În Sfânta şi Marea Vineri se prăznuiesc răstignirea şi sfintele Patimi ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Cruce. Biserica mai face referire astăzi şi la mărturisirea mântuitoare facută pe cruce de unul dintre tâlharii care au fost răstingniţi împreună cu Iisus. Această mărturisire devine o pildă pentru noi toţi.
"Pe cel ce S-a rastignit pentru noi veniti toti sa-L laudam ca pe acesta L-a vazut Maria - Maica Domnului - pe cruce si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu". Astăzi biserica evocă bunăvoinţa Mîntuitorului de a primi moarte pentru a răscumpăra păcatele oamenilor. Domnul Hristos a zis către Tatăl despre cei care l-au răstignit: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac" (Lc. 23, 34). Tot astăzi, învăţăam de la Domnul Hristos sa ne incredintam toate grijile noastre in mainile lui Dumnezeu, caci Domnul Hristos fiind pe cruce, a zis catre Dumnezeu: "Parinte, in mainile Tale imi dau duhul meu" (Lc. 23, 46). Invatam de asemenea, de la Domnul Hristos sa implinim toate lucrurile pana la deplinatatea lor. Vinerea Mare este intunecata si luminata în acelaşi timp. Intunecata pentru ca s-a intunecat soarele si s-a cutremurat pamantul, dar si luminata, pentru ca-i luminata de iubirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Un alt model de învăţătură pentru creştini îl reprezintă comportamentul unuia dintre tâlharii răstigniţi alături de Iisus. Acesta şi-a dat seama că este osândit pentru greşelile lui şi i-a solicitat Mîntuitorului să-l absolve de ele. Tâlharul a zis catre Mantuitorul: "Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta", iar Domnul Hristos i-a raspuns: "Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu mine in Rai" (Lc. 23, 42-43). Creştinii ţin astăzi post negru. Acesta este tinut in credinta ca Dumnezeu il va feri pe cel care posteste de toate bolile, il va face sa fie sanatos si sa-i mearga bine tot restul anului si-l va ajuta la necazuri si nevoi. În popor spune ca pe cel care posteste nu-l va durea niciodata capul si acesta va sti cu trei zile inainte cand va muri. (Claudia DUMBRAVĂ)
Puterea de nebiruit a Crucii
În rânduiala Bisericii, Sfânta Cruce este cinstită în diferite momente ale anului liturgic: celebrările cele mai mari ţin de sărbătoarea anuală a Paştilor Domnului, în Vinerea Mare şi Sfântă, şi se continuă în Înălţarea Sfintei Cruci pe 14 septembrie, în Închinarea ei în duminica a treia a Postului Mare, în Scoaterea (Procesiunea) cinstitului lemn al Crucii pe 1 august şi, în fine, în pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe 7 mai. Cinstirea Crucii se întâlneşte în ciclul cotidian de rugăciune, precum şi în cel săptămânal: rugăciunile ceasurilor – în special al şaselea şi al nouălea – precum şi miercurile şi vinerile fac referinţă la Cruce, dar şi duminicile, Paştile săptămânii, sunt o continuă evocare a realităţii mântuitoare a Sfintei Cruci. Toate aceste momente prăznuiesc una şi aceeaşi Taină a Răscumpărării împlinite prin jertfa pe cruce a Mântuitorului, fiecare dintr-un alt punct de vedere, cu o nouă perspectivă.
Conform unei îndelungate tradiţii, în fiecare 14 septembrie sărbătorim Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Este zi de post şi ajun şi de „bucuroasă întristare” căci se venerează patimile şi moartea mântuitoare dar şi slava Fiului Omului. Pentru aceea textele liturgice consideră ziua aceasta „întru totul asemenea Vinerii celei Mari”. Întristarea pentru pătimirea şi moartea Mântuitorului exprimată în post îşi are contrabalansul în jubilaţia pentru triumful Celui Înviat. Crucea, din instrument de tortură, devine „moartea morţii”, înnoirea vieţii întru veşnicie şi stindard de biruinţă. Crucea nu mai poate rămâne ceea ce a fost căci Cel ce Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui (cfr. Luca 23, 46) de bunăvoie pe ea nu este un Hristos mort ci Kyrios, Stăpânul propriei Lui morţi şi Domnul vieţii Sale. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau.
