Scriitorul Marius Tupan şi-a încheiat destinul

---

(Ce rămâne după noi după ce trăim o viaţă)
Scriu destul de târziu despre acest eveniment pentru că ziarele nu au considerat moartea unui scriitor foarte importantă şi am aflat de la Ioan T Morar.
Prozatorul Marius Tupan a decedat pe 6 decembrie în urma unui infarct, la vârsta de 62 de ani, a declarat pentru MEDIAFAX Horia Gârbea, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti.
"A făcut infarct ieri, în jurul prânzului. Era pe o stradă din apropierea casei lui din Bucureşti. Nu era bolnav", a mai spus Gârbea.
Marius Tupan era cunoscut prin statul său de membru al secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi redactor şef al revistei de cultură "Luceafărul", pe care a condus-o din 2000.
Prozator, eseist şi dramaturg, a lăsat în urmă câteva repere: Trilogia "Batalioane Invizibile" (I. Craterul, II. Rhizoma, III. Asteroidul), "Coroana Izabelei", "Avocatul Diavolului" şi romanul-teatru "Rătăcirea Domnului".
În anul 2004 a fost decorat de câtre Ion Iliescu cu Ordinul "Meritul Cultural", în grad de Cavaler.

Bogdan Ghiu 09.12.2007, Mai cu viaţă! - in memoriam Marius Tupan (liternet)
Nu! M-am săturat! M-am săturat să tot scriu despre pierderi, pe fond de pierdere, să ţes dintr-o materie care doar asta face, nu încetează să se deşire, ştiu că viaţa plescăie şi bolboroseşte limpede în moarte, că este încercare de limpezire a mîlului vital viaţă-moarte, dar nu trebuie să mi se spună asta tot timpul, să mi se reamintească neîncetat, obscen, vulgar: moartea îşi pierde şi ea stilul, morga, devine tot mai vulgară, mai obscenă. Oare nu viaţa, felul în care ne trăim unii altora vieţile, face asta, des-preţuieşte tot mai mult, avansat, moartea?
Marius Tupan lipsea să moară! Taman el! Avea o senină, permanent zîmbitoare încăpăţînare a libertăţii, a neatîrnării, şi una dintre expresiile cele mai tranşante ale simţului dezamăgit-ironic al lui "nu se poate!". Nu dădea lecţii, dar reacţiona. Energie morală. De cînd m-a invitat să scriu la Luceafărul, asta m-a îndemnat, m-a încurajat şi pe mine tot timpul să fac: să nu las gogomăniile şi pe gogomani să treacă, să-şi facă treaba nestingheriţi. Dacă cineva trage un vînt în public, chiar dacă nu lîngă mine, chiar dacă nu-mi miroase nemijlocit, să intervin. M-am străduit. Sper să nu-l fi dezamăgit. Ţinea la mine, mă aprecia, făcea totul ca să mă pună cît mai bine în pagină, ca să mă simt bine. Ce bine m-am simţit cu Marius Tupan scriind la Luceafărul! Atît pot spune: a ştiut să mă facă să mă simt normal, să mă încurajeze în a fi demn şi liber într-un mod necruţător, fără rest. A nu rămîne dator epocii. Marius Tupan nu a rămas dator vremii sale, ci ne rămîne, iată, el ca o datorie.
"Alo, maestrul Ghiu?", suna din cînd în cînd, rar, telefonul, şi recunoşteam imediat vocea complicat ironică (pentru că era de fapt extrem de serioasă) a lui Marius Tupan. "Ce faci, băiete? Cînd trimiţi articolul?" - "Hai, mai cu viaţă!"
Marius Tupan a murit cu viaţă, aşa cum reacţiona: punctual, fără adausuri inutile. A pus punct. A sărit brusc din viaţă. Ca reacţie la ce, voi rămîne pentru totdeauna să mă întreb. La ce a reacţionat, întrerupîndu-se astfel, alegînd drumul invizibil, prin eternitate, al morţii, viaţa din Marius Tupan?
Îmi va lipsi spaţiul de libertate şi de încredere, de încurajare, pe care ştia să-l creeze, să-l ţeasă, în jurul lui, Marius Tupan. Voi încerca însă să trăiesc şi să continui să scriu ca şi cum Marius Tupan mi-ar aştepta în continuare, prompt, în fiecare joi pînă la ora 5, articolele. Mă voi strădui să nu uit să scriu ceva viu şi prompt, să afirm punctual viaţa din mine în fiecare joi, întotdeauna pentru viitor, pentru viitorul apropiat, pentru săptămîna viitoare a vieţii în general, pentru ca această săptămînă viitoare a existenţei să continue să existe, pentru că de acum înainte nu mai există Marius Tupan care să-mi reamintească de această datorie elementară, care să-mi spună: "Mai cu viaţă!". Voi continua să scriu pentru revista pe care Marius Tupan trebuie să ne imaginăm, ca să nu trăim sufocaţi, pentru a separa net viaţa de moarte, aşa cum a făcut el, că va continua să ne-o trimită, în fiecare miercuri, din eternitate. Voi colabora de-acum cu cerurile, la cer, prin Marius Tupan.
