Hotărârea Miclici împotriva României
La data de 20 decembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea sa în cauza Miclici împotriva României, constatând încălcarea articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În fapt, reclamantul, s-a plâns cu privire la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, precum şi a dreptului său de proprietate, ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care se dispunea reintegrarea sa în postul deţinut anterior, ca şi plata către acesta a drepturilor salariale datorate de la data concedierii şi până la data reintegrării efective.
Curtea Europeană a statuat că revine autorităţilor naţionale obligaţia de a depune toate diligenţele şi de a-şi organiza sistemul judiciar în aşa fel încât să poată asigura executarea hotărârilor definitive şi irevocabile într-un termen rezonabil, aşa cum o cere articolul 6 din Convenţie. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în cazul de faţă, executarea hotărârii definitive şi irevocabile prin care se dispunea reintegrarea reclamantului şi plata către acesta a drepturilor salariale a fost suspendată vreme de cinci ani, câtă vreme pe rolul instanţelor judecătoreşti interne s-au aflat alte cauze, de a căror soluţionare depindea executarea hotărârii, inclusiv o cerere de revizuire a hotărârii definitive şi irevocabile a cărei neexecutare este invocată de către reclamant, formulată de autorităţile administrative, şi că durata excesivă a judecării acestor cauze nu poate fi pusă pe seama conduitei reclamantului. Instanţa europeană a mai reţinut că autorităţile administrative au solicitat revizuirea hotărârii favorabile reclamantului sprijinindu-se pe elemente ce erau cunoscute la data judecării în fond a cauzei, şi nu pe elemente noi, încercând astfel să modifice obiectul litigiului şi să obţină o nouă hotărâre asupra fondului cauzei. Curtea a statuat, în concluzie, că autorităţile administrative au contribuit, cu bună-ştiinţă şi în mod nejustificat la prelungirea duratei executării hotărârii, situaţie care a condus la o încălcare atât a dreptului reclamantului la un proces echitabil, cât şi a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale.
În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a obligat statul român la plata către reclamant a sumei de 2.000 EUR, cu titlu de daune materiale, precum şi a sumelor de 3.500 EUR şi 600 EUR pentru daune morale, respectiv cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamantul, s-a plâns cu privire la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, precum şi a dreptului său de proprietate, ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care se dispunea reintegrarea sa în postul deţinut anterior, ca şi plata către acesta a drepturilor salariale datorate de la data concedierii şi până la data reintegrării efective.
Curtea Europeană a statuat că revine autorităţilor naţionale obligaţia de a depune toate diligenţele şi de a-şi organiza sistemul judiciar în aşa fel încât să poată asigura executarea hotărârilor definitive şi irevocabile într-un termen rezonabil, aşa cum o cere articolul 6 din Convenţie. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în cazul de faţă, executarea hotărârii definitive şi irevocabile prin care se dispunea reintegrarea reclamantului şi plata către acesta a drepturilor salariale a fost suspendată vreme de cinci ani, câtă vreme pe rolul instanţelor judecătoreşti interne s-au aflat alte cauze, de a căror soluţionare depindea executarea hotărârii, inclusiv o cerere de revizuire a hotărârii definitive şi irevocabile a cărei neexecutare este invocată de către reclamant, formulată de autorităţile administrative, şi că durata excesivă a judecării acestor cauze nu poate fi pusă pe seama conduitei reclamantului. Instanţa europeană a mai reţinut că autorităţile administrative au solicitat revizuirea hotărârii favorabile reclamantului sprijinindu-se pe elemente ce erau cunoscute la data judecării în fond a cauzei, şi nu pe elemente noi, încercând astfel să modifice obiectul litigiului şi să obţină o nouă hotărâre asupra fondului cauzei. Curtea a statuat, în concluzie, că autorităţile administrative au contribuit, cu bună-ştiinţă şi în mod nejustificat la prelungirea duratei executării hotărârii, situaţie care a condus la o încălcare atât a dreptului reclamantului la un proces echitabil, cât şi a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale.
