică şi foc degajată în aer de suflul exploziei şi purtată de vânturi până deasupra Egiptului, şi nu numai. Originea ei nu ar fi alta decât erupţia vulcanului de la Thira (Santorini), ce se situa chiar pe direcţia traseului urmat de evrei.

Făcând o permanentă paralelă cu descrierea evenimentului de către Scriptură, autorul găseşte explicaţie şi pentru întoarcerea aparent nejustificată a fugarilor conduşi de Moise, dinspre nord, adică de pe traseul filistenilor, spre miazăzi, care ar fi de fapt evitarea expunerii călătorilor la înhalarea de cenuşă şi gaze toxice (cf. Exod 14, 19). Multe susţineri par logice şi bine justificate de autor, dar nu putem admite ideea că traversarea s-ar fi realizat peste Nil, iar nu peste Marea Roşie, aşa cum zice textul, şi nici aceea că traducătorii ar fi redat eronat cuvintele Yam-Suph cu Marea Roşie, afirmând că ar fi vorba de Marea de stuf, deoarece stuful nu poate creşte în apele sărate. Autorul, şi probabil şi cei de la care s-a inspirat, uită că în ebraica biblică, dată fiind sărăcia limbii, un cuvânt poate avea 7-8 sensuri. Dacă Biblia zice „Marea Roşie“ nu putem modifica textul ei ca să consune cu opinia noastră. Ar mai fi de făcut o observaţie, de altfel foarte simplă. La revărsarea fluviilor în mare pe suprafeţe foarte întinse, apa sărată este înlocuită de cea dulce sau îi scade foarte mult salinitatea, încât poate creşte vegetaţie, cum se poate observa mai ales în delte.

O altă observaţie ar mai fi că trecerea s-a realizat prin zona lacurilor amare, care, în Antichitate, erau, de fapt, o continuare a unei fâşii a Mării Roşii, care se unea efectiv cu un braţ al Nilului şi cu Mediterana. Aşadar, autorul ar fi trebuit să ia în calcul şi schimbarea radicală a configuraţiei reliefului din zonă, putând lua ca reper Marea Moartă, care nici pe departe nu mai arată ca în Antichitatea biblică. În concluzie, cartea este totuşi destul de merituoasă, întrucât este prima de acest gen apărută la noi, iar meritul de necontestat al autorului ar fi acela că încearcă să concilieze ştiinţa cu religia, adică să explice din punct de vedere ştiinţific un mare eveniment biblic contestat de mulţi şi totuşi acceptat de foarte mulţi. Dar chiar dacă este greu de înţeles, acel eveniment unic în lume a schimbat definitiv soarta şi mentalitatea multor oameni, încât, direct sau indirect, suntem cu toţii beneficiari ai exodului.

Cum se serbau odinioară Paştile

arhim. Timotei AIOANEI, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Duminica, 27 Aprilie 2008

Postul Păresimilor este o perioadă specială de pregătire pentru sărbătoarea Învierii Domnului, „praznic al praznicelor, aleasă şi Sfântă zi, împărăteasa şi doamnă, sărbătoare a sărbătorilor“.

Toţi fiii Bisericii, nu doar cei apropiaţi de viaţa duhovnicească, aşteaptă să primească lumină din Lumina - Hristos şi să-şi primenească veşmântul primit de la Sfântul Botez.

Dacă Sărbătoarea Naşterii Domnului este una a bucuriei copiilor şi a familiei, Învierea Domnului este una teologală, ale cărei semnificaţii spirituale suntem chemaţi să le descoperim. Vom înţelege jertfa Mântuitorului Hristos pentru noi, permanenta Sa chemare la pocăinţă şi pilda Păstorului bun, care caută în hăţişuri şi prăpăstii oaia cea pierdută.

Paştile, prilej de profit pentru organizaţii care n-au nici o legătură cu autenticul sărbătorii

În ziua de astăzi, asistăm la o deturnare a sensurilor sărbătorilor (la Sfintele Paşti către iepuraş, iar la Naşterea Domnului către Moş Crăciun), cu excesivele cheltuieli pentru vestimentaţie şi bucate şi cu profiturile unor organizaţii care nu au nimic comun cu profunzimea acestor popasuri către Cer ale credincioşilor. Nu la fel stăteau lucrurile în trecutul îndepărtat sau mai apropiat.

Sărbătorile „comerciale“ popularizate de canalele media îndepărtează oamenii de mistagogia slujbelor şi de chemarea Bisericii în aceste zile. Preocupaţi de grijile vieţii, cu servicii diverse şi obositoare, obsedaţi de cumpărături şi pregătiri interminabile, oamenii de lângă noi găsesc greu timpul necesar pregătirii spirituale pentru întâmpinarea marilor sărbători. Unii, care mai păstrează încă sfaturile părinţilor şi duhovnicilor, trec pe la biserică, însă nu găsesc întotdeauna timpul necesar ascultării Liturghiei. Vor să se spovedească în câteva minute şi, eventual, să se împărtăşească tot atunci, nu participă la slujba Deniilor şi, din păcate, nu descoperă măcar în acele zile cărarea care duce la vecin şi la omul singur, neajutorat, aflat în suferinţă. La slujba Învierii ajung după ce preotul a citit Evanghelia şi nu pot gusta din taina slujbei şi din bucuria oferită de Mântuitorul Hristos cel înviat din morţi.