Dumnezeu să-l odihnească în viaţă eternă!

Marius Tupan: Batalioane invizibile
Cronica literara
de Valeria Manta Taicutu [Valman]
2006-11-02 (www.poezie.ro)

Trilogia „Batalioane invizibile” (Editura Fundaţia Luceafărul, 2006) se dovedeşte, după lectura ei integrală, nu o operă de ficţiune, cum avertizează Marius Tupan („Fireşte, această carte este rodul fanteziei autorului. Orice asemănare cu persoanele şi situaţiile reale e pur întâmplătoare”), ci una bazată pe fapte reale şi care are ca miză omul şi relaţia lui cu istoria. În aceste condiţii, structurile narative vor respecta principiile cauzei şi pe cele ale efectului, mai ales că nu ne aflăm în faţa unui text modern / postmodern, adică discontinuu, făra suflu, scris abil, dar fără vreo intenţie artistică declarată. Istoria, privită ca interpretare fără sfârşit a unor elemente aparţinând trecutului, îşi fundamentează explicaţiile pe desfăşurarea cronologică, pe succesiunea epocilor şi pe dialectica lor, întrebările „care sunt motivele care au dus la?...” sau „care sunt efectele? / implicaţiile?”...legitimând un demers riguros ştiinţific, unde o anumită sumă de fapte concrete, prelucrată metodic, oferă informaţii referitoare la activităţile, modul de gândire, comportamentul şi relaţiile interumane. Cartea lui Marius Tupan nu acordă totuşi prea mare importanţă înlănţuirii cronologice a evenimentelor, timpul fiind o variabilă convenţională care nu influenţează decisiv înlănţuirea planurilor epice. Personajele par a trăi într-un prezent continuu, în simultaneitate atât cu regimul totalitar, cât şi cu perioada de tranziţie. În primul volum, „Craterul”, personajele se află într-un spaţiu concentraţionar, într-un demisol bine păzit al terorii, în care diferenţa dintre zi şi noapte, dintre anotimpuri şi dintre ani practic nu există. Le înconjoară butaforia, artificiul, efectele speciale, ca pe o imensă scenă turnantă, din mişcările acesteia, urmând indicaţiile de regie ale guvernatorului Răzvan Patriciu, creându-se impresia de viaţă normală. Însă ritmul cotidian este stângaci, activităţile se menţin la stadiul primar al căutării hranei, al reproducerii şi al amuzamentului facil, şi, ca în orice rezervaţie naturală, cele câteva sute de exemplare sunt atent monitorizate. Se întreţine o stare de somnolenţă şi de confuzie, se creează auzenii, mirosenii şi vedenii, pentru manipularea şi disciplinarea colectivităţii. Se încurajează lipsa de cultură, histrionismul, beţia şi desfrâul, dar, atunci când apar simptomele degenerării, se face apel la o selecţie naturală de tip spartan, pentru păstrarea vigorii comunităţii intenţionându-se sacrificarea monştrilor rezultaţi din împerecheri incestuoase. Grigore Plagamat pare singurul locuitor al craterului care gândeşte raportul dintre individ şi putere, dintre individ şi mecanismele istoriei. Datorită cunoştinţelor sale enciclopedice, poate să interpreteze faptele şi să se ridice deasupra lor. Numai că personajul, spre desosebire de Miru Rozeta, nu are vocaţie de filosof, iar cunoştinţele de psihologie pe care-şi fundamentează judecăţile de valoare sunt sumare şi vin din lecturi pospăite şi dintr-o experienţă personală insuficientă. Trebuinţele lui nu depăşesc perimetrul craterului; departe de a conştientiza faptul că se află închis, izolat şi în pericolul dezumanizării, personajul vrea să deţină puterea, să devină guvernator şi să strângă averi mutându-le pur şi simplu dintr-un adăpost într-altul. Căci locuitorii nu au case normale, ci galerii subterane cu ieşirile mascate de vegetaţie, pentru ca, la un eventual raid aerian al duşmanilor (obsesia naţiunilor ostile şi invidioase pe calmul şi bunăstarea crateristilor curăţă creierele de orice activitate cognitiv-voliţională) să nu poată fi