În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a obligat statul român la plata către reclamant a sumei de 2.000 EUR, cu titlu de daune materiale, precum şi a sumelor de 3.500 EUR şi 600 EUR pentru daune morale, respectiv cheltuieli de judecată.
Hotărârea Kocsis împotriva României
La data de 20 decembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea sa în cauza Kocsis împotriva României, constatând încălcarea articolului 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul la un proces echitabil, ca urmare a duratei excesive a procedurii judiciare interne în care reclamantul a fost parte, precum şi ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În fapt, reclamantul a arătat că acţiunea introdusă de el împotriva unei societăţi comerciale, acţiune prin care solicita acordarea indemnizaţiei de concediu de paternitate, a avut o durată excesivă prin raportare la exigenţele impuse de articolul 6 par. 1 al Convenţiei. De asemenea, reclamantul s-a plâns şi cu privire la neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care societatea a fost obligată la plata, către reclamant, a indemnizaţiei de concediu, ceea ce a reprezentat, în opinia reclamantului, o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Alte capete de cerere formulate de reclamant au fost cele referitoare la pretinsa încălcare a dreptului său la un proces echitabil, din cauza unei aprecieri greşite a probelor de către instanţele de judecată şi a soluţiilor diferite pronunţate de instanţe în cazul său şi într-o cauză despre care reclamantul a susţinut că este similară, precum şi la pretinsa încălcare a articolelor 13 şi 14 din Convenţie, care apără dreptul la un recurs efectiv, respectiv interzic discriminarea.
Curtea Europeană a reţinut că executarea silită a hotărârii definitive şi irevocabile era încă în curs la momentul pronunţării hotărârii de către instanţa europeană. Reiterând jurisprudenţa sa, potrivit căreia o procedură judiciară nu este considerată a fi finalizată decât în momentul executării complete a hotărârii, Curtea a precizat că, în cauza de faţă, procedura a avut o durată de nouă ani, dintre care cinci ani până la pronunţarea hotărârii definitive asupra fondului cauzei, şi că nu era încă finalizată la data pronunţării hotărârii Curţii. De asemenea, Curtea a mai reţinut că toate părţile implicate în litigiu au contribuit, într-un fel sau altul, la prelungirea duratei procedurii dar că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, contribuţia acestuia la prelungirea duratei procesului nu a fost una semnificativă. Mai mult, a statuat Curtea, nu se poate reproşa reclamantului faptul că a apelat la căi de recurs interne pentru a-şi apăra drepturile. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că o contribuţie importantă la prelungirea duratei procedurii a avut-o executorul judecătoresc însărcinat de reclamant cu punerea în executare a hotărârii, prin perioadele de inactivitate totală ce îi pot fi imputate. De asemenea, instanţa europeană a precizat şi faptul că suspendarea executării silite, pentru o perioadă de aproximativ un an şi jumătate, nu este conformă cu exigenţa judecării procesului într-un termen rezonabil, instituită de articolul 6 al Convenţiei. În concluzie Curtea a statuat că a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, din cauza duratei excesive a procedurii judiciare în care a fost parte.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care societatea a fost obligată la plata, către reclamant, a indemnizaţiei de concediu, instanţa europeană a reţinut că executorul judecătoresc nu a depus toate diligenţele în vederea recuperării, chiar şi parţiale, a creanţei reclamantului. Astfel, deşi instanţele judecătoreşti interne au constatat că insolvabilitatea societăţii debitoare nu era dovedită, aceasta efectuând plata unor sume, chiar mai mari decât cea la care avea dreptul reclamantul, în favoarea altor creditori, executorul judecătoresc nu a reluat procedurile de poprire a conturilor societăţii debitoare după încetarea suspendării executării silite, nu a identificat bunurile societăţii şi nu le-a pus sub sechestru şi a avut perioade de inactivitate totală ce îi pot fi imputabile. Curtea a concluzionat că autorităţile publice nu l-au sprijinit suficient pe reclamant în demersurile sale de executare a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil.