Nu înseamnă însă că toţi au un astfel de comportament. Sunt încă mulţi oameni care se roagă şi postesc cum trebuie, care se spovedesc şi nu lipsesc de la biserică. Îl însoţesc pe Mântuitorul pe drumul Golgotei şi-I cântă cu cei apropiaţi cântări de îngropăciune. În noaptea Învierii, vin devreme la biserică şi ascultă Evanghelia care le spune că mormântul era gol şi Domnul sfărâmase peceţile şi a ieşit biruitor, dăruind tuturor iertarea.

În ziua Învierii clopotele sunau neîncetat, până seara

Într-un sat din ţinutul Fălticenilor, la Rădăşeni, zilele premergătoare Învierii Domnului aveau un rost aparte. După ce mulţi săteni ţinuseră postul cu mâncăruri uscate, fără untdelemn, majoritatea se spovediseră deja, unii chiar de două ori. Exista această conştiinţă a păcatului, unii oameni ferindu-se să primească Împărtăşania, mulţumindu-se, în smerenia lor, doar cu aghiazma mare.

În timpul Postului Sfintelor Paşti, preoţii vizitau bolnavii, îi spovedeau şi-i cuminecau, citindu-le rugăciuni şi uneori oficiind chiar Sfântul Maslu ori slujba aghiezmei celei mici.

Când pleca de la biserică spre casa unui bolnav, preotul purta epitrahilul pe grumaz şi micul chivot cu Sfintele în mâna dreaptă ţinându-l la piept. În acel moment, suna clopotul mare, iar sătenii ştiau că preotul duce odorul de mare preţ unui creştin care aşteaptă slobozirea din lumea pământească.

Pe uliţa satului, oamenii se închinau cuviincios şi sărutau mâna preotului. De aceea n-am înţeles după 1989 întrebarea răutăcioasă: Unde a fost Biserica? Unde a fost? La datorie, împlinindu-şi chemarea şi oferind oamenilor esenţialul: Euharistia. Orice om care a căutat merinde pentru drumul vieţii veşnice a găsit în Biserică Sfintele Taine şi mai ales Împărtăşania. Aşa se osteneau preoţii şi mergeau pe la casele oamenilor îndemnându-i să-şi schimbe viaţa şi felul de a gândi. Salvau sufletele şi aceasta era cea mai importantă lucrare a Bisericii.

Când postul se apropia de sfârşit, începeau pregătirile de curăţenie generală. casele erau dereticate, uneori văruite, mai ales în odăile în care se locuia. Pomii fructiferi erau daţi cu var în zona tulpinei, grădinile săpate şi straturile pregătite pentru însămânţare. Viile şi livezile erau curăţate, iar frunzele veştede strânse cu grijă din grădinile oamenilor. Cergile, perdelele şi aşternuturile erau spălate şi casele se împodobeau cu cele mai bune lucruri, ţinute special pentru zilele mari.

La începutul Săptămânii Patimilor, gospodinele închistreau ouăle şi apoi le înroşeau. Un obicei care în 20-30 de ani aproape a dispărut. Prin anii 70-80, aproape fiecare familie făcea acest lucru, în prezent, doar câteva gospodine mai păstrează obiceiul.

Miercuri sau joi (niciodată vineri), gospodinele pregăteau cele necesare pentru copt. Făina cea bună era cernută şi încăperea încălzită. După ce se frământa aluatul se lasa la dospit, iar după câteva ceasuri era aşezat în tingiri (tăvi) speciale şi pus în cuptor. Înainte de toate acestea, aluatul era însemnat cu evlavie de creştine cu semnul crucii, parcă pentru a aminti cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt pâinea care S-a coborât din Cer. Dacă va mânca cineva din pâinea aceasta nu va muri în veac“.

Evlavia în care se lucra la plămăditul cozonacului şi al păştilor am regăsit-o mai târziu la prescurarii şi prescurăriţele care pregăteau prescurile pentru Sfânta Jertfă. Fără a exagera cu nimic, era între aceştea o similitudine evidentă.

Ca peste tot, sărbătoarea Sfintelor Paşti era însoţită de bunătăţuri culinare care se pregăteau din belşug la fiecare casă. În urmă cu 30 de ani, puţini erau oamenii care nu aveau astfel de posibilităţi. Din vreme se pregăteau cele necesare agapei care urma după slujba Învierii.

La bisericile din sat, Deniile se făceau pe înserat. În primele zile numărul copiilor era mai mare decât al adulţilor, iar joi şi vineri bisericile deveneau neîncăpătoare. Femeile veneau îmbrăcate în haine negre, până şi cele tinere purtau broboade cernite ca şi acoperămintele şi veşmintele bisericii.