depistate. Tot bagajul de cunostinţe, tactici şi strategii nu-l ajută pe Plagamat să obţină victoria în „lovitura de crater”. Începe să înţeleaga un adevăr elementar, şi anume că istoria o fac învingătorii, adică nişte grupuri oculte cu răspândire planetară, astfel că, după ieşirea din crater, în loc să-şi valorifice libertatea fizică şi s-o transforme într-una spirituală, el optează încă o dată greşit, prin încercarea de a crea „Tricontinentala” şi de a submina prin ea oligarhia pepsicolaţilor, a „gardienilor” care controlează, monitorizează, manipulează şi jefuiesc întreaga planetă. Volumul al doilea, „Rhizoma”, pare o carte scrisă de personajele ei, nicidecum în căutarea unui autor, ca în celebra piesă a lui Pirandello, ci mai curând în căutarea lor înseşi, printr-un discurs narativ care să le exprime şi să le justifice acţiunile. Veriga supremă de la care pornesc impulsurile ar putea fi un demiurg incert care, după ce-a schiţat cu indiferenţă nişte linii de forţă, le lasă să se ierarhizeze după legi mai curând pământeşti, să se înlănţuiască şi să contureze nimic altceva decât lumea în care trăim, larvară, mizerabilă şi fără perspective.

Lumea ca teatru în care marionetele sunt manevrate după bunul plac al păpuşarului ori, după cum spune Marius Tupan, al plăsmuitorului, nu este servită cititorului ca pretext pentru desfăşurarea epică amplă a romanului, personajele nu exprimă puncte de vedere estetice, nu fac reflecţii asupra retoricii romanului, ci năvălesc pur şi simplu din real în imaginar, zălude şi deşănţate, eviscerându-se mental în pagini care se scriu de la sine şi care le seamănă întrutotul. Discursurile lor interioare, modul de a gândi şi de a acţiona, relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte personaje sunt singurele modalităţi de caracterizare, vocea auctorială fiind practic inexistentă. Ceea ce în mod logic ar trebui numit scriitorul cărţii nu pare a exista, în locul lui aflându-se o oglindă imensă, ori o bandă magnetică imensă, ori un colector uriaş, ori toate la un loc, şi toate cu scopul de a reuni, reflecta şi reda ceea ce se întâmplă în Marconia şi în lumea din jurul ei.
Personajele se creează unele pe altele, ca într-un modern mit al lui Pygmalion, obsesia creaţiei fiind dublată de cea a manipularii propriilor creaţii. În lumea lui subterană, Grigore Plagamat plănuieşte accederea la puterea politică şi economică din Marconia prin marionetele confecţionate laborios, educate să fie receptive la tentaţiile alegoriei (lumea ca o junglă, în care vânătorul poate deveni în orice secundă vânat, supremaţia haitei, vulnerabilitatea celui singur etc): După toate calculele sale, urmau să se ivească nu doar prostituatele sexuale, ci şi cele politice, recrutate dintre oamenii de condiţie joasă, dispuse să încurajeze jocurile uşoare, divertismentul, simulacrele, înlocuitorii. Valoarea reală era ameninţată de publicitatea mediocrităţii, de falsuri şi surogate şi, dacă va întârzia să exploateze momentul, nu-l vor amâna alţii care s-au mişcat deja şi au reuşit să-şi sporească avuţia (p.8). Fetele pregătite de Plagamat urmează să devină nişte arsenale subtile, prostituate oferite în straie de deţinute sau de călugăriţe mai-marilor zilei, în scopul nu numai al unui şantaj ulterior, ci şi pentru adunarea de informaţii care să-i permită stăpânului lor manipularea vieţii politice şi economice a ţării. Muniţiile informaţionale nu sunt adunate numai prin intermediul spioanelor deghizate în dame de consum, ci şi prin supunerea foştilor nomenclaturişti, strecuraţi prin sita rară a revoluţiei din Marconia, prin reunirea lor în grupuri ce amintesc de celulele orientale şi plasarea ulterioară pe orbita enciclopedistului ambulant, mare amator de intrigi oculte.
