Preşedintele României...

---

Repatrierea urnelor funerare ale scriitorilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca
Repatrierea urnelor funerare ale scriitorilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca va avea loc vineri, 25 aprilie a.c., cu o aeronavă specială.
Având în vedere anvergura naţională a operei şi a personalităţii scriitorilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la Aeroportul internaţional „Henri Coandă” se va desfăşura un ceremonial solemn.
Momentul comemorativ va avea loc la Ateneul Român, unde urnele funerare vor fi depuse la ora 12.45, urmând ca, după ora 16.00, să fie aduse, potrivit dorinţei testamentare, la Casa Lovinescu.
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au primit Ordinul Naţional „Steaua României” în semn de înaltă apreciere pentru opera lor intelectuală şi pentru tot ceea ce au însemnat, de-a lungul mai multor decenii, pentru poporul român.

Participare la «Campania globală pentru educaţie 2008. Cea mai mare lecţie din lume»
Preşedintele României, Traian Băsescu, a participat astăzi, 23 aprilie a.c., la «Campania globală pentru educaţie 2008. Cea mai mare lecţie din lume», organizată de Fundaţia „Salvaţi Copiii-România”.
Iată discursul susţinut de şeful statului cu această ocazie:
„Vă mulţumesc mult pentru invitaţie, în primul rând, pentru invitaţia de a participa la această lecţie. Atât copiilor, cât şi dascălilor care se află în sală vreau să le spun că, deşi am ultimul cuvânt, nu este în virtutea faptului că aş putea da lecţii cuiva, ci pur şi simplu pentru că tema educaţiei a fost una pe care Preşedinţia a preluat-o, a supus-o analizei unor specialişti, are un diagnostic şi diagnosticul nu este bun deloc.
Vreau să ştiţi că lucrurile pe care le spun despre educaţie de mai bine de un an şi jumătate, în spaţiul public, sunt concluzii ale unei analize temeinice făcute cu privire la sistemul de educaţie românesc. Şi trebuie să vă spun că aceste concluzii - adesea critice şi care de cele mai multe ori şi-au primit tot soiul de riposte politice, dar în detrimentul sublinierii realităţii sistemului de educaţie românesc -, sunt mai rele decât cele care au fost prezentate de Preşedinţie anul trecut în concluziile Raportului "România educaţiei, România cercetării". Sunt mai rele pentru că au avut la bază date statistice din 2005 şi 2006, iar evaluarea internaţională a sistemului de educaţie românesc preuniversitar a coborât în clasamentul internaţional cu alte 5 locuri de la data Raportului Comisiei prezidenţiale.
Deci, dragi copii, doamnelor şi domnilor profesori, dacă nu privim responsabil realitatea sistemului nostru de educaţie, va rămâne o demagogie să vorbim despre discriminarea romilor, despre discriminarea copiilor cu dizabilităţi, pentru că generaţiile de copii români, în ansamblul lor, vor fi discriminate pe piaţa forţei de muncă europene. Toţi tinerii din România se vor constitui într-un mare pachet de cetăţeni români discriminaţi, indiferent care le este etnia, în raport cu şansele pe care li le oferă statutul de stat membru al Uniunii Europene. Despre posibilităţi, soluţii legate de diminuarea şi până la urmă anularea discriminărilor, pe care le recunoaştem, cu privire la romi s-a discutat.

Aş mai face însă o precizare, un punct de vedere personal, dacă vreţi, şi care rezultă din discuţii, dar şi din realităţi. Nu uitaţi sau nu uit că am fost primar timp de patru ani, primar al Bucureştiului, cu o populaţie consistentă de romi, concentrată în diverse cartiere. Problema nu sunt copiii şi aş îndrăzni să spun că sărăcia este doar o parte a problemei. Familiile de romi, în general, au un număr mare de copii şi indemnizaţiile pe care le primesc de la stat le permit să asigure copilului şi săndăluţe - spunea cineva că nu sunt bani de sandale - şi biletul de tramvai sau de metrou, şi biletul de autobuz, să meargă la şcoală, şi o hăinuţă. Marea problemă este educaţia şi cultura familiilor de romi. Problema trebuie căutată în primul rând la părinţi, acolo unde, din punct de vedere cultural, mersul la şcoală nu este o prioritate, de multe ori. Sigur, nu trebuie generalizat pentru toate familiile de romi, dar pentru mare parte din familiile de romi realitatea este în zona părinţilor, şi nu în zona copiilor, în zona părinţilor, şi nu în zona sărăciei extreme. Cred că aici trebuie focusat efortul instituţiilor statului, al administraţiilor locale, dar şi al societăţii civile.