La prohod se făceau mai multe străni, una în faţa Sfântului Epitaf şi altele în absidele laterale. La înconjurul bisericii epitropul şi consilierii de frunte purtau Sfântul „Aer“, iar preotul mergea între ei cu Evanghelia şi Sfânta Cruce. Nu ştiu dacă erau câţiva săteni care să nu fi fost prezenţi la slujba Prohodului şi la Înviere.

În noaptea de Paşti, tot satul era îmbrăcat în lumină. La fiecare casă erau mai multe becuri aprinse (cel puţin unul) şi, uneori, în zilele pascale, livezile erau înflorite. În astfel de cazuri, atmosfera era inefabilă.

La slujba Învierii era prezentă aproape toată suflarea parohiei. Se numărau pe degete cei care lipseau. Slujba se făcea cu toată solemnitatea, până pe la orele 6-6:30 dimineaţa. La finalul Liturghiei, înainte de apolis, preotul binecuvânta prinoasele aduse de credincioşi, aşezate în panere cu prosoape tradiţionale, într-un şir lung care se întindea până la clopotniţă. După citirea rugăciunii de binecuvântare, preotul sfinţea cu aghiazmă bunătăţile respective şi oamenii mergeau către casele lor. Când era vreme bună, ţineau lumânările aprinse până acasă şi aprindeau candela din lumina lor sfinţită.

Cimitirul şi mormintele erau şi ele îngrijite înaintea marii sărbători a Învierii Domnului, iar în noaptea de Paşti lumânările şi candelele arătau semnul neuitării şi al iubirii celor rămaşi în viaţă. De altfel, îndată după Paşti, la fiecare mormânt se oficia o slujbă de pomenire şi se împărţea milostenie pentru iertarea păcatelor celor din veac adormiţi.

În ziua Învierii, clopotele sunau neîncetat, până seara, cu unele opriri, iar cetele de copii (câte 15-20) cântau pe coline şi prin grădini „Hristos a înviat!“ şi celelate cântări pascale.

Importantă rămâne grija oamenilor pentru primenirea sufletului

Aceste lucruri se întâmplau cu mulţi ani înaintea căderii regimului comunist şi s-au menţinut, nu cu aceeaşi intensitate, şi în anii de după 1990.

Nu mai încape vorbă că oamenii foloseau exclusiv salutul „Hristos a înviat!“, că relaţiile interumane erau acceptabile fără conflictele şi „distanţele“ din zilele noastre, că marile duşmănii se uitau iar cuvintele „Iertaţi-mă!“ şi „Dumnezeu să te ierte!“ se auzeau mai des şi parcă mai sincer rostite. Pragul fiecărei case era trecut în acele zile de fraţi, nepoţi, cumătri, fini, vecini şi prieteni. Oricine avea o sticlă de vin bun şi o ţuică naturală, păstrată cu grijă tocmai pentru astfel de prilejuri. Copiii îşi vizitau părinţii, uneori venind de departe, de la zeci şi sute de kilometri depărtare, pentru bucuria sărbătorii şi a comuniunii.

Ceea ce este foarte important rămâne grija oamenilor pentru primenirea sufletului, pentru participarea lor la sfintele slujbe şi pentru atmosfera de frăţietate specifică sărbătorilor. Aşa că ne aducem aminte de acele zile păstrate în tainiţa sufletului şi zicem împreună cu tradiţionala cântare: „Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc şi să iertăm toate pentru Înviere...“

„Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi!“

arhimandritul Teofil Părăian, Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus - judeţul Braşov

Duminica, 27 Aprilie 2008

De ce este Învierea Mântuitorului cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii?

Mai întâi de toate, aşa e prezentată sărbătoarea Sfintelor Pasti, ca „sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor“. Apoi, în centrul gândirii ortodoxe este Mântuitorul Iisus Hristos şi în centrul preocupărilor legate de Persoana Domnului Hristos este Învierea Mântuitorului. Nu se poate spune că celelalte sărbători nu au importanţa lor. Toate au importanţă, pentru că nu poate fi Învierea Mântuitorului, dacă n-ar fi şi celelalte evenimente de mântuire. Dar Biserica ne prezintă Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ca mai presus de lume, ca fiind „sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor“.

Toată slujba de Paşti e o revărsare de bucurie, este un chip al trăirii duhovniceşti. „Veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă, ci din izvorul cel pururea curgător al Mântuitorului Iisus Hristos întru care ne întărirăm“. Sau avem chemări: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, să se prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută că Hristos a înviat veselia cea veşnică“. „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm, Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-i cântăm cântare de biruinţă.“

Sărbătoarea Sfintelor Paşti este sărbătoarea când prăznuim „omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând îl lăudăm pe Mântuitorul, pe cel unul binecuvântat şi preamărit, Dumnezeul părinţilor noştri“.

Dar ca să se întâmple acestea în viaţa şi conştiinţa noastră este nevoie ca să zicem „fratilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“.