Curtea a respins capetele de cerere referitoare la pretinsa încălcarea a articolului 6 din Convenţie, ca urmare a aprecieri greşite a probelor de către instanţele de judecată şi a soluţiilor diferite pronunţate de instanţe în cazul său şi într-o cauză despre care reclamantul a susţinut că este similară, precum şi la pretinsa încălcare a articolelor 13 şi 14 din Convenţie, care apără dreptul la un recurs efectiv, respectiv interzic discriminarea.
Instanţa europeană a obligat Guvernul român să plătească reclamantului, cu titlu de satisfacţie echitabilă, suma de 5.000 EUR, pentru daunele materiale şi morale suferite, precum şi suma de 250 EUR, pentru cheltuielile de judecată.
În fapt, reclamantul a arătat că acţiunea introdusă de el împotriva unei societăţi comerciale, acţiune prin care solicita acordarea indemnizaţiei de concediu de paternitate, a avut o durată excesivă prin raportare la exigenţele impuse de articolul 6 par. 1 al Convenţiei. De asemenea, reclamantul s-a plâns şi cu privire la neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care societatea a fost obligată la plata, către reclamant, a indemnizaţiei de concediu, ceea ce a reprezentat, în opinia reclamantului, o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Alte capete de cerere formulate de reclamant au fost cele referitoare la pretinsa încălcare a dreptului său la un proces echitabil, din cauza unei aprecieri greşite a probelor de către instanţele de judecată şi a soluţiilor diferite pronunţate de instanţe în cazul său şi într-o cauză despre care reclamantul a susţinut că este similară, precum şi la pretinsa încălcare a articolelor 13 şi 14 din Convenţie, care apără dreptul la un recurs efectiv, respectiv interzic discriminarea.
Curtea Europeană a reţinut că executarea silită a hotărârii definitive şi irevocabile era încă în curs la momentul pronunţării hotărârii de către instanţa europeană. Reiterând jurisprudenţa sa, potrivit căreia o procedură judiciară nu este considerată a fi finalizată decât în momentul executării complete a hotărârii, Curtea a precizat că, în cauza de faţă, procedura a avut o durată de nouă ani, dintre care cinci ani până la pronunţarea hotărârii definitive asupra fondului cauzei, şi că nu era încă finalizată la data pronunţării hotărârii Curţii. De asemenea, Curtea a mai reţinut că toate părţile implicate în litigiu au contribuit, într-un fel sau altul, la prelungirea duratei procedurii dar că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, contribuţia acestuia la prelungirea duratei procesului nu a fost una semnificativă. Mai mult, a statuat Curtea, nu se poate reproşa reclamantului faptul că a apelat la căi de recurs interne pentru a-şi apăra drepturile. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că o contribuţie importantă la prelungirea duratei procedurii a avut-o executorul judecătoresc însărcinat de reclamant cu punerea în executare a hotărârii, prin perioadele de inactivitate totală ce îi pot fi imputate. De asemenea, instanţa europeană a precizat şi faptul că suspendarea executării silite, pentru o perioadă de aproximativ un an şi jumătate, nu este conformă cu exigenţa judecării procesului într-un termen rezonabil, instituită de articolul 6 al Convenţiei. În concluzie Curtea a statuat că a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, din cauza duratei excesive a procedurii judiciare în care a fost parte.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care societatea a fost obligată la plata, către reclamant, a indemnizaţiei de concediu, instanţa europeană a reţinut că executorul judecătoresc nu a depus toate diligenţele în vederea recuperării, chiar şi parţiale, a creanţei reclamantului. Astfel, deşi instanţele judecătoreşti interne au constatat că insolvabilitatea societăţii debitoare nu era dovedită, aceasta efectuând plata unor sume, chiar mai mari decât cea la care avea dreptul reclamantul, în favoarea altor creditori, executorul judecătoresc nu a reluat procedurile de poprire a conturilor societăţii debitoare după încetarea suspendării executării silite, nu a identificat bunurile societăţii şi nu le-a pus sub sechestru şi a avut perioade de inactivitate totală ce îi pot fi imputabile. Curtea a concluzionat că autorităţile publice nu l-au sprijinit suficient pe reclamant în demersurile sale de executare a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil.