Nimeni nu îl ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18). Crucea vădeşte dubla şi inseparabila dimensiune a Dumnezeului-Om: slăbiciunea Lui – asumată până la consecinţele extreme în care se lasă pradă morţii şi o depăşeşte prin dragoste răstignită – şi atotputernicia Lui în care îl restaurează pe om la starea cea dintâi prin Înviere. Hristos devine subiectul păcatului acceptat de bunăvoie: „Iată omul…” (Ioan 19, 5) fragilitatea, vulnerabilitatea, friabilitatea şi inconsistenţa condiţiei umane. Aceasta este iubirea nebună (manikon eros – pentru a folosi o expresie a lui Nicolae Cabasilas) a Dumnezeului întromenit pentru fratele Său căzut, pentru care nu pregetă a Se face istorie, păcat, umilire, pătimire şi moarte. Coexistă în Cruce o teologie a durerii, a eşecului, a beznei şi a părăsirii alături de una a luminii şi a triumfului. Vestea cea bună e că, pentru cel ce crede, dinamica este continuu şi univoc dinspre prima înspre cea de a doua. „Beznă măreaţă, mumă a luminii…” am spune, împreună cu Vasile Voiculescu.
Originea sărbătorii Înălţării Crucii este Ierusalimul, acolo unde pe 13 septembrie 335 a fost inaugurată dubla bazilică a Învierii şi a Crucii, construită peste locul Mormântului Mântuitorului şi al Golgotei de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. După cum scrie Etheria în al său Jurnal de călătorie, la sfârşitul secolului al IV-lea la Ierusalim această sărbătoare dura opt zile. Prima zi era sărbătorită în Biserica Sfântului Mormânt iar cea de a doua, 14 septembrie, adică, la Martyrium, în Bazilica înălţată pe locul unde a fost găsită Sfânta Cruce. Acolo „era arătată Sfânta Cruce întregii adunări”, după mărturia unui text armenesc din epocă. Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheze aminteşte cum veneau pelerini de pretutindeni să se închine Sfintei Cruci a Domnului care era păstrată în Biserica Ierusalimului şi cum aceştia luau cu ei aşchii din lemnul sfânt pentru a le răspândi în toată lumea. Amintirea acestei sfinţiri cu Înălţarea Crucii au fost sărbătorită în fiecare an mai întâi la Ierusalim iar mai apoi şi în alte părţi, mai cu seamă la Constantinopol şi în Bisericile care urmează aceeaşi tradiţie, dar şi în Apus.
La răspândirea sărbătorii au contribuit major războaiele dintre bizantini şi perşi din vremea împăratului Iraclie (610-641). În timpul acestor războaie perşii au cucerit Ierusalimul şi l-au jefuit în anul 615 luând drept pradă, printre alte odoare, şi Sfânta Cruce. Iraclie a contraatacat şi a readus Crucea la Ierusalim, predându-o în mâinile patriarhului Zaharia care a înălţat-o din nou pe Golgota într-o zi de 14 septembrie. Probabil acestui fapt se datorează şi prestigiul pe care această zi l-a câştigat, adumbrind solemnitatea iniţialei sărbătoriri a inaugurării bazilicii ierusalimitene, care a rămas în plan secund, ca un fel de înainte-prăznuire a Crucii.
Centrul sărbătoririi se află în înălţarea crucii care urmează modelul ierusalimitan descris în jurul anilor 700 de Sf. Andrei Cretanul şi consfinţit în această formulă prin rânduieli liturgice cu o vechime de mai bine de un mileniu. Tipikon-ul Marii Biserici constantinopolitane prevedea deja în secolul X: “Patriarhul se suie în amvon (care se afla în centrul bisericii, aş cum se vede şi în reprezentarea iconografică a praznicului), ia Crucea în mâini şi o înalţă. Poporul cântă Doamne miluieşte. Apoi prima, a doua şi a treia înălţare. După cea de a treia, Patriarhul coboară treptele amvonului şi se închină cinstitului lemn.” Ulterioare menţiuni tipiconale prevăd înălţarea Sfintei Cruci spre cele patru puncte cardinale. Astăzi Crucea este purtată în procesiune solemnă, împodobită cu busuioc şi flori, tămâiată, înălţată şi cinstită prin închinăciuni adânci, până la pământ. Sensul acestor gesturi cultuale este multiplu şi sugestiv: este, probabil, reprezentare a mişcărilor găsirii Lemnului Sfânt; este înălţare ca să îl vadă credincioşii şi să i se închine; este binecuvântare a întregii lumi înţeleasă în cele patru puncte cardinale; este simbol al înălţării şi al slavei lui Hristos cel răstignit (pentru sensul ioaneic al acestora se pot vedea Ioan 3, 13-15; 8, 28; 12, 31-32); este ceva ce aminteşte de victoriile împăraţilor de odinioară şi de triumful învingătorilor.