Prima parte a romanului, intitulată Narcoze, adună la un bairam-botez personaje uşor de recunoscut, în ciuda numelor codificate: Răzvan Patriciu, fostul guvernator al craterului din Şipote, Paul Cervina, avocatul, Codru Furgoteiu, politicianul versat, Latrinian Găunescu, poetul râmător, şi mulţi alţi apologeţi ai fostului regim, uşor de culpabilizat şi de transformat în unelte. Războiul lui Plagamat înseamnă mai mult decât putere economică şi politică în propria ţară, el fiind condimentat cu aversiunea faţă de pepsicolaţi, denumire ce-i ascunde pe americanii erijaţi în gardienii lumii. Populaţia fiind deja aflată în stare de narcoză, anesteziată şi cufundată într-un somn al raţiunii, sforile urmează a fi trase de cei mai dibaci, care nu s-au lăsat adormiţi de aurul fals al zilelor de după revoluţie, de amestecul de naţionalism şi fanfaronadă cu care se clama libertatea absolută şi intrarea în raiul celor pe vecie dezinhibaţi şi nici de noua formă de colectivizare pusă la cale de gardienii-pepsicolaţi: Planeta are nevoie de riposte ferme şi definitive acum când se crede că au rămas doar două grupuri, al gardienilor şi al deţinuţilor, care nu mai ţin cont de nici o organizaţie secretă.Cauzele colectiviste trebuie să dispară. În delimitare şi epurare ne stă puterea şi dăinuirea.Căci ei, gardienii, [...] trebuie descurajaţi şi sâcâiţi, să dea înapoi, să-şi abandoneze trufia, ca Terra să respire liber, ca un organism perfect sănătos, fără intruziuni astrale (p.47). Plagamat, enciclopedistul ambulant, nu ezită să se alieze cu grupurile teroriste orientale, să facă apel la practici paranormale, să-şi racoleze clarvăzători şi taumaturgi şi să urzească scenarii uneori aberante şi ridicole, dar sadice şi periculoase pentru că se desfăşoară la nivel planetar şi ilustrează o mentalitate de copil crud, incapabil să înţeleagă fiinţa umană altfel decât ca pe o marionetă.
O dată liniile de forţă precizate, mânuitorul de sfori se retrage în subteranele lui cu tuneluri simbolizând cele şapte păcate capitale şi-şi scoate păpuşile la înaintare, în primul rând pe Salma Simona Malinovschi, bomba sexi ce urma să-i favorizeze relaţionarea cu grupurile orientale de terorişti. Evident, marioneta, ştiind totuşi că este marionetă, îşi depăşeşte condiţia, încearcă să devină la rându-i mânuitoare de marionete cu statut social chiar mai înalt decât al „ceatorului” ei, dar sfârşeşte lamentabil într-o telenovelă trăznitor de sudamericană în ciuda exotismului ei de tip asiatic. Ca toate personajele, de altfel, Salma suferă de o megalomanie scăpată uneori în mocirla celei mai crunte autoflagelări, când se consideră infailibilă şi căţărată pe soclu de zeiţă, când, desconsiderându-se total, s-ar vinde la preţuri derizorii, se isterizează în monologuri interioare suspecte de paranoia avansată, este agitată şi omniprezentă şi totuşi, dincolo de aceste elemente nu lipsite, în fond, de un soi de savoare tragi-comică (personajul se ia şi vrea să fie luat în serios), există o zonă de umanitate încă imaculată, de care prostituata de lux nu pare a fi conştientă, pentru că aşa ceva nu intră nici în logica, nici în scenariul lui Plagamat, autorul ei. În două din scenele adunate în Narcoze (schingiuirea matahalei în subteranele teroriştior şi uciderea în grup a ziaristei ostatice) peste scenele de o ferocitate amintind de torturile din întunecatul ev mediu pluteşte aripa unei incredibile ingenuităţi şi iertări divine, cu atât mai şocante, cu cât Dumnezeu lipseşte cu desăvârşire din mintea subjugată exclusiv de teorii energetiste, paranormale şi extrasenzoriale a tuturor personajelor. Deconcertată de viziunea înălţării la cer a celei schingiuite, crucificate în subterane de către terorişti, Salma caută explicaţii şi iertare la un slujitor al bisericii, fără să-şi imagineze ca rhizomele politice de tip Plagamat se încolăciseră şi în casa Domnului: Prin uşile împărăteşti ieşi preotul. Păru-i vâlvoi, bogat albit, în neorânduială, contrasta cu chipul împuţinat, pasmogit, din care ochii obosiţi o priveau cu supunere şi curiozitate. Îi tremura o mână şi lăsa impresia că el însuşi se întorsese de la cei de jos. Martiriul matahalei este un prim semnal de alarmă pentru lumea de rhizome umane ce încearcă, din grote şi tuneluri, să influenţeze mersul istoriei, iar viziunea înălţării ei la cer, de-a dreptul prevestitoare de inevitabile apocalipse: În vreme ce victima dispărea definitiv în nisip, stârnind entuziasmul şi clocotul arabilor, Salma alergă pe o stradă lăturalnică, înspre o colină. Când, după o jumătate de oră, îşi aruncă privirile în depărtări, pe o altă colină, ceva mai înaltă decât aceea pe care se afla ea, descoperi făptura matahalei, iscată sub un cerc de lumină. Hohotea din toate puterile, pregătindu-şi zborul, nu înainte de a-i face Salmei un semn de prietenie (p.97).