Curtea a respins capetele de cerere referitoare la pretinsa încălcarea a articolului 6 din Convenţie, ca urmare a aprecieri greşite a probelor de către instanţele de judecată şi a soluţiilor diferite pronunţate de instanţe în cazul său şi într-o cauză despre care reclamantul a susţinut că este similară, precum şi la pretinsa încălcare a articolelor 13 şi 14 din Convenţie, care apără dreptul la un recurs efectiv, respectiv interzic discriminarea.
Instanţa europeană a obligat Guvernul român să plătească reclamantului, cu titlu de satisfacţie echitabilă, suma de 5.000 EUR, pentru daunele materiale şi morale suferite, precum şi suma de 250 EUR, pentru cheltuielile de judecată.
Hotărârea Iosif şi alţii împotriva României
La data de 20 decembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea sa în cauza Iosif şi alţii împotriva României, constatând încălcarea articolului 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În fapt, reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil prin respingerea acţiunii introduse de ei, pentru neplata unei cauţiuni, calculată la valoarea întregului credit bancar contractat de un terţ şi garantat în parte de reclamanţi. Reclamanţii s-au plâns şi cu privire la refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a trimite Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate invocată de ei, vizând presupusa neconformitate cu Constituţia a textului de lege care, în ipoteza introducerii unei contestaţii la executare, obliga persoanele care garantaseră o parte dintr-o creanţă să plătească o cauţiune calculată în funcţie de valoarea totală a creanţei. Un alt capăt de cerere a fost acela referitor la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, prin refuzul instanţelor judecătoreşti de a le examina, pe fond, acţiunea.
Curtea Europeană a reiterat jurisprudenţa sa, stabilită în cauza Weissman şi alţii împotriva României, potrivit căreia limitarea dreptului de acces la o instanţă nu este conformă cu cerinţele articolului 6 par. 1 al Convenţiei decât dacă, prin această limitare, se urmăreşte un scop legitim şi dacă se păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul legitim urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea sa. În acelaşi timp, cuantumul cauţiunii, apreciat în funcţie de circumstanţele cauzei, inclusiv în funcţie de solvabilitatea reclamantului, precum şi faza procedurii în care această restricţie este impusă, reprezintă factori ce vor fi luaţi în considerare de către Curte atunci când apreciază dacă reclamantul a beneficiat de dreptul de acces la o instanţă ori dacă acest drept a fost restrâns în aşa măsură încât a fost afectat în însăşi substanţa sa.
Curtea Europeană a reţinut că neachitarea, de către reclamanţi, a sumei dispuse de instanţă cu titlu de cauţiune, a condus la anularea acţiunii, privându-i pe aceştia de dreptul lor de a vedea examinat, de către o instanţă judecătorească, fondul acţiunii introduse de către ei. Cuantumul sumei dispuse de instanţă cu titlu de cauţiune a fost apreciat de către Curte ca fiind extrem de ridicat, depăşind chiar valoarea imobilului cu care reclamanţii garantaseră o parte din credit, iar obligarea reclamanţilor la plata acestei sume a intervenit într-un stadiu incipient al procedurii, instanţa europeană apreciind că, în acest fel, dreptul de acces la o instanţă al reclamanţilor a fost afectat în însăşi substanţa sa. Instanţa de la Strasbourg a mai reţinut că, într-o altă cauză, Curtea Constituţională constatase anterior neconstituţionalitatea textului de lege privitor la modalitatea de stabilire a cuantumului cauţiunii. Aşa fiind, şi având în vedere şi constatarea încălcării dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă, cauzat de anularea acţiunii introduse de ei ca urmare a neachitării cauţiunii, Curtea Europeană a apreciat că nu este cazul să se pronunţe şi asupra capătului de cerere bazat pe refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a trimite Curţii Constituţionale excepţia invocată de reclamanţi. Curtea a decis, de asemenea, că nu este cazul să se pronunţe nici asupra capătului de cerere referitor la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, prin refuzul instanţelor judecătoreşti de a le examina, pe fond, acţiunea.