Uitaţi-vă că în spaţiul public avem chestiunea românilor de peste hotare care nu sunt susţinuţi. La nivel guvernamental sunt şase structuri care veghează la problema românilor din afara frontierelor. Pentru romi nu ştiu dacă este a 18-a sau a 4-a, dar, oricum, trebuie să ne lecuim de făcut tot soiul de agenţii, de câte ori vrem să creăm o sinecură sau să dăm un semnal. Aici ne trebuie agenţii integrate. Chiar auzeam în discuţie că trebuie să se ocupe şi o instituţie, şi alta, şi cealaltă... Dacă nu integrăm atribuţiunile agenţiilor, vom constata că în orice dezbatere pe probleme practice vor începe să dea vina una pe alta şi nimeni nu ştie care este frontiera la care încetează atribuţiunile uneia şi încep atribuţiunile celeilalte, nu numai datorită confuziilor din lege, din legi în general, dar şi datorită modului defectuos în care în România comunică instituţiile statului. Cred că una din problemele pe care le avem în ceea ce priveşte şansele pentru romi este ca toate agenţiile să se comaseze într-una singură, să fie agenţii integrate care să abordeze tot palierul de probleme, de la riscul de a nu avea bani să-i cumpere săndăluţe până la convingerea părinţilor că trebuie să-şi trimită copiii la şcoală şi chiar introducerea părinţilor într-un sistem de educaţie I-IV, măcar, să poată semna, dacă discutăm despre romi.
Copiii cu dizabilităţi au cea mai reală problemă [...] prin care le spunem toţi că-i dispreţuim privind capacitatea lor de acces în şcoli şi în instituţii. Nu facem lucruri elementare pentru ei. S-a ridicat aici problema, că au acces doar la parter, dar nu vorbim de grupuri sanitare, nu vorbim de bănci care să fie adaptate nevoilor lor etc. Trebuie derulată o întreagă politică. Personal nu sunt pentru separarea acestor copii, indiferent care este tipul de dizabilitate. Ei trebuie să trăiască în colective sănătoase şi să fie trataţi egal, fie că sunt copii cu dizabilităţi, fie că sunt copii de romi, fie că sunt copii maghiari. Şi aici fac o paranteză spunând că una din marile greşeli, în opinia mea - poate fi şi altfel, dar nu poţi să nu o exprimi, pentru că doar dacă o exprimi poate fi analizată -, una din marile greşeli care s-au făcut în ceea ce priveşte discriminarea unei minorităţi, dincolo de ineficienţa în problematica romilor, este în ceea ce-i priveşte pe maghiari. Separarea copiilor români de copiii maghiari în judeţe cu populaţie romă şi maghiară a creat un handicap uriaş pentru copiii maghiari. Ei sunt condamnaţi să-şi găsească locuri de muncă doar în Covasna şi Harghita, pentru că mulţi dintre ei, în mod deosebit cei din mediul rural din aceste judeţe, nu vorbesc limba română în familie. El se duce în clasa I nevorbitor de limbă română şi învaţă limba română la şcoală atât cât o învaţă, dar fără contact cu copiii români, de care a fost separat, urmare a "înţeleptelor" decizii politice, este un slab vorbitor de limbă română, iar şansele lui de a evolua în societate se limitează la Covasna şi Harghita, pentru că Ungaria, în momentul de faţă, nu le oferă condiţii mai bune decât România. Neavând şansa bunei cunoaşteri a limbii române au şansele limitate de reuşită în viaţă. Probabil acest aspect va trebui reanalizat.