Jertfa pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu rămâne temeiul obiectiv şi universal al mântuirii care se aplică întregului neam omenesc. Mântuirea fiecăruia dintre noi, în parte, însă, se împlineşte efectiv numai când este asumată personal, nominal, prin alegerea liberă a fiecăruia. Adam cel dintâi, omul căderii şi al morţii, şi Adam cel de-al doilea şi ultim, „pârga învierii celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20) sunt cei doi poli prezenţi în toate vârstele umanităţii şi a fiecăruia dintre noi. Fiecare are libertatea de a-şi alege coordonatele existenţiale. Fără a înceta să fie semn de expiere, compensatoare a răului – sau, am spune, tocmai pentru aceea – Crucea devine simbolul specific şi complet al unei evoluţii deschise şi personificate. pr.Eduard-William Fărtan (http://www.imn.gr/curierulatenei/culture/ca230-ca240/ca235a.htm)
Conform unei îndelungate tradiţii, în fiecare 14 septembrie sărbătorim Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Este zi de post şi ajun şi de „bucuroasă întristare” căci se venerează patimile şi moartea mântuitoare dar şi slava Fiului Omului. Pentru aceea textele liturgice consideră ziua aceasta „întru totul asemenea Vinerii celei Mari”. Întristarea pentru pătimirea şi moartea Mântuitorului exprimată în post îşi are contrabalansul în jubilaţia pentru triumful Celui Înviat. Crucea, din instrument de tortură, devine „moartea morţii”, înnoirea vieţii întru veşnicie şi stindard de biruinţă. Crucea nu mai poate rămâne ceea ce a fost căci Cel ce Şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui (cfr. Luca 23, 46) de bunăvoie pe ea nu este un Hristos mort ci Kyrios, Stăpânul propriei Lui morţi şi Domnul vieţii Sale. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau.
Nimeni nu îl ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18). Crucea vădeşte dubla şi inseparabila dimensiune a Dumnezeului-Om: slăbiciunea Lui – asumată până la consecinţele extreme în care se lasă pradă morţii şi o depăşeşte prin dragoste răstignită – şi atotputernicia Lui în care îl restaurează pe om la starea cea dintâi prin Înviere. Hristos devine subiectul păcatului acceptat de bunăvoie: „Iată omul…” (Ioan 19, 5) fragilitatea, vulnerabilitatea, friabilitatea şi inconsistenţa condiţiei umane. Aceasta este iubirea nebună (manikon eros – pentru a folosi o expresie a lui Nicolae Cabasilas) a Dumnezeului întromenit pentru fratele Său căzut, pentru care nu pregetă a Se face istorie, păcat, umilire, pătimire şi moarte. Coexistă în Cruce o teologie a durerii, a eşecului, a beznei şi a părăsirii alături de una a luminii şi a triumfului. Vestea cea bună e că, pentru cel ce crede, dinamica este continuu şi univoc dinspre prima înspre cea de a doua. „Beznă măreaţă, mumă a luminii…” am spune, împreună cu Vasile Voiculescu.
