Lecţia de smerenie
La Mănăstirea Golia din Iaşi, precum şi la alte câteva mănăstiri din ţară, dar şi de la Ierusalim şi de la Muntele Athos, a avut loc, ieri, ritualul spălării picioarelor ucenicilor, care aminteşte de ceea ce a făcut Mântuitorul Iisus Hristos în urmă cu aproape 2.000 de ani. Ritualul, care aminteşte de gestul de smerenie al lui Iisus Hristos făcut înainte de Cina cea de Taină, se săvârşeşte anual, în Joia Mare, în mănăstirile care au cel puţin 14 vieţuitori. Cel care spală picioarele este întotdeauna stareţul mănăstirii. Ucenicii sunt aşezaţi pe scaune, după cum arată icoana spălării picioarelor. De fapt, ritualul constă în punerea în scenă a Evangheliei după Ioan, singura care vorbeşte despre acest episod. Ritualul spălării picioarelor se mai ţine astăzi doar în câteva mănăstiri din ţară, printre care şi Mănăstirile Nicula, Golia, Sihăstria şi Putna. În lume, această practică mai este întâlnită la Ierusalim, acolo unde chiar patriarhul „joacă“ rolul Mântuitorului, şi la câteva dintre mănăstirile Muntelui Athos. „Ritualul spălării picioarelor ne duce cu gândul cu aproape 2.000 de ani în urmă, când, în joia din Săptămâna Patimilor, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a spălat picioarele ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, oferindu-ne o pildă de adevărată smerenie, de dragoste pentru ucenici şi pentru toţi oamenii. Este o tradiţie frumoasă şi este pentru toţi un îndemn la smerenie, la pocăinţă. Este un moment de meditaţie prin care să conştientizăm că nu suntem unii mai mari decât ceilalţi. Dacă Hristos s-a smerit pentru noi, suntem şi noi datori să ne smerim în faţa celorlalţi, să-i considerăm pe toţi egali, pentru că înaintea Mântuitorului nostru suntem, toţi, la fel. La Mănăstirea Golia, acest ritual se ţine de şase ani, şi asta pentru că mănăstirea a fost reînfiinţată recent. Dorim însă să perpetuăm cât mai mult această tradiţie, pentru că este un exemplu frumos şi o pildă pentru noi, cei care slujim împreună aici“, a declarat stareţul Mănăstirii Golia, Vitalie Danciu. Readucerea în actualitate În prezenţa câtorva zeci de oameni, în jurul orei 10:00, după Sfânta Liturghie, la Golia a început „punerea în scenă“ a unui episod extrem de important din şirul de episoade pe care Iisus le-a trăit în drumul Său spre răstignire. Călugării din obştea mănăstirii din centrul Iaşului, întruchipând pe cei 12 apostoli, şi-au descălţat picioarele, pentru ca stareţul, întruchipând pe Mântuitorul lumii, să le spele şi să le sărute, întocmai cum spune Evanghelia. „Şi pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-l rugăm (...) S-a sculat de la cină, s-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, s-a încins“, spune diaconul. În acest timp, călugării îşi descoperă picioarele pentru a fi spălate. „După aceea, a turnat apă în spălătoare şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins“. După ce le spală, stareţul sărută picioarele fiecăruia dintre cei 12 călugări. „Precum eu am făcut vouă şi voi să faceţi“ Când ajunge la Simon Petru, acesta se împotriveşte: „Deci a venit la Simon Petru şi a zis acela: «Doamne! Tu vrei să speli picioarele mele?»