În consecinţă, Curtea a obligat statul român ca, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să asigure, la solicitarea reclamanţilor, posibilitatea redeschiderii procedurii şi să plătească reclamanţilor suma de 5.000 EUR, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 2.500 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor la un proces echitabil prin respingerea acţiunii introduse de ei, pentru neplata unei cauţiuni, calculată la valoarea întregului credit bancar contractat de un terţ şi garantat în parte de reclamanţi. Reclamanţii s-au plâns şi cu privire la refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a trimite Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate invocată de ei, vizând presupusa neconformitate cu Constituţia a textului de lege care, în ipoteza introducerii unei contestaţii la executare, obliga persoanele care garantaseră o parte dintr-o creanţă să plătească o cauţiune calculată în funcţie de valoarea totală a creanţei. Un alt capăt de cerere a fost acela referitor la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, prin refuzul instanţelor judecătoreşti de a le examina, pe fond, acţiunea.
Curtea Europeană a reiterat jurisprudenţa sa, stabilită în cauza Weissman şi alţii împotriva României, potrivit căreia limitarea dreptului de acces la o instanţă nu este conformă cu cerinţele articolului 6 par. 1 al Convenţiei decât dacă, prin această limitare, se urmăreşte un scop legitim şi dacă se păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul legitim urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea sa. În acelaşi timp, cuantumul cauţiunii, apreciat în funcţie de circumstanţele cauzei, inclusiv în funcţie de solvabilitatea reclamantului, precum şi faza procedurii în care această restricţie este impusă, reprezintă factori ce vor fi luaţi în considerare de către Curte atunci când apreciază dacă reclamantul a beneficiat de dreptul de acces la o instanţă ori dacă acest drept a fost restrâns în aşa măsură încât a fost afectat în însăşi substanţa sa.
Curtea Europeană a reţinut că neachitarea, de către reclamanţi, a sumei dispuse de instanţă cu titlu de cauţiune, a condus la anularea acţiunii, privându-i pe aceştia de dreptul lor de a vedea examinat, de către o instanţă judecătorească, fondul acţiunii introduse de către ei. Cuantumul sumei dispuse de instanţă cu titlu de cauţiune a fost apreciat de către Curte ca fiind extrem de ridicat, depăşind chiar valoarea imobilului cu care reclamanţii garantaseră o parte din credit, iar obligarea reclamanţilor la plata acestei sume a intervenit într-un stadiu incipient al procedurii, instanţa europeană apreciind că, în acest fel, dreptul de acces la o instanţă al reclamanţilor a fost afectat în însăşi substanţa sa. Instanţa de la Strasbourg a mai reţinut că, într-o altă cauză, Curtea Constituţională constatase anterior neconstituţionalitatea textului de lege privitor la modalitatea de stabilire a cuantumului cauţiunii. Aşa fiind, şi având în vedere şi constatarea încălcării dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă, cauzat de anularea acţiunii introduse de ei ca urmare a neachitării cauţiunii, Curtea Europeană a apreciat că nu este cazul să se pronunţe şi asupra capătului de cerere bazat pe refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a trimite Curţii Constituţionale excepţia invocată de reclamanţi. Curtea a decis, de asemenea, că nu este cazul să se pronunţe nici asupra capătului de cerere referitor la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, prin refuzul instanţelor judecătoreşti de a le examina, pe fond, acţiunea.
În consecinţă, Curtea a obligat statul român ca, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să asigure, la solicitarea reclamanţilor, posibilitatea redeschiderii procedurii şi să plătească reclamanţilor suma de 5.000 EUR, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 2.500 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Hotărârea Breţcanu împotriva României
La data de 20 decembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea sa în cauza Breţcanu împotriva României, constatând încălcarea articolului 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În fapt, reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate asupra unui imobil, ca urmare a respingerii de către instanţele interne a acţiunii lor în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către stat cu foştii chiriaşi, deşi, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, reclamanţii redobândiseră dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.
Curtea Europeană a considerat că situaţia de fapt din aceste cauze este similară celei din cauzele Străin şi alţii împotriva României şi Porţeanu împotriva României, în care Curtea a apreciat că vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor către terţi, vânzare anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamanţilor, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de articolul 1 din Primul Protocol Adiţional. Curtea a reţinut că vânzarea bunului reclamanţilor, în baza Legii nr. 112/1995, i-a împiedicat pe aceştia să-şi exercite dreptul de proprietate şi că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această lipsire de bun.
De asemenea, Curtea reţine că, deşi în virtutea legii nr. 247/2005, persoanele care se află în situaţia reclamanţilor au dreptul la o indemnizaţie egală cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit, sub formă de titluri de valoare la fondul „Proprietatea”, şi deşi, prin Ordonanţa Guvernului nr. 81/2007, se reglementează o serie de măsuri pentru accelerarea procedurilor de acordare a despăgubirilor, acest fond nu reprezintă, în prezent, o cale susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a reclamanţilor. În concluzie, Curtea a considerat că privarea reclamanţilor de bunul lor, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, a reprezentat o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţie.
În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a obligat statul român la restituirea către reclamanţi a imobilului în discuţie sau la plata, cu titlu de daune materiale, a sumei de 110.000 EUR. De asemenea, instanţa europeană a obligat statul român la plata sumei de 3.000 EUR, cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 450 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de proprietate asupra unui imobil, ca urmare a respingerii de către instanţele interne a acţiunii lor în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către stat cu foştii chiriaşi, deşi, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, reclamanţii redobândiseră dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.
Curtea Europeană a considerat că situaţia de fapt din aceste cauze este similară celei din cauzele Străin şi alţii împotriva României şi Porţeanu împotriva României, în care Curtea a apreciat că vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor către terţi, vânzare anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al reclamanţilor, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de articolul 1 din Primul Protocol Adiţional. Curtea a reţinut că vânzarea bunului reclamanţilor, în baza Legii nr. 112/1995, i-a împiedicat pe aceştia să-şi exercite dreptul de proprietate şi că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această lipsire de bun.
De asemenea, Curtea reţine că, deşi în virtutea legii nr. 247/2005, persoanele care se află în situaţia reclamanţilor au dreptul la o indemnizaţie egală cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit, sub formă de titluri de valoare la fondul „Proprietatea”, şi deşi, prin Ordonanţa Guvernului nr. 81/2007, se reglementează o serie de măsuri pentru accelerarea procedurilor de acordare a despăgubirilor, acest fond nu reprezintă, în prezent, o cale susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a reclamanţilor. În concluzie, Curtea a considerat că privarea reclamanţilor de bunul lor, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, a reprezentat o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţie.
În consecinţă, instanţa de la Strasbourg a obligat statul român la restituirea către reclamanţi a imobilului în discuţie sau la plata, cu titlu de daune materiale, a sumei de 110.000 EUR. De asemenea, instanţa europeană a obligat statul român la plata sumei de 3.000 EUR, cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 450 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Un comentariu:
foarte utile informatii. e bine sa urmaresti in continuare aceste aspecte
Trimiteți un comentariu