Revenind la discriminarea copiilor cu dizabilităţi, categoric trebuie să găsim soluţia de a-i ţine integraţi în colectivele cu copii fără probleme şi să le creăm condiţii să fie egalii lor în performanţa şcolară: calculatoare potrivite, sisteme optice de care au nevoie, sisteme care să le substituie deficienţele locomotorii; sau celebra deja problemă a copiilor cu HIV, care ar trebui să fie trataţi în primul rând de profesori ca fiind egali. Acestea ar fi câteva lucruri pe care am vrut să le spun despre discriminare, dar nu mă pot opri să nu continui a vorbi despre educaţie pe tema cealaltă, discriminarea copiilor români datorită slabelor performanţe ale sistemului de educaţie românesc. Există acest risc ca, într-un număr de ani, datorită creşterii diferenţei de performanţă, de calitate a educaţiei româneşti faţă de educaţia din Europa să ne autodiscriminăm pe banii statului român, pe banii bugetului de stat, să ne autodiscriminăm generaţii întregi de tineri şi aici vin şi ridic problema calităţii educaţiei. Trebuie să ieşim din demagogia figurii idilice a dascălului, dascălul este la dispoziţia sau în slujba beneficiarului, aşa cum spunea domnul director al Agenţiei de Calitate în Educaţie, este un partener al copilului şi nu stăpânul lui. Până la vârsta de 10-12, probabil, chiar 14 ani, până când copilul îşi ia buletinul, dincolo de a-i preda corect lecţiile copilului, dascălul are obligaţia prin comportament să îi substituie părintele, iar după ce copilul a intrat în liceu dascălul trebuie să îi fie un partener copilului. Nu mai poate funcţiona tipul de profesor care vine şi după dictare îşi predă teorema hiperboloidului cu trei pânze la ora de matematică, s-a terminat ora, spune luaţi şi faceţi probleme de la 1 la 80 până mâine, după care bună ziua! Acest tip de dascăl nu mai poate funcţiona, nu mai poate genera performanţă, el afectează performanţa tuturor copiilor din clasă.
Aici avem două tipuri de probleme cu dascălii şi trebuie să le punem pe masă, cinstit: una este modul de a preda - şi nu aş vrea să înţelegeţi că generalizez. Sunt profesori extraordinari, care odată cu lecţia îţi transferă şi sentimentul de respect pentru ei ca om, de dragoste pentru ei. Sunt, însă, şi mult prea mulţi profesori care uită că au în clasă copii ale căror suflete se formează în orele lor, printre altele. Aici aş ridica două probleme care ţin de sistemul românesc de educaţie, partea preuniversitară: reforma curriculară şi orele opţionale. Nu ştiu, s-ar putea să greşesc şi doar să mi se pară mie că, zilnic, copiii au cinci-şase ore. Greşesc? Ajung şi la şapte ore. Sigur că am spus ironic că poate greşesc, dar, a ţine copilul - şi o spun cinstit pentru dascăli - dumneavoastră, în condiţiile în care ştiu că trebuie să vă pregătiţi acasă lecţiile pentru o bună calitate a predării, deci mai aveţi nişte ore acasă, dar, totuşi, aveţi 16 - 18 ore de muncă pe săptămână. Câte ore au copiii? Şase ori cinci? Treizeci. Deci, hai să fim cinstiţi! De ce un copil poate fi ţinut în bancă şase ore pe zi, în timp ce un dascăl nu poate să predea mai mult de patru ore pe zi, dar două ore pe zi? Dar copilul poate sta şase ore, îi dăm şi teme pentru a doua zi. Ce facem din copii? Nu-i mai lăsaţi să facă sport, nu-i mai lăsaţi să se joace. Facem nişte maşinării plictisite de pe băncile şcolii.
Şi aici mai avem un aspect, dincolo de numărul enorm de ore. Într-o şcoală civilizată, într-un sistem de educaţie civilizat, în cele şase ore copilul îşi face şi orele şi temele. Noi îl ţinem şase ore la şcoală, dându-i un tratament extrem de dur din punct de vedere al efortului, la o vârstă la care poate că prioritatea ar fi să-şi găsească motivaţia de a învăţa, să-şi găsească motive să râdă, să-şi găsească motive să se manifeste individual sau în grupuri de prieteni, şi nu neapărat să stea într-o bancă timp de şase, sapte ore pe zi. Şi aici venim, reforma curriculară care trebuie să defrişeze sistemul de educaţie românesc de ce este în plus. Şi al doilea lucru: orele opţionale. La foarte puţine şcoli din România copilul într-adevăr are şansa să opteze. Pentru că forţa dascălilor de a impune orele care trebuie predate, pentru că asta le este calificarea, este mult mai mare decât dorinţa copilului de a opta pentru un obiect sau pentru altul. Şi acest lucru nu-l putem rezolva decât fiind cinstiţi cu copiii. Ei sunt prioritatea şcolii sau profesorii? Aici trebuie să răspundem cu maturitatea vârstei noastre şi cu responsabilitatea meseriei noastre: dacă suntem dascăli pentru elevi sau elevii sunt pentru dascăli. Eu nu inversez total sau nu pun întrebarea neapărat de pe poziţii diametral opuse, dar acest parteneriat între elev şi dascăl trebuie creat, între copil şi profesor.
Şi vreau să ştiţi că profesorii mai au o responsabilitate uriaşă, aceea de a transmite copilului dragostea pentru ceea ce predau, nu numai pentru profesor. Îmi aduc aminte - probabil că este un lucru care ţine de amintirile din şcoală, erau materii care-mi plăceau foarte mult pentru că dascălul mă făcuse să-mi placă - şi luaţi gazeta de fizică-chimie din perioada când am fost eu în liceu şi o să vedeţi că eram unul dintre cei care rezolvam foarte multe probleme pentru că dascălul mă făcuse să-mi placă materia. Or, asta este o responsabilitate care de prea puţine ori mai este asumată de profesor. Are foarte multe misiuni, de a fi bine pregătit, a doua misiune, de a fi un partener al elevului şi a treia, poate cea mai grea, să-l facă pe copil să-i placă materia pe care o predă. La universitate, acolo trebuie să-i placă meseria pe care şi-a ales-o, dar aici materia pe care o predă, pentru că de aici vor ieşi copii foarte tentaţi să devină foarte buni într-o zonă sau alta, dacă materia îi place.
Aş încheia, dincolo de ceea ce am spus, cred că extrem de multe din problemele ridicate sunt rezolvabile datorită faptului că au acoperire în resursă financiară. Dar fondul problemei, fondul pe care, de fapt, îl discutăm, fie că abordăm probleme de minorităţi, fie că abordăm problema curriculară, fie că abordăm calitatea profesorilor, orice am discuta, până la urmă, are o singură emblemă: competitivitatea României. Marea problemă a României acum este dacă va reuşi să fie competitivă în piaţa globalizată a UE. Or, fără un sistem de educaţie performant, România nu poate deveni competitivă. Şi vom rămâne cu etichetele actuale de pe forţa de muncă românească, repet, etichetele actuale pe piaţa europeană, forţa de muncă românească are două aşezări, în afară de vârfuri: necalificat sau slab calificată, pentru cei cu diplome.
Vă spun lucruri aspre, dar ele trebuiesc spuse, pentru că ascunzându-le, de fapt, nu găsim drumul către soluţia reală. Vreau să ştiţi că dacă educaţia nu se modernizează rapid, România nu are şanse să fie o ţară cu o economie competitivă în interiorul UE, vom rămâne un furnizor de forţă de muncă cu calificare îndoielnică, aşa cum vă spuneam, şi vom rămâne, în acelaşi timp, o ţară care nu va putea face performanţă economică. Iar lipsa de performanţă economică va însemna incapacitatea de a genera prosperitate pentru 22 de milioane de români. În ceea ce vă spun nu este nici un fel de politicianism. Nu există şedinţă, nu există summit al Consiliului European - în fiecare trimestru, şefii de stat şi de guvern din Europa se întâlnesc în Consiliul European -, nu există summit, de doi ani, în care problema calităţii educaţiei să nu se discute. Aceste dezbateri din Consiliul European au fost cele care m-au determinat să împing în ţară, din punct de vedere politic, la asigurarea finanţării. Şi acum, finanţarea existând, trebuie să facem acel salt calitativ, dar nu-l putem face decât dacă suntem cinstiţi unii cu alţii. Atât corp profesoral, cât şi elevi şi studenţi, formează un tandem. Avem nevoie de un cod care să stabilească drepturile şi obligaţiile dascălului, drepturile si obligaţiile elevului şi studentului şi obligaţia de a avea un sistem de educaţie de calitate. Sunt trei lucruri pe care trebuie să le facem în cadrul construcţiei strategiei de modernizare a sistemului de educaţie. Eu am prognozat că tot sistemul românesc de educaţie, şi nu eu personal, în birou, comisia prezidenţială condusă de domnul profesor Miclea, a prognozat că ne trebuiesc încă ani buni pentru a moderniza sistemul de educaţie românesc, dacă începem acum, o dată cu finanţarea.
Deci, nu spune nimeni că nu se face nimic, dar trebuie făcut fondul, reforma curriculară, stabilite targeturile sistemului de educaţie românesc, garantarea învăţământului gratuit, de la învăţământul preşcolar până la 10 clase, cât este obligatoriu în România. Sunt lucruri care trebuie să se deruleze în perioada următoare. Nimeni însă, nici preşedinte, nici ministru al educaţiei nu va reuşi modernizarea sistemului de educaţie în acest interval, 008-2013, dacă în proces nu sunt implicaţi toţi partenerii. De aceea am considerat că Pactul pentru educaţie nu este suficient să fie semnat numai de partidele politice, am invitat să-l semneze asciaţiile elevilor, ale studenţilor, sindicatele profesorilor din preuniversitar şi din sistemul universitar şi faza urmatoare, pe care o declanşăm imediat după sărbători, este să invităm industria să fie parte a acestui pact. Ne trebuie un efort al întregii societăţi, pentru a nu ne rata şansa. Vă repet, alerta mea este, şi v-o transfer şi dumneavoastră ca responsabilitate, din continuarea deprecierii calităţii sistemului de educaţie, aşa cum ea a fost constatată de sistemele de evaluare internaţionale anul trecut. Deci, nu sunt poveşti, nu sunt nici abordări electorale, este o realitate asupra căreia eu încerc să sensibilizez toată societatea românească, dar în mod deosebit actorii sistemului de educaţie românesc: profesori, elevi, studenţi, sindicate, beneficiari, care sunt cei din economie.
Eu vă mulţumesc mult, vă asigur că problema educaţiei rămâne pentru mine o prioritate majoră, pentru că realizez, şi vă invit si pe dvs să realizaţi eşecurile programate pe care ni le garantăm dacă nu modernizăm rapid sistemul de educaţie românesc. Vă mulţumesc mult pentru invitaţie şi vă doresc mult succes!”

Primire ambasadori
Preşedintele României, Traian Băsescu, i-a primit astăzi, 23 aprilie a.c., la Palatul Cotroceni, cu ocazia prezentării scrisorilor de acreditare, pe ambasadorii agreaţi ai Regatului Norvegiei şi Republicii Turcia în România, domnul Øystein Hovdkinn şi, respectiv, doamna Ayşe Sinirlioğlu
În cadrul discuţiilor cu ambasadorul Regatului Norvegiei, şeful statului a subliniat importanţa acordată intensificării cooperării economice bilaterale şi atragerii de noi investiţii norvegiene în economia românească. Preşedintele Traian Băsescu a evidenţiat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană a creat posibilitatea dezvoltării de proiecte de cooperare în cadrul Spaţiului Economic European, din care face parte şi Norvegia. În acest context, a fost exprimat interesul comun în domeniul energetic, în special pentru transferul de tehnologie norvegiană în materie de energii curate.
Convorbirile cu noul ambasador al Republicii Turcia la Bucureşti au permis o trecere în revistă a cooperării bilaterale, în scopul asigurării securităţii în zona Mării Negre, candidatura Turciei pentru aderarea la Uniunea Europeană, precum şi diversificarea căilor de transport al hidrocarburilor. Cu acest prilej, a fost subliniată importanţa pe care ambele state o acordă execuţiei rapide a proiectului gazoductului Nabucco, prin intermediul căruia ţările europene ar urma să fie alimentate cu gaz din regiunea Mării Caspice.