Cele trei părţi ale romanului, Narcoze, Hipnoze şi Psihoze reprezintă exact etapele pe care le parcurge prada înainte de a fi sfâşiată de tine, personaj şi urmăritor al ei. O narcotizezi, ca să nu-ţi rupă laţurile, lanţurile, pânzele ori iţele urzite, o hipnotizezi ca să scoţi de la ea tot ce-i viu şi-ţi e de folos, apoi, când, sătul şi mândru, cauţi recunoaşterea celorlalţi prădători, constaţi că ai intrat în perimetrul unui prădător mai mare, devii surescitat, obsedat de comploturi internaţionale, cu alte cuvinte, devii Plagamat în stare avansată de psihoză, transmisibilă tuturor personajelor din hrubele lui. Enciclopedistul ambulant regreta că nu adoptase poziţia Graţiei. Dacă ar fi ţinut un jurnal, i-ar mai fi rămas o consolare: odată cu fiinţa sa nu-i piereau şi faptele. Plagamat avea un trecut doldora de evenimente, menit să rămână în paginile unei cărţi. Putea să prefigureze şi întâmplările viitoare, să bănuiască ambiţiile gardienilor şi să ghicească împotrivirile arabilor. Un Cronos actualizat: orice revoluţie îşi devoră anumiţi fii (p.279) .
Învingerea lui Plagamat nu înseamnă, fireşte, dispariţia Rhizomei: în locul lui vor deveni stăpâni alţi enciclopedişti ambulanţi, la fel de dornici să influenţeze cursul istoriei din ambiţie şi dorinţă de înavuţire.
Universul scelerat al Rhizomei pare a fi pentru cititor pumnul în plex bun să-l arunce la pământ, de unde să se ridice dezmeticit totuşi, căutând, aproape fără voia lui, o cale de ieşire din această aberantă împletire de iţe care este lumea contemporană. Undeva mijeşte parcă o candelă timidă, numită simbolic libertatea presei. Presa scrisă, reprezentată în roman de Gilda Tudor, pare singurul lucru de care unele personaje se tem şi în care altele au încredere. Deşi nu lipsesc accentele ridiculizante (scena inaugurării adăpostului pentru câinii abandonaţi pare ieşită din imaginaţia lui Paul Scarron), ziariştii capabili să exprime adevărul sunt consideraţi singura şansă de a invinge răul care urcă din subteranele omenirii păcătoase şi riscă să contamineze totul.
Plasând asupra lumii de rhizome pericolul extincţiei (ciocnirea cu un asteroid este iminentă, recunoscută oficial şi chiar se fac eforturi pentru a evita coliziunea), Marius Tupan încearcă s-o determine la gândirea unui raport corect dintre om / istorie şi divinitate. Ultimul volum înseamnă conştientizarea „transcendenţei goale” şi marchează o tentativă de conciliere între planul teluric şi cel astral. Batalioanele invizibile ale lui Dumnezeu, cele care, fără a influenţa opţiunile oamenilor, le înregistrează şi le prezintă la judecata supremă, acolo unde, cum spune parabola biblică, se separă grâul de neghină, faptele bune de cele rele, încep să fie recunoscute şi chiar studiate în laboratoare. Comportamentul uman, aşadar, nu poate fi schimbat, întotdeauna va apărea o ideologie, o doctrină sau o religie nouă (simpateticosincretismul sau „sincretosimpatetismul”), deoarece, aşa cum spunea scriitorul Hans Bergel într-un interviu, „Una din motivaţiile mizeriei morale în politica istoriei contemporane a europenilor este eficienţa cu care se instalează ideologiile în creierele umane. Aceasta nu se referă doar la ideologiile luptei de clasă sau ale rasismului, componente naţionale şi patriotice pot la fel de bine să degenereze în ideologii. Astăzi ideea de consum sau moda pop au devenit ideologii”.

INTERVIU CU MARIUS TUPAN Scris de DENISA POPESCU (Centrul Cultural Piteşti)

"Haita îmi repugnă, individualitatea mă fascinează"
– Începem abrupt, domnule Tupan? Simt că suportaţi oscilaţiile de presiune. Vă merită revista Luceafărul? Dar dumneavoastră, ce ziceţi, o meritaţi?
– Staţi să-mi adun puterile. Nefiind în descendenţa lui Ceauşescu, care singur, într-o sală imensă, se adresa pereţilor – „Nu mă meritaţi!” – se referea, desigur, la români, nici în postura vreunui alt megaloman (deşi tipul ăsta de persoană se poartă acum, oricât aş încerca să-l imit, nu mă prinde!), predicând în faţa animalelor bolnave, continui să cred că mă aflu sub un program divin (despre care scriu mult în recenta mea trilogie) şi nu fac altceva decât să mă supun destinului ce mi-a fost dat. Dacă eu sau altul trebuia să conducă această revistă – sau să fie condus de ea! – un răspuns vor da generaţiile viitoare, amuzate să judece această amară tranziţie, parcă fără de sfârşit. Numai dacă voi fi luat în seamă, cu mica mea contribuţie, voi fi încântat în lumea cealaltă, căci asta înseamnă că nu am trecut anonim prin viaţă.
– Care sunt punctele forte ale politicii dumneavoastră editoriale, ce anume vă ajută să fiţi particular?
– Primul – şi cel mai important – e acela că am scos revista de sub influenţele comuniste, exercitate asupra ei multă vreme. Poeţii de curte nu mai sunt prezenţi în Luceafărul, ideologia ceauşistă e la distanţă de noi acum. Pentru cutezanţa asta am plătit şi plătesc încă, dar nu-mi pasă. De altfel, ca să ajung la al doilea punct, se observă cu ochiul liber că nu găzduim texte politice, strategia noastră fiind doar una literară. Apoi, vedetele revistei sunt numai scriitorii de valoare, indiferent de grupare sau curent, vizibili pe prima pagină ori de câte ori ne oferă colaborări. Ponderea o deţin tinerii, nu doar promovaţi, ci şi premiaţi la sărbătoarea anuală a Fundaţiei Luceafărul, în jurul datei de naştere a poetului naţional.
– Cum reuşiţi, în aceste condiţii, să existaţi ca publicaţie, financiar, dar şi sentimental, mai cu seamă că, în raport cu contextul, strategiile culturale sunt practic inexistente?
– Ca un cerşetor cu ambele braţe întinse în faţa trecătorilor. Alerg de la o bancă la alta, fac curte unor femei frumoase şi generoase, le portretizez în cărţi – asta înseamnă că sunt încă o dată câştigat! – pândesc directorii pe la colţuri, pentru a le capta bunăvoinţa. Venirea profesorului Nicolae Manolescu la cârma breslei noastre trebuie salutată cu toată reverenţa, fiindcă ne susţine – în parte financiar, în totalitate moral. Aţi observat, probabil, protestul semnat de Domnia Sa împotriva unor impostori. Hai să le zicem, ca pe vremea plumbuitului, culturnici care, la brambureala din cultură, vin cu practici insolente. Hotărâţi să-şi menţină posturile şi demnităţile, unii miniştri cântă în strună unui guvern acultural şi antinaţional. S-a anunţat de curând noul buget. Ei bine, triumfaliştii au suplimentat procentele la mai toate domeniile, numai cultura n-a căpătat nimic. Halal democraţie! Fiind puţini, noi nu ieşim în stradă, nu forţăm porţile ministerului, ci ne exprimăm nemulţumirile în scris. Probabil că nici măcar foiletoanele şi scrisorile deschise nu ne sunt citite (poate au nevoie de citaţii!), fiindcă e pierdere de vreme pentru cei care-s aleşi să gestioneze cu responsabilitate banii contribuabililor. Triste vremuri trăim!
– Să înţeleg că nu vorbiţi doar în numele Luceafărului? Celelalte reviste cum reacţionează?
– Se simte o solidaritate, ineficientă însă. Nu toate conducerile au audienţa necesară. Poate din cauza timidităţii sau a laşităţii unora. Dacă au fost cumparaţi cu câteva zeci de milioane, preferă să-i îndemne pe alţii la revoltă, ca şi ei să culeagă eventualele roade. Fiecare cu strategia lui, până la urmă. Cea prezentă acum nu-i însă cea mai profitabilă.
– Vreţi să spuneţi că unele reviste îşi joacă rolul mai bine decât altele?
– Ar fi greu să consemnăm asta. Scriitorii se cunosc bine între ei. Nu există un centru de putere, ci mai multe, poate doar influenţe, care determină o anume vizibilitate. S-a petrecut ceva amuzant în ultimii ani. Mediocrii, care n-au fost şi nu vor fi luaţi niciodată în calcule, oricât s-ar zbate, s-au legat prin cumetrii şi premii literare, fără valoare şi răsunet, sperând să-şi sporescă audienţa. Zadarnic! Cum, la o analiză temeinică, nu rezistă, pierd vremea de pomană. Garanţia trebuie s-o ofere opera, restul nu mai contează. Haita îmi repugnă, individualitatea mă fascinează!
– Presupun că e un atac – voalat – la adresa unor reviste din provincie.
– Bine spus. Însă numai la adresa unora, stângace. Aşa cum personajele unui roman nu pot depăşi gradul de cultură al semnatarului acestuia, tot aşa şi un conducător de revistă nu-şi poate depăşi condiţia, atrăgând semnături prestigioase. Puţini ştiu să plăsmuiască gazete. Anecdotă: un prozator cu ifose a plasat gratuit, pe mesele Uniunii Scriitorilor, 25 de exemplare. Câte credeţi că a găsit a doua zi acolo? 35. Aşadar, nimeni nu mai poate edita o publicaţie la voia întâmplării, fără a se adresa unui public-ţintă. Trebuie până şi aici har.
– Vă faceţi autocritica?
– Slavă Domnului, nouă ni s-a dublat tirajul din vara asta. Bănuiţi de ce? Se spune adesea că avem o revistă vie, actuală, deschisă tuturor creatorilor de valoare. Recent, un autor de rezonanţă ca Ion Cristofor protesta cu vehemenţă împotriva tratamentelor la care suntem supuşi din partea A. F. C. N. –ului. Nu numai el, ci şi alţii au protestat. Publicarea unor pamflete necruţătoare, trebuie să fie şi asta o cauză.
– Să nu uităm, domnule Tupan, de prezenţa tinerilor în paginile publicaţiei. Mai ţineţi minte pe câţi i-aţi sprijinit să debuteze?
– Da, în 15 ani, peste 400. Şi am şi repus în circulaţie autori uitaţi sau ignoraţi de critică.
– Câteva nume?
– Cu plăcere. Marian Popa, Romul Munteanu, Dumitru Nicolcioiu şi mulţi alţii.
– Să ne întoarcem la tineri. Pe cine contaţi?
– E greu de precizat şi de prevăzut. Unii sunt deja personalităţi, realizaţi şi literar, şi social: Ioan Stanomir, Carmen Muşat, Daniela Zeca, Bogdan Alexandru Stănescu. Alţii confirmă cu fiecare nou text: Arina Lungu, Maria Irod, Elena Vlădăreanu, Adrian Romilla, Augustin Cupşa, Mădălin Roşioru, Claudiu Komartin. S-ar putea spune c-a apărut un val care poate schimba canonul. Canonul îl fac mai mulţi, după cum ne asigura Nicolae Manolescu. Nu cred c-a venit însă vremea, chiar dacă unii consideră că acum au descoperit roata, când ştim, de fapt, cu toţii că ea se învârteşte de milioane de ani. Explorarea excesivă a pornografiei e o cărare înfundată. Nici alţii, suprarealiştii, n-au ajuns prea departe. Subiectul e restrâns şi urât mirositor. Mă tem că un nou clasicism se iveşte in nuce. Or, cum spunea un inspirat – şi adesea hulit critic – un mare creator e în afara modelor şi curentelor, fiindcă numai opera lui le poate îngloba pe toate.
– Privind retrospectiv, ce anume, din câte aţi trecut şi petrecut, consideraţi că v-a format literar? Ce v-a adus până aici?
– Eu cred prea mult în predestinare, aşa că nu atribui formării mele alte cauze decât cele prestabilite. Vă vorbeam despre programul divin care hotărăşte destinul lumii în general, al individului în particular. Cu toate astea, şi Domnul lasă unele situaţii ambigue. Poate pentru a le rezolva micul creator, în ambiţia lui de a-L concura. Pe credinţa asta m-am bazat atunci când am găsit rezolvarea impactului dintre asteroid şi Terra, în finalul trilogiei mele, recent apărute. Dumnezeu a hotărât ca bolovanul astral să lovească Pământul, dar – atenţie! – nu a precizat locul de ciocnire. Ei bine, Miru Rozeta, vizionarul cărţilor, l-a condus spre un vulcan în erupţie, unde consecinţele erau minime, ba – am putea spune – nule. Vă amintiţi ce spune un cardinal, rugat să-l numească pe noul Papă? „Numai Domnul îl ştie, noi urmează doar să-l ghicim!” În ceea ce mă priveşte, cu toate datele primite prin gene, de la o mamă visătoare, care improviza mult, nu aş fi ajuns să am opera pe care o cunoaşteţi, dacă aş fi fost un indolent. „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n sac”, sună o zicere inspirată. Dacă nu m-ar fi scuturat bine experienţele vieţii agitate, aş fi rămas doar un creator de magiunuri. În anii copilăriei şi ai adolescenţei, credeam că sunt damnat să execut multe profesii, de care nu eram deloc mândru. Acum, după ce le-am traversat, consider că am fost un norocos. Trecerea prin numeroase medii mi-a ascuţit observaţia şi mi-a îmbogăţit memoria. Pentru un prozator e esenţial să cunoască graiurile şi perspectivele timpului său. Monotonia şi uniformizarea sărăcesc opera.
– Care este problematica pe care vă doriţi s-o abordaţi, poate chiar cu prilejul următoarei cărţi?
– Nu mi-am făcut din scris o profesie, de vreme ce-am fost găsit tot timpul în câmpul muncii, adică lefegiu, n-am admis vreo comandă socială, n-am vânat subiecte sau teme. Am interpretat doar ceea ce m-a obsedat la un moment dat. Sigur, mi-am exploatat la sânge biografia tumultuoasă, în trilogia Coroana Izabelei, de pildă. Am fost şi sunt atras de paranormal. Am publicat un roman-teatru în acest sens, Rătăcirea Domnului, alături de numeroase proze, în antologia Vămile depresiunii. Fireşte, n-am rămas indiferent la marile convulsiuni şi atrocităţi ale istoriei, este cazul romanului Vitrina cu păsări împăiate, care mi-a fost topit de cenzura comunistă. Acum, după o nouă trilogie – Batalioane invizibile – s-ar putea crede că am cam epuizat proiectele. Din păcate – sau din fericire – nu mă pot astâmpăra. Am în minte câteva povestiri, chiar şi un roman de mai mici dimensiuni, dar nu ştiu când le voi da consistenţă.
– Dacă tot aţi vorbit de ultima trilogie, vă invit, să vedem dacă reuşiţi, să vă fiţi propriul critic. Dar unul nemilos! Ce-ar fi de comentat împotrivă?
– Că nu-i deloc distractivă pentru amuzamentul coafezelor şi al merceologilor. Că-i împotriva curentului, extinsă adică pe sute de pagini. Că are prea multe personaje, chiar dacă ele sunt readuse în memoria cititorilor într-un capitol special – Dramatis personae – în finalul cărţii. Că susţine o teorie, anihilarea unui asteroid, care-i de domeniul astronomiei. Că are mulţi termeni ştiinţifici, care i-ar putea încurca şi plictisi pe leneşii lecturii. Că are scene fierbinţi de amor şi pudibonzii s-ar ruşina. Că omagiază femei frumoase, inteligente şi generoase, cum nu sunt prea multe în realitate. Că lasă impresia existenţei unui centru de putere, când atâtea naţiuni speră ca ele să fie în prim-plan…
– Suficient! V-aţi ambiţionat să atacaţi atâtea subiecte! Nu cumva s-a întâmplat să daţi şi vreun diagnostic greşit? Oricum, să plângeţi aşa, pentru toată lumea, e ceva. Când v-a durut, apropo, ultima oară sufletul?
– Când mi-a murit o pisică, după o operaţie de cezariană. Era slăbiciunea socrului meu, care s-a prăpădit şi el, de altfel, cu puţină vreme înaintea ei. Mi s-a părut atunci că sunt nişte semne, pe care nici acum n-aş vrea să le interpretez.
– Cum vă pansaţi de obicei?
– Prin scris, desigur. Darul ăsta, dat creatorului, n-are egal în lume. Recompensa te îndeamnă să continui până închizi ochii definitiv. Scriitorul, ca şi pictorul, ca şi muzicianul, e nepensionabil, mereu în tranşee, oricând capabil de surprize.
– Aici, la noi, şi mă refer la vizita recentă pe care aţi făcut-o în Argeş, aţi avut parte de vreo surpriză? Cine le caută, cine le aşteaptă, cine crede cu tărie în ele, le găseşte. Sau îl găsesc ele…
– Am avut parte de mai multe. Oamenii inteligenţi de-aici ştiu să le protejeze, ştiu ce să facă din şi cu ele. Da, am avut parte, îndeosebi de ispite creole, atât de familiarizate cu tărâmul miraculos al poeziei. Pe care, de fapt, îl sporesc.