“. În ritualul spălării de la Golia, Sfântul Petru este închipuit de economul mănăstirii. Sfântul Petru este singurul dintre apostoli cu care Iisus poartă un dialog şi ultimul căruia îi sunt spălate picioarele. La întrebarea lui Simon Petru, Mântuitorul răspunde: „Ce fac eu tu nu ştii acum, dar vei cunoaşte după acestea“. Simon Petru continuă să se împotrivească, spunând: „Nu vei spăla picioarele mele în veci“. Hristos îi răspunde la aceasta: „De nu te voi spăla, nu vei avea parte de Mine“. Din evlavie faţă de Învăţătorul său, Petru spune, în cele din urmă: „Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul“, iar Hristos încheie, spunând: „Cel ce este spălat nu trebuie decât picioarele a le spăla şi este curat. Tot aşa şi voi curaţi sunteţi, dar nu toţi“, referindu-se prin aceasta din urmă, la Iuda, care Îl va vinde. După dialog, îi spală picioarele lui Petru şi le sărută, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi 11 ucenici. După ce a spălat picioarele ucenicilor, stareţul şi-a pus din nou veşmintele liturgice, spunându-le călugărilor, citând textul scripturistic: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi datori sunteţi unul altuia să spălaţi picioarele, că pildă am dat vouă, că precum Eu am făcut vouă şi voi să faceţi“. Apoi rosteşte o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, prin care rosteşte că „spălând praful ce s-a lipit de noi prin păcate şi ştergându-ne unul pe altul cu ştergarul dragostei, să putem plăcea ţie în toate zilele vieţii noastre şi să aflăm milă înaintea Ta“. După citirea rugăciunii prin care evocă gestul pe care l-a săvârşit, părintele stareţ stropeşte pe cei 12 călugări cu apa cu care le-a spălat picioarele. „Sunt surprinsă şi emoţionată. Eu vin din Muntenia şi acolo nu am văzut niciodată aşa ceva. Am aproape 84 de ani şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să nu mor înainte de a vedea astfel de moment. Am venit în Iaşi în vizită de Paşti şi iată câtă bucurie am după ce am văzut asta. Nu ştiu cum am să le spun celor de la mine ce am văzut“, ne-a spus Valeria Achim, o credincioasă din Bucureşti, care a lăcrimat pe tot parcursul slujbei. (Narcisa BALABAN Vineri, 25 Aprilie 2008)
Hristos, „mielul junghiat de la întemeierea lumii“
Care este sensul morţii? De ce viaţa are acest prag peste care a trebuit să treacă Însuşi Domnul Hristos? Există o legătură între moarte şi înviere? Acestea sunt întrebări pe care un mare duhovnic şi un apreciat autor de cărţi duhovniceşti, părintele Ioanichie Bălan, i le-a adresat unui alt mare părinte şi dascăl al nostru, Constantin Galeriu. Un amplu dialog pe tema jertfei lui Hristos şi a Învierii Lui a fost publicat de protosinghelul Ioanichie Bălan, la începutul anilor â90, în volumul „Convorbiri duhovniceşti“. Găsim de cuviinţă să vă aducem în atenţie o temă potrivită cu ziua în care ne aflăm, când comemorăm jertfa pe cruce a Domnului. Jertfă şi oferire de bună voie La întrebarea părintelui Ioanichie Bălan, dacă există o legătură între moarte şi înviere, părintele Galeriu a răspuns: „Iisus Hristos, Domnul nostru, moare şi înviază! Mai adânc, se jertfeşte pentru a ne descoperi o nouă viaţă: cea a învierii. Moartea Lui este şi jertfă, pentru că este oferire de bună voie. «Venind Domnul spre patima cea de bună voie, pentru mântuirea noastră, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru…», mărturiseşte Biserica în Otpustul Duminicii Stâlpărilor. Domnul pe Sine se aduce Jertfă de bună voie şi fără păcat, deci fără sămânţa morţii. Numai jertfa, numai moartea ca jertfă are drept ţel viaţa. «Jertfa nu vrea moarte pentru moarte, ci moarte pentru viaţă» (V. Jankelevich), pentru un plus de viaţă. «Crucea, ca moarte a lui Hristos, dă morţii, prin ea însăşi, un alt sfârşit în biruirea morţii, adică inversează rostul morţii, făcând-o din moarte care pune capăt vieţii, moarte care se desfiinţează prin ea însăşi, eliberând viaţa de moarte: Hristos a înviat din morţi cu moarte pre moarte călcând…» (Pr. Prof. D. Stăniloae, Crucea în teologia şi cultul Bisericii Ortodoxe, în Rev. Ort., nr.3/975, p. 406). Astfel, Paştile înseamnă deodată moarte, ca jertfă, şi Înviere; «trecere de la un mod de a fi la altul» (M. Eliade). Trecere care cuprinde aceşti doi poli, doi timpi: jertfă şi înviere - ca trecere într-un nou mod de viaţă, la un plus de viaţă, la «mai multă viaţă» (Ioan 10, 10). Aceasta o face Hristos Domnul, şi prin aceasta El ne descoperă condiţia, vocaţia noastră originară, vocaţia pascală a făpturii. Propriu-zis, Domnul o restaurează. Biserica Îl numeşte pe Hristos: «Paştile nostru.., Jertfa cea vie şi nejertfită…» (Cânt. Înv., Canon 4, 6). În Întruparea, Crucea, Învierea, Înălţarea la cer, Trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl, Domnul ne descoperă taina, puterea creatoare a jertfei, a jertfei pascale. Ne-o descoperă din El, ca origine şi izvor al ei; mai profund, ne-o descoperă ca paşti din veci, înainte de însăşi întemeierea lumii“. „Mântuirea noastră s-a făcut prin jertfă“ Părintele Ioanichie Bălan întreabă: „Avem un temei în acest sens în Sfânta Scriptură?“ Părintele Constantin Galeriu răspunde: „Revelator este în acest sens cuvântul Sfântului Apostol Petru: «Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa noastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat în anii cei mai de pe urmă pentru voi» (I Petru I, 18-20). Potrivit acestei descoperiri, trebuie observat şi spus că răscumpărarea, mântuirea noastră, s-a făcut prin jertfă, pentru că însăşi venirea noastră la existenţă s-a făcut tot prin jertfă. Astfel, creaţia întreagă este rod al jertfei. În acelaşi timp, celălalt apostol de taină al Domnului, Sfântul Evanghelist Ioan, contemplă «Mielul junghiat de la întemeierea lumii» (Apoc. 13, 8). Şi Înaintemergătorul Botezător al Domnului, Sfântul Ioan, Îl vesteşte pe Hristos tot sub acest nume al jertfei: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan 1, 29). În Sfânta Scriptură, mielul, după cum se ştie, are cu o distincţie unică: simbol al jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu; de unde şi numele proprii consacrate: «Mielul pascal», «Paştile Domnului» (Ieşirea 12, 11, 27). Creaţia se întemeiază pe jertfă, pe iubirea dumnezeiască, creatoare, şi în originea ei şi în mântuirea ei. Şi orice act creator al nostru are drept temei şi sursă jertfa, iubirea jertfelnică. Fără jertfă nu se face nimic. Jertfa are în ea deja, în elanul ei, o sămânţă vie, un ţel, în timp ce încununarea acesteia este rodul, prăznuit pascal“. Chipul bisericii cereşti Protosinghelul Ioanichie: „Vedeţi o legătură şi mai adâncă între iubirea dumnezeiască şi taina Sfintelor Paşti?“ Părintele Galeriu: „Da! Jertfa este pascală, purtătoare de viaţă, tocmai pentru că prin Hristos se descoperă că îşi are temeiul în iubirea dumnezeiască. Iubirea este principiul şi al vieţii şi al învierii. Trebuie să vedem adânc jertfa, iubirea care este pascală, deci Paştile, înrădăcinat în Dumnezeu, în Preasfânta Treime. Sfântul Apostol Petru Îl contemplă pe Mântuitorul, precum s-a văzut, ca Miel nevinovat, deci în stare de jertfă, «mai înainte de întemeierea lumii» (1, 19-20). Într-o asemenea stare de oferire jertfelnică descoperă Domnul Însuşi unirea Lui cu Tatăl, din veci, când zice: «Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine» (Ioan 17, 21). «Locuirea» Unuia în Celălalt dezvăluie o comuniune sacrificială şi pascală în Preasfânta Treime. Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan vede această comuniune sacrificială şi pascală extinsă de la Preasfânta Treime la întreaga creaţie. - «Iată - zugrăveşte el ca într-o icoană liturgică - un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva, având în mâna dreaptă o carte scrisă, pecetluită cu şapte peceţi… şi 24 de scaune înconjurau tronul şi pe scaune 24 bătrâni şezând îmbrăcaţi în haine albe. Şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele şapte duhuri (daruri ale lui Dumnezeu); iar împrejurul tronului erau patru fiinţe rostind neîncetat: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Atotputernicul Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine… Şi am văzut la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat». Şi Apostolul continuă, descoperind că «a luat cartea din dreapta Celui ce şedea pe tron (Cartea pecetluită e istoria făpturii, purtând în ea sensul existenţei noastre, n.n.). Şi când a luat Cartea, cele patru fiinţe şi cu cei 24 bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu cu sângele Tău oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul» (Apoc. 4, 2, 4, 6; 5, 1, 6-9). Viziunea ne descoperă Liturghia cerească, reprezentată iconografic în cele mai multe biserici, în mijlocul celor patru fiinţe, semnificând creaţia, şi a celor 24 de bătrâni, semnificând umanitatea, aflându-se «Mielul». Iisus Hristos ni se descoperă «stând» deci înviat, dar ca «înjunghiat», deci în stare de oferire jertfelnică înaintea Tatălui. El oferă sacrificial creaţia, Biserica, după săvârşirea operei Lui mântuitoare. Dar o oferă în virtutea vocaţiei Lui eterne, de a fi El Însuşi ofrandă Tatălui. De aceea, în rugăciunea dinaintea jertfei Sale, rosteşte: «Acum preamăreşte-Mă Tu, părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea» (Ioan 17, 5). Slava Lui este tocmai această oferire, stare de jertfă primită de Tatăl în puterea şi bucuria slavei Duhului Sfânt. El este oferire din veci Tatălui, ca Fiu, iar acum oferă şi creaţia pe care o poartă haric în El, căci «Prin El toate s-au făcut». O oferă Tatălui, în strălucirea slavei Duhului Sfânt; bucurie pascală, contemplată de Apostol în imagini sacre: «şapte făclii de foc» - daruri ale Duhului Sfânt, imnul îngeresc: «Sfânt, Sfânt, Sfânt…», «cupe de tămâie» - rugăciunile pline de mireasmă ale sfinţilor (Apoc. 4, 5, 8; 5, 8-9), toate evocând chipul Bisericii cereşti“. „Ţesătură harică de jertfă şi înviere“ Protosinghelul Ioanichie Bălan: „Înţelegeţi astfel existenţa şi viaţa făpturii în lumina unei vocaţii pascale?“ Părintele profesor Constantin Galeriu: „Creaţia este o oglindire a acestui Paşti divin etern. Existenţa întregii creaţii este ţesătură harică de jertfă şi înviere, lucrată de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Sfânta Scriptură arată că totul începe prin jertfă divină şi se finalizează în lumina Învierii. Citim în Cartea Facerii: «A zis Dumnezeu: să fie lumină». Însuşi cuvântul Tatălui, adică expresia: «A zis», Îl descoperă pe Dumnezeu-Cuvântul, pe Fiul şi Mielul dat ca temelie «de la întemeierea lumii», pentru întemeierea ei. Iar în cuvântul divin e lumină şi viaţă. «Cuvântul era lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume» (Ioan, 1, 9); lumină şi viaţă strălucind în Duhul, Care «odihnea» deja deasupra apelor (Facere 1, 2)“. (Daniela ŞONTICĂ