Originea sărbătorii Înălţării Crucii este Ierusalimul, acolo unde pe 13 septembrie 335 a fost inaugurată dubla bazilică a Învierii şi a Crucii, construită peste locul Mormântului Mântuitorului şi al Golgotei de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. După cum scrie Etheria în al său Jurnal de călătorie, la sfârşitul secolului al IV-lea la Ierusalim această sărbătoare dura opt zile. Prima zi era sărbătorită în Biserica Sfântului Mormânt iar cea de a doua, 14 septembrie, adică, la Martyrium, în Bazilica înălţată pe locul unde a fost găsită Sfânta Cruce. Acolo „era arătată Sfânta Cruce întregii adunări”, după mărturia unui text armenesc din epocă. Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheze aminteşte cum veneau pelerini de pretutindeni să se închine Sfintei Cruci a Domnului care era păstrată în Biserica Ierusalimului şi cum aceştia luau cu ei aşchii din lemnul sfânt pentru a le răspândi în toată lumea. Amintirea acestei sfinţiri cu Înălţarea Crucii au fost sărbătorită în fiecare an mai întâi la Ierusalim iar mai apoi şi în alte părţi, mai cu seamă la Constantinopol şi în Bisericile care urmează aceeaşi tradiţie, dar şi în Apus.
La răspândirea sărbătorii au contribuit major războaiele dintre bizantini şi perşi din vremea împăratului Iraclie (610-641). În timpul acestor războaie perşii au cucerit Ierusalimul şi l-au jefuit în anul 615 luând drept pradă, printre alte odoare, şi Sfânta Cruce. Iraclie a contraatacat şi a readus Crucea la Ierusalim, predându-o în mâinile patriarhului Zaharia care a înălţat-o din nou pe Golgota într-o zi de 14 septembrie. Probabil acestui fapt se datorează şi prestigiul pe care această zi l-a câştigat, adumbrind solemnitatea iniţialei sărbătoriri a inaugurării bazilicii ierusalimitene, care a rămas în plan secund, ca un fel de înainte-prăznuire a Crucii.
Centrul sărbătoririi se află în înălţarea crucii care urmează modelul ierusalimitan descris în jurul anilor 700 de Sf. Andrei Cretanul şi consfinţit în această formulă prin rânduieli liturgice cu o vechime de mai bine de un mileniu. Tipikon-ul Marii Biserici constantinopolitane prevedea deja în secolul X: “Patriarhul se suie în amvon (care se afla în centrul bisericii, aş cum se vede şi în reprezentarea iconografică a praznicului), ia Crucea în mâini şi o înalţă. Poporul cântă Doamne miluieşte. Apoi prima, a doua şi a treia înălţare. După cea de a treia, Patriarhul coboară treptele amvonului şi se închină cinstitului lemn.” Ulterioare menţiuni tipiconale prevăd înălţarea Sfintei Cruci spre cele patru puncte cardinale. Astăzi Crucea este purtată în procesiune solemnă, împodobită cu busuioc şi flori, tămâiată, înălţată şi cinstită prin închinăciuni adânci, până la pământ. Sensul acestor gesturi cultuale este multiplu şi sugestiv: este, probabil, reprezentare a mişcărilor găsirii Lemnului Sfânt; este înălţare ca să îl vadă credincioşii şi să i se închine; este binecuvântare a întregii lumi înţeleasă în cele patru puncte cardinale; este simbol al înălţării şi al slavei lui Hristos cel răstignit (pentru sensul ioaneic al acestora se pot vedea Ioan 3, 13-15; 8, 28; 12, 31-32); este ceva ce aminteşte de victoriile împăraţilor de odinioară şi de triumful învingătorilor.
Jertfa pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu rămâne temeiul obiectiv şi universal al mântuirii care se aplică întregului neam omenesc. Mântuirea fiecăruia dintre noi, în parte, însă, se împlineşte efectiv numai când este asumată personal, nominal, prin alegerea liberă a fiecăruia. Adam cel dintâi, omul căderii şi al morţii, şi Adam cel de-al doilea şi ultim, „pârga învierii celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20) sunt cei doi poli prezenţi în toate vârstele umanităţii şi a fiecăruia dintre noi. Fiecare are libertatea de a-şi alege coordonatele existenţiale. Fără a înceta să fie semn de expiere, compensatoare a răului – sau, am spune, tocmai pentru aceea – Crucea devine simbolul specific şi complet al unei evoluţii deschise şi personificate. pr.Eduard-William Fărtan (http://www.imn.gr/curierulatenei/culture/ca230-ca240/ca235a.htm)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu