Costin Tuchilă: Domnul Zecimală

---

Înainte de a da editorialul domnul Tuchilă trebuie să spun şi eu, precum alcoolicul la întâlnirea cu alcoolicii anonimi: "Mă numesc Gheorghe Florescu şi sunt milidoct."

În bogatul inventar al limbii române se întâlneşte un cuvânt cu prefix: semidoct. Rău cuvânt. Foarte rău. Pe deasupra, deşi e neologism, s-a învechit. Astăzi, când am păşit hotărâţi şi mândri în mileniul trei şi când toate sunt în permanentă şi rapidă schimbare, nici semidoctul nu mai e semidoct. Nici sfertodoct nu mai e; e zecimalodoct, dacă-mi permiteţi.
Şi tot dacă-mi permiteţi – eu cer voie – vi-l descriu. Din amintire, aşa, era să uit... Iată-l: urcă cinci trepte. Virează. Urcă încă trei. Se trage de gulerul scrobit. Tuşeşte, admiră lung asistenţa. Saltă puţin brăţara de aur de la mâna stângă, care se ascunsese în cuta de grăsime; se uită la ea, îşi aduce aminte că el poartă ceasul la dreapta. A fixat ora. Pune trâmbiţa la gură: „Încă din secolul trecut Pompiliu Heliade Rădulescu arăta că...” „Îl chema Ion!”, întrerupe un zglobiu din primul rând. „N-are a face”, continuă cu aplomb şi tuşeşte iar oratorul. „Rădulescu e universal”, ridică el tonul şi fălcile sunt gata să i se blocheze, molfăie alte cuvinte: „Nu mă întrerupeţi... Spuneam că e universal şi universalist! ...Spiritul! Aici nu ne încurcăm în detalii, nu glumim!” Şi-a recăpătat aplombul când tocmai e întrerupt de domnişoara rujată scump, discursul se înregistrează pe videocasetă. „Domnule Zecimală, grăieşte tânăra, aş vrea să detailaţi acest caracter universal care...” „Detaliaţi, semidocţilor!”, ţipă unul din spate. Nu e înregistrat, microfonul este direcţionat spre Zecimală, care răcneşte: „Noi încă din secolul... din secolul, de demult, de la Grigore Murgu şi Eftimie Costin, vorbeam de originea latină! Nu ne încurcăm în amănunte!...” „Semidoctule!”, se aude iar din spate şi domnul se înroşeşte de furie: „Nu sînt semidoctor, sînt doctor, am şi diplomă, aşa semnez!” Are, lumea a aflat că are, a arătat-o de mai multe ori la televizor, pentru că unii, invidioşi, spuneau că n-ar fi terminat liceul.
După ce se calmează şi soarbe cu zgomot din paharul cu apă minerală, strâmbându-se puţin pentru că apa e caldă, trece urgent de la latinitate la doctrinele economice, de aici la filosofia germană, unde o nimereşte: „Emanuel Kant afirma despre raţiunea impură că...” „Îi zice Immanuel, «Critica raţiunii pure», 1781”, intervine zglobiul din faţă. Obiecţiile dispar în norul de aplauze, oratorul coboară, flutură mâna, scoate batista, zornăie din brăţară, zâmbeşte superior domnişoarei rujate scump, se strâmbă la zglobiul din faţă, îşi priveşte ceasul. Trei trepte. Virează. Încă cinci.