Vineri, 25 Aprilie 2008 )
Mozaic, sec. al XII-lea, Basilica „San Clemente“, Roma
Sfinţi martirizaţi prin cruce
În Sfânta şi Marea Vineri, ne amintim cu durere şi cinstire de jertfa Domnului Iisus pe cruce. În acelaşi timp, ştim că El a spus ca fiecare dintre noi să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui, pe drumul credinţei care duce la înviere. De-a lungul veacurilor, începând chiar cu apostolii, unii sfinţi şi-au asumat crucea ca mod de viaţă, dar şi ca mod de trecere la Domnul. Sinaxarele vorbesc despre săvârşirea martirică a acestora. Prin jertfa şi Învierea Domnului Iisus Hristos, crucea devine semnul biruinţei şi cinstea supremă. Aceasta, nu în ordinea firească a lumii, ci în perspectiva iubirii celei mai puternice pe care sfinţii martiri au avut-o faţă de Domnul Hristos, pentru care n-au pregetat să-şi dea viaţa, răstigniţi. Parafrazând cunoscutele cuvinte ale Caterinei de Sienna, nu cuiele i-au ţinut pe sfinţi pe cruce, ci dragostea pentru Domnul şi Stăpânul vieţii lor. Dar, crucea, în forma aceasta, a fost asumată doar de puţini dintre sfinţi. De fapt, ei nu au căutat să moară aşa, însă nici n-au dat înapoi atunci când momentul supliciului a sosit. Asumarea crucii Totuşi, cum înţelegem cuvântul Domnului Hristos care îndeamnă pe fiecare dintre cei care Îi urmează să-şi ia crucea? „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34). Câţiva sfinţi au înţeles-o în modul cel mai direct, au murit pe cruce în timpul persecuţiilor pentru credinţă. Alţii, au luat crucea vieţii monahale, de înfrânări şi nevoinţă, trăind în pustietăţi, suferind multe ispite şi lipsuri. Dar noi, cei care trăim în timpurile libertăţii de credinţă? Noi cum ne ducem crucea? Ducem, desigur, crucea lepădării răutăţilor, efortul de depăşire şi înfrângere a obstacolelor, care vin de la alţii, în drumul unirii cu Hristos. Crucea o purtăm la gât poate cu un sentiment de împodobire - mai ales dacă este din material preţios -, ne facem cruce atât de uşor când trecem pe lângă biserici, dar mult mai greu este să alungăm din noi răutăţile şi păcatele care se adaugă. Aceasta pare a fi, într-adevăr, o greutate considerabilă. A o asuma lucid şi cu îndrăzneala ostaşului lui Hristos reprezintă purtarea Crucii Lui. Atunci, din grea, crucea devine uşoară, pentru că deja Domnul este Cel care ne ajută să purtăm greutatea ei. Dismas, tâlharul „cel bun“ Înaintea tuturor martirilor, unul dintre cei doi tâlhari a suferit moartea pe cruce, deşi, pentru păcatele lui. A gustat amărăciunea crucificării, dar s-a bucurat apoi de chemarea Domnului în împărăţia cerurilor, pentru smerenia din ultimul ceas al vieţii. Prin pocăinţa şi credinţa în Domnul Hristos ca „împărat al slavei“, el a fost cel dintâi care a primit Raiul, prin jertfa crucii. Despre el va scrie Fericitul Augustin: „Fericit tâlhar, toată viaţa a furat şi acum a furat şi Raiul“. Tradiţia ne spune că „tâlharul cel bun“ se numea Dismas. Petru, răstignit cu capul în jos Între cei care L-au iubit pe Domnul Hristos până la moarte şi încă moarte pe cruce, se află Sfântul Apostol Petru (29 iunie), corifeul Apostolilor, care a fost răstignit la Roma cu capul în jos, în ziua de 27 iunie, în timpul lui Nero. Despre sfârşitul pe cruce, chiar Domnul îi vesteşte marelui Apostol: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti“ (Ioan 21, 18). Apostolul Petru, însă, a voit să fie până la sfârşit cu Mântuitorul: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice (Ioan 6, 68). Mai trebuie spus că Sfântul Apostol Petru, din smerenie, a cerut chinuitorilor lui să îl răstignească cu capul în jos, considerând că nu merita cinstea de a muri exact ca Mântuitorul. Crucea lui Andrei, a lui Iuda Tadeul şi a Zilotului Sfântul Apostol Andrei (30 noiembrie) „cel intâi chemat“, fratele Sfântului Petru, a suferit şi el moartea pe cruce. Conform tradiţiei, el a propovăduit credinţa lui Hristos în toate ţările de pe lângă Marea Neagră şi în Dobrogea, după care s-a întors în Tracia şi s-a dus în Grecia, fiind răstignit la Patras, pe o cruce în forma literei X, numită apoi Crucea lui Andrei. Sfântul Apostol Iuda Tadeul (19 iunie) a propovăduit pe Hristos în Ţara Sfântă, apoi în Arabia, în Siria şi în Mesopotamia, fiind spânzurat de un lemn, de slujitorii idolilor din părţile Araratului, şi şi-a pus sufletul pentru Domnul său. Sfântul Simon Zilotul (10 mai) este unul din cei 12 apostoli ai Mântuitorului, numit şi „Canaanitul“ ori „Zilotul“. Tradiţia creştină spune că Simon Zilotul nu este altul decât mirele de la Cana Galileii, la nunta căruia, Iisus a făcut prima minune, prefacerea apei în vin. După pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Apostol Simon n-a pregetat a călători în ţinuturi îndepărtate, pentru a lumina popoarele cu lumina Evangheliei. A mers în Egipt, Mauritania şi chiar în Britania, după o tradiţie. Întorcându-se în părţile Răsăritului, Sfântul Simon a ajuns în ţara perşilor unde a fost prins şi răstignit în oraşul Snanir. Mucenici răstigniţi Sfântul Mucenic Nestor (28 februarie) a trăit pe vremea împăratului Deciu şi a ighemonului Publiu, în Perga Pamfiliei. Pentru că cinstea pe Hristos, a fost prins de mai-marele Irinah şi adus la ighemon, înaintea căruia, mărturisind credinţa în Hristos, a fost răstignit. Pe cruce fiind, a mulţumit lui Dumnezeu şi pe credincioşi întărindu-i, şi-a dat duhul. Sfinţii Mucenici Trofim şi Talu (11 martie) au pătimit în Laodiceea. În zilele împăraţilor Diocleţian şi Maximian, pe când în Laodiceea era guvernator Asclepiu, s-a pornit o mare prigoană împotriva creştinilor. Şi fiind prinşi sfinţii mucenici Trofim şi Talu, au fost loviţi cu pietre timp îndelungat, dar Dumnezeu păzindu-i, au rămas neatinşi. Văzând acest lucru, dregătorul şi cei ce erau împreună cu el şi ruşinându-se, i-au lăsat câtva vreme să trăiască nechinuiţi. Fiind însă pârâţi din nou, au fost aduşi la judecată; aici, mărturisind cu îndrăzneală, înaintea tuturor, că Hristos este Dumnezeu adevărat, şi luând în derâdere idolii păgânilor, i-au mustrat pe tirani. Pentru aceasta, au fost spânzuraţi pe lemn, iar după ce i-au dezbrăcat cu totul, au pus de le-au strujit adânc trupurile. Dar sfinţii, pe de o parte rugându-se lui Dumnezeu, iar pe de alta, defăimându-i pe zeii elineşti, au umplut de mânie pe dregător. Deci, acesta hotărându-se să sfârşească cu ei, a poruncit să-i răstignească pe cruce şi aşa au ajuns la Domnul. Sfântul Mucenic Diodor din Emesa (13 iunie) şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind răstignit. Sfântul Eutihie (2 septembrie) fiind răstignit, s-a săvârşit. ( Bogdan SCORŢEA Vineri, 25 Aprilie 2008 )
Istorii cu tâlc: Fericiţi cei ce plâng
Răspunsuri duhovniceşti: Care este sensul simbolic al Sfintei Cruci?
Odată cu moartea Mântuitorului Iisus Hristos, Crucea a ajuns, din obiect de tortură, simbol al biruinţei, preînchipuire a Învierii. Nu mai este ceva josnic, ci semnul prin care arătăm că suntem creştini. De ce s-a schimbat acest sens şi care este rolul Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxă? Noi, creştinii, cinstim Sfânta Cruce pentru că este semnul Fiului Omului şi pentru că ne aminteşte de jertfa Sa. Sfânta Cruce ne duce cu gândul la jertfa Mântuitorului Iisus Hristos de pe Golgota prin care a fost şters păcatul strămoşesc. În clipa în care Hristos şi-a întins braţele pe Cruce, a făcut din ea primul şi cel mai important sfânt jertfelnic. Ne arată că Mântuitorul şi-a dat viaţa pentru noi ca să ne recâştige şi să spele întinăciunea noastră cea veche. Cinstim Sfânta Cruce, că prin ea s-a descoperit iubirea dumnezeiască în cel mai înalt grad. Iubirea care se jertfeşte, care nu ţine nimic pentru sine şi care îşi dă viaţa pentru aproapele. Întreaga Prea Sfânta Treime se descoperă prin semnul Sfânta Cruce atunci când i ne închinăm. Ducem mâna la frunte, că Dumnezeu-Tatăl a hotărât totul din veci, la piept, că Hristos, Fiul Său, s-a pogorât pe pământ şi la umeri, că Duhul Sfânt le cuprinde pe toate în iubirea Prea Sfintei Treimi, pe care le aduce la atotunitatea voită de Dumnezeu-Tatăl. Sfânta Cruce ne aduce aminte că este singura poartă către Iisus Hristos. Nu există alt drum spre Dumnezeu decât drumul pe care l-a făcut Iisus ducându-şi Crucea şi acceptând jertfa. Când a spus „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa“, a indicat calea jertfei, aşa cum spunea Sfântul Chiril al Alexandriei. „Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu decât în stadiu de jertfă, adică luându-şi crucea“. Mântuitorul ne-a învăţat să ne ducem crucea, adică să ne jertfim. Întinzându-şi braţele pe Cruce a arătat, tainic, că îmbrăţişează întreaga omenire, adică vrea să aducă la cunoaşterea şi la iubirea lui pe toţi, din toate locurile. Sfânta Cruce ne arată şi drumul spre Înviere pentru că, fără jertfă, nu ajungem acolo. Jertfa este calea prin care noi ne despărţim de răul săvârşit în relaţiile cu aproapele. Şi prin lepădarea de noi înşine, de zgura păcatului, ajungem la zorii Învierii unindu-ne cu El, tainic, iar prin Crucea Lui ne vom face părtaşi la Înviere. Tocmai de aceea Crucea, în Biserica Ortodoxă, are împătrite raze. Sunt razele Învierii, care ţâşnesc din Sfânta Cruce. Nu separăm Sfânta Cruce de Învierea lui Hristos. Oriunde Îl vedem răstignit, înţelegem că a făcut aceasta ca să învieze firea omenească. Şi dacă El a înviat, noi credem că şi pe noi ne va duce Crucea la Înviere. De aceea, pe de o parte, Sfânta Cruce ne arată că trebuie să ne căim de păcatele noastre, căci asta înseamnă jertfa spirituală, pe de altă parte, ne dă şi speranţă în Înviere. Ea nu ne leagă de trecut, ci de prezent, fiindcă în Sfânta Biserică învăţăm să ne jertfim, să ne curăţim de păcat, şi tot în Sfânta Biserică ne afirmăm credinţa în a Doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos, cea care va fi anunţată de apariţia Sfintei Cruci pe cer. Se vor bucura toţi care au mărturisit jertfa Fiului Omului şi au văzut calea spre Înviere şi se vor cutremura cei care au respins Sfânta Cruce. De aceea, în ziua în care Mântuitorul şi-a întins braţele pe Cruce, pe care noi o cinstim în Sfânta şi Marea zi Vineri, trăim jertfa tainică a Lui în aşteptarea, cu bucurie şi cu speranţă, a ceasului Învierii. (Material realizat de George ANICULOAIE)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu