Ion Dodu Bălan: Oamenii au înfăţişarea locurilor în care s-au născut

---

(consemnează Ştefania STAN)
Critic şi istoric literar, folclorist, poet, prozator, profesor universitar, Ion Dodu Bălan s-a născut la 5 Octombrie 1929, în satul Vaidei, judeţul Hunedoara. A urmat cursurile liceului din Orăştie, fiind apoi elev la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. În 1953 a absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti. Doctor în filologie (1968).

A lucrat în redacţiile revistelor „Viaţa românească”, „Tânărul scriitor” şi „Luceafărul”. Profesor universitar de literatură română la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, apoi la Universitatea „Spiru Haret”. În perioada 1967–1969, a fost lector de limba română la Universitatea din Toulouse.

A debutat editorial cu studiul „Influenţe folclorice în poezia noastră actuală” (1955). A manifestat un interes deosebit pentru opera lui Octavian Goga, căreia i-a consacrat o amplă exegeză (1971), lucrare de referinţă, a cărei ediţie a doua a fost premiată de Academia Română.

„Criticul demonstrează că, în peisajul liricii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, Octavian Goga a erupt vulcanic, zguduind sensibilităţile şi dinamizând energia contemporanilor săi, transmiţând un mesaj nou, de impresionantă reverberaţie şi forţă emoţională, impunându-se în primul rând ca tălmăcitor al pătimirii românilor din Transilvania şi totodată ca o expresie vaticinară a suferinţelor şi aspiraţiilor întregului popor. Ion Dodu Bălan argumentează că Octavian Goga a cântat pătimirea neamului său nu pe un ton clamoros, ci arborând calmul aparent al îndurării, în sonorităţi de vibraţie psalmodică; suferinţele şi năzuinţele semenilor săi au fost astfel exprimate în ritmuri de copleşitoare gravitate, cu inflexiuni stilistice de tulburătoare atmosferă religioasă.” (Teodor Vârgolici)

Volume publicate: „Influenţe folclorice în poezia noastră actuală”, Bucureşti, 1955; „Delimitări critice”, Bucureşti, 1964; „Octavian Goga”, Bucureşti, 1966; „Valori literare”, Bucureşti, 1966; „Condiţia creaţiei”, Bucureşti, 1968; „Cuvintele au cuvântul”, Iaşi, 1971; „Octavian Goga”, Bucureşti, 1971; ed. 2, Bucureşti, 1975; „Ethos şi cultură sau Vocaţia tinereţii”, Bucureşti, 1972; „La Politique culturelle en Roumanie”, Paris, 1974; „Copilăria unui Icar”, Bucureşti, 1974; „Artă şi ideal”, Bucureşti, 1975; „În focarul timpului”, Bucureşti, 1977; „Neliniştea fântânii”, Bucureşti, 1978; „Constelaţii diurne”, Bucureşti, 1979; „Resurecţia unui poet: Aron Cotruş”, Bucureşti, 1981; ed. (Aron Cotruş), Bucureşti, 1995; „Arbori pentru veşnicii”, Bucureşti, 1981; „Ţara omeniei şi oamenii săi”, Bucureşti, 1983; „Ioan Slavici sau Roata de la Carul Mare”, Bucureşti, 1985; „Pietre pentru templul lor”, Bucureşti, 1985; „Peisaj interior”, Bucureşti, 1986; „Ei l-au cunoscut pe Aurel Vlaicu”, Bucureşti, 1986; „Repere critice”, Bucureşti, 1988; „Momente ale liricii româneşti în secolul XX”, Bucureşti, 2000.
Ediţii: Vasile Alecsandri, „Poezii populare”, prefaţă, ediţie, Bucureşti, 1956; Mihai Eminescu, „Literatura populară”, pref., edit., Bucureşti, 1956; Spiridon Popescu, „Pagini alese”, pref., edit., Bucureşti, 1959; „Moş Gheorghe la expoziţie”, pref., edit., Bucureşti, 1962; „Mioriţa. Balade populare”, pref., edit., Bucureşti, 1961; I. I. Mironescu, „Furtună veteranul”, pref., edit., Bucureşti 1961; Ion Slavici, „Teatru”, pref., edit., Bucureşti, 1963; G. Coşbuc, „Balade şi idile”, pref., edit., Bucureşti, 1964; Octavian Goga, „Opere”, I–III, introd., edit., Bucureşti, 1967-1972; „Precursori”, introd., edit., Bucureşti, 1989; Costache Negruzzi, „Alexandru Lăpuşneanu”, postfaţă, edit., Bucureşti, 1973; Barbu Nemţeanu, „Stropi de soare”, pref., edit., Bucureşti, 1973; „Cartea înţelepciunii populare”, pref., edit., Bucureşti, 1974; St. O. Iosif, „Poezii”, Bucureşti, 1975; Panait Cerna, „Poezii”, postfaţă, edit., Bucureşti, 1976; Eugen Goga, „Cartea facerii”, pref., edit., Bucureşti, 1984; „Două Siberii”, pref., edit., Bucureşti, 1997; Aron Cotruş, „Versuri”, postfaţă, edit., Bucureşti, 1985.

Reporter: În ce măsură credeţi că pasiunea poate schimba destinul unui om? Dar înainte de toate, credeţi în ideea de destin?

Ion Dodu Bălan: Cred în ideea de destin şi cred în faptul că pasiunea poate schimba destinul unui om. Depinde de tipul de pasiune. Dar eu dau accepţiunii de pasiune un sens etimologic foarte strict şi străvechi. Pasiune vine din verbul latinesc patior, pati, passus sum, a suferi. O pasiune nobilă care are capacitatea de a schimba destinul unui om, pasiunea pentru muzică, pentru carte, pentru cercetare ştiinţifică, pentru călătorii ş.a.m.d. Fireşte, dacă această pasiune este împlinită, poate schimba în bine destinul unui om.

Reporter: Pasiune înseamnă suferinţă în sensul iniţial, cel de dicţionar, dar până astăzi, în anul 2008, pasiunea mai păstrează acest sens, acest semn?

Ion Dodu Bălan: Părerea mea e că, în nucleul ei, ar trebui să-l păstreze. Orice pasiune îndeplinită presupune o anumită jertfă, o anumită suferinţă, o răpire din tine, o smulgere din cursul evenimentelor banale, insignifiante, fără finalitate. Deci acest efort implică în el o durere, aşa, i-aş zice eminescian, dureros de dulce.

Reporter: Şi durerea de a iubi?

Ion Dodu Bălan: Nu există iubire autentică fără un dram de durere. Mi-aduc aminte o definiţie pe care ilustrul meu profesor, Tudor Vianu, a dat-o generaţiei sale, vorbind despre iubirea de patrie: „Iubirea noastră de patrie a fost dureroasă ca toate iubirile mari. Orice iubire presupune un invizibil altar pe care ard elemente ale vieţii noastre spirituale. Pasiunile minore, pasiunile rele, josnice pot să schimbe destinul unui om în rău, pot să-1 desfigureze. Eu cred că pasiunile fac parte integrantă din personalitatea unui om, îl conduc spre împlinire, spre rotunjirea ei sau îl pot duce spre destrămarea ei.”

Reporter: Omul este o sumă de pasiuni?

Ion Dodu Bălan: Desigur. Un om fără pasiuni este searbăd, plicticos, inexpresiv, e meschin în ultimă instanţă. Omul de o corectitudine, aşa, ca la carte, ca la dogma religioasă, este un om neîmplinit, un om plicticos.

Reporter: Trebuie să greşeşti în viaţă, domnule profesor, ca să poţi trece mai departe? Şi greşeala face parte din viaţă.

Ion Dodu Bălan: Absolut. M-aţi adus cu gândul la celebrul dicton latin care acoperă cele două coordonate ale noţiunii de pasiune: „errare humanum est...”

Reporter: Perseverare diabolicum est. Daţi-mi voie, domnule Ion Dodu Bălan, să deschid o cale spre biografia dumneavoastră, pentru că, vorbind despre biografia dumneavoastră, vorbim şi despre biografia unui loc. Locul în care v-aţi născut nu este unul oarecare, ci un loc al istoriei.

Ion Dodu Bălan: Mă bucură foarte mult întrebarea dumneavoastră, îndemnul de a vorbi despre acest lucru, fiindcă am ferma convingere că oamenii au înfăţişarea locurilor în care s-au născut. Nu vreau să fetişizez teoria spaţiului mioritic...

Reporter: O, dar cât de frumos spunea Creangă: „Locul naşterii mele”...

Ion Dodu Bălan: Oamenii poartă chipul locului în care s-au născut. Dar fiindcă discutăm de destin, iar omul este o realitate concretă, palpabilă, şi nu o abstracţiune din pagini de morală, de filosofie, nici chiar de literatură, abordez problema destinului pe care nu am evitat să o abordez teoretic prin fapte foarte concrete. M-am născut într-o toamnă, într-o zi de 5 octombrie, o zi de târg, când oamenii din toate satele din jurul Orăştiei se îndreptau spre târgul de la Sân-Mihai să-şi cumpere lucruri pentru iarnă. Dar, apropo de destin, puteam să nu fi fost tot ce am fost până acum, bun sau rău, dacă destinul lucra împotriva mea. Atât părinţii mei, cât şi bunica mea au plecat la Orăştie cu o căruţă, mama era însărcinată (nu vreau să fac asemănări cu Alecsandri, care, deşi boier, s-a născut în aceleaşi condiţii) şi când au ieşit de pe drumul sătesc în drumul ţării, cum i se zicea şoselei naţionale, fulgerător mama m-a născut. Era pustiu în jur, vizavi era un canton de cale ferată şi atunci tata s-a dus repede la cantonier – care avea şi oi – şi a cerut nişte foarfece. Cantonierul i-a dat nişte foarfece mari, de tuns oile şi cu ele mi-au tăiat buricul, cu cheutorile, cu aţa de la ciupagul bunicii mele mi l-au legat şi au făcut cale întoarsă. Zgâlţâit pe drum, se pare că am devenit cam tuciuriu. Şi când am ajuns acasă, în mentalitatea aceasta rurală şi plină de superstiţii, nişte mătuşi au spus să mă bage sub o căldare, să mă descânte. Dacă mai stăteam mult sub căldare, stăteam pentru eternitate. Vreau să vă spun că ajunsesem lector universitar şi nici o vacanţă nu mi-o petrecusem la mare sau la munte, pentru că îndată ce scăpăm de Bucureşti, mergeam acasă şi îmi duceam viaţa împreună cu consătenii mei. Am ascultat la şezători, la clăci cântece pe care mai târziu, într-o epocă în care folclorul era socotit naţionalist, reacţionar, anacronic, student fiind, le-am cules într-un caiet. Sunt cântece de o admirabilă frumuseţe şi aş aminti „Cântecul bradului” (în câteva variante), pe care profesorul meu Constantin Chiţimia, care lucra cu Călinescu pe vremea aceea, l-a şi publicat în revista Institutului, comentându-l pe larg pentru originalitatea lui. Am ascultat şi am cântat colinde, romanţe. Eram elev de liceu şi mergeam seara şi cântam la ferestrele fetelor, care, dacă aprindeau un chibrit, ştiam că – aşa, ca la biserică – era primit omagiul nostru. Eu cred că toată viaţa satului meu şi a satelor din jur se topea până la urmă în cântec. Într-o dimineaţă, citeam un fragment dintr-o lucrare a filosofului Karl Jaspers şi ascultam muzică. Citind şi ascultând muzică, parcă nu mai eram eu, nu mai aveam trecut, viitor, raporturi cu contingentul. Am rămas cu gândul la acel fragment pe care am să vă rog să-mi îngăduiţi să-l citesc, pentru că sunt convins că în intimitate fiecare om îşi pune problema pe care şi-o punea şi Jaspers şi pe care ne-o punem şi noi, vorbind despre locul şi despre timpul în care ne-am născut. „De ce în spaţiul infinit trăim şi ne făurim istoria, tocmai în acest loc, pe acest minuscul fir de praf al universului ca într-un colţ îndepărtat? De ce în timpul infinit, ce a declanşat istoria noastră...”, întrebări pe care şi le pune fiecare om atunci când devine conştient de sine şi când vrea să-şi dezlege enigmele care îl duc de la leagăn la mormânt.

Reporter: Vaidei este axa lumii dumneavoastră?

Ion Dodu Bălan: Da. Nu numai a mea. Lucian Blaga are o splendidă demonstraţie în „Spaţiul mioritic”, unde spune că „satul în care te naşti devine axa lumii”. Şi tot el mai spune că „adevărata copilărie nu poate fi trăită decât la sat şi adevăratul sat nu poate fi evocat, descris decât cu ochii copilului.”

Reporter: Idee susţinută şi de Slavici.

Ion Dodu Bălan: Din Slavici aş vrea să amintesc o observaţie foarte pertinentă şi care cred că poate ghida foarte bine discuţia noastră. Zice Slavici: „Cu naşterea se începe numai viaţa trupească, cea sufletească e plămădită încetul cu încetul, potrivit cu felul de a fi al acelora cu care ne petrecem zilele copilăriei şi ale tinereţelor.” Şi eu adaug: ne petrecem toată viaţa, viaţa noastră spirituală, care este mult peste cea fizică.

Reporter: De fapt, noi trăim fiecare mai multe vieţi într-o singură viaţă.

Ion Dodu Bălan: Aveţi foarte mare dreptate. Revenind la satul meu, acesta este unul dintre cele mai vechi. În monumentala sa lucrare „Getica”, Vasile Pârvan vorbeşte despre descoperirea unor podoabe, a unor obiecte de argint pe teritoriul satului meu, datând din epoca latină. Deşi e un sat pierdut pe o vale între munţii Sebeşului şi munţii Orăştiei, foarte aproape de cetăţile lui Decebal, este un sat de o mare frumuseţe, înainte de toate, morală, de o mare bogăţie spirituală. Există un folclor absolut antologic. Satul acesta cu asemenea trecut îl evocă, în „Trei viteji”, şi genialul Ion Budai Deleanu, care este de peste Mureş, de la Cigmău. Un mare istoric de artă francez spune că folclorul românesc nu supravieţuieşte cum se întâmplă în Occident, ci este un mod de existenţă.

Reporter: Dumneavoastră, domnule profesor, aţi scris despre influenţa şi statutul folclorului în literatura cultă.

Ion Dodu Bălan: Când am terminat facultatea, în prima iarnă, am scris o broşură şi cu ea renăştea o preocupare prezentă în cultura românească în perioada interbelică, dar şi mai demult, la marii clasici, dar care după 1944 se pierduse total. Am făcut foarte multe lucruri, multe acte de curaj fără să fiu un bătăios. Am fost conştient de valoarea pe care o poate avea gestul întreprins de mine în spiritualitatea românească. După ce am scris cartea „Influenţe folclorice în poezia noastră actuală”, am găsit o formulă (pentru că folclorul nu se studia în facultate) şi am intervenit la edituri, republicând ediţii din folclorul cules de Eminescu, de Alecsandri, din basmele culese de Vasiliu şi am deschis colecţia „Mioriţa”, care a durat multă vreme şi unde au publicat mulţi.

Reporter: Domnule profesor Ion Dodu Bălan, ştiu că aţi cunoscut-o pe Maria Tănase şi că aţi fost fascinat de cântecele interpretate de ea.

Ion Dodu Bălan: Într-o seară, am stat multe ceasuri în preajma ei. Era foarte bună prietenă cu Eugen Jebeleanu, cu Radu Boureanu, cu George Macovescu. În acea perioadă, în casa în care a locuit Eugen Barbu şi în care am locuit şi eu o vreme, era cantina scriitorilor, unde din când în când se făceau petreceri. A fost invitată să cânte împreună cu Fărâmiţă Lambru, pe care îl diviniza. Maria Tănase nu era de loc teatrală, ci era de un firesc extraordinar. Am fost obsedat o lungă perioadă de vocea Mariei Tănase, având certitudinea unei mari valori. Când a venit Ima Sumak la Bucureşti, am avut ocazia s-o ascult şi am comparat-o cu Maria Tănase. Şi Ima Sumak avea o voce fantastică, prin care copleşea munţii de unde venea. De o originalitate inimitabilă, la fel ca şi Maria, care era un geniu al cântecului înnăscut, nu făcut. Maria Tănase avea un mod cam trăsnit de a se exprima, dar cruditatea verbală era acoperită de frumuseţea cântecului.

Reporter: Vă propun se ne reîntoarcem la Vaidei, pentru a reaminti câteva personalităţi plecate de pe aceste meleaguri.

Ion Dodu Bălan: Din Vaidei a plecat un eminent traducător din limba maghiară, istoric al literaturii maghiare şi române, cu un destin tragic, cu mulţi ani petrecuţi fără vină în închisoare. Este vorba de profesorul Avram P. Todor. Am să vă spun acum un fapt foarte puţin cunoscut. Din comuna Romoz a plecat Ion Lupaş, uitat de istoria literaturii dar şi de istorie. Aici, în secolul al XV-lea s-a născut Cristian Kloz, supranumit studentul din Romoz. El a învăţat la Sebeş, dar la o invazie a turcilor a fost luat prizonier şi dus în Turcia, unde a stat 21 de ani. După multe încercări eşuate, a reuşit în cele din urmă să evadeze. El a scris o carte intitulată „Tratatul despre moravurile, condiţiile de viaţă şi lipsa de consideraţie a turcilor”, fireşte în limba latină, dar lucrarea a trezit un interes extraordinar, circulând în Italia, Franţa, Germania. El este o primă prezenţă nu a comunei Romoz, ci a spaţiului românesc în apusul Europei.

Reporter: Aţi fost elev la liceul din Orăştie...

Ion Dodu Bălan: Un liceu model de organizare, unde nu se pierdea nici o clipă. Totul era programat: scularea la oră fixă, o jumătate de oră, dimineaţa, se revedeau lecţiile, apoi toţi elevii erau încolonaţi ca în „Roşu şi negru”, pentru a ajunge la micul dejun, după aceea clasele se aranjau la rând, de la clasa întâi până la a opta. Existau ductori, aleşi fiind dintre cei mai buni elevi, iar cel mai bun elev din liceu era prefect. După cursuri era o oră de joacă, la prânz, apoi meditaţii (aveam şi condiţii), la ora patru era o pauză, când elevii primeau o bucată de pâine cu marmeladă. De la ora cinci până la şapte învăţam, apoi urma masa de seară. După cină, împreună cu ductorii (am fost şi eu ductor un an), învăţam până la ora nouă. Ductorii aveau putere şi dacă nu erai bine pregătit, te puteau pedepsi. O şcoală nu poate funcţiona normal fără organizare serioasă, fără exigenţă.

Reporter: Aţi fost profesorul multor generaţii de studenţi, dar aţi predat şi în străinătate şi amintesc Universitatea din Toulouse. Aţi predat generaţiilor din două epoci diferite. Ce noutăţi a adus democraţia faţă de şcoala de la Orăştie, de Universitatea din Bucureşti sau de cea din Toulouse? Mă refer la acelaşi spaţiu geografic, la aceleaşi instituţii însă în alt mileniu.

Ion Dodu Bălan: Liceul de la Orăştie a fost extraordinar de bun. Când a fost desfiinţat şi a trebuit să vin la Bucureşti, deşi am ajuns la „Sfântu Sava”, considerat cel mai bun liceu din ţară, vă spun cu mâna pe inimă că nu era cu nimic mai bun decât cel de la care venisem. Primul avea şi o activitate culturală, o societate de lectură, unde erau Dominic Stanca, Tiberiu Utan. Făceam echipe de teatru. Am jucat şi eu în „Omul cu mârţoaga”, piesa lui George Ciprian. Am jucat rolul lui Chirică, eroul principal, alături de Ileana Ploscaru, Victor Cimbru, care e actor la Arad, Miron Raţiu, dirijor la Oradea. La un moment dat, întâmplarea a făcut că am jucat în faţa lui Petru Groza. La „Sfântu Sava” am avut un handicap, vorbeam cam ardeleneşte şi asta îi irita pe unii profesori. În clasa mea eram doar doi copii de ţărani, restul erau din familii înalte. Premiantul clasei noastre era Nicolae Noica, un admirabil elev. Tot aici, dar în ultimul an de studiu, era şi fostul preşedinte al României, domnul Ion Iliescu, care venise de la Spiru Haret. Tot aici era elev, dar mai mic cu un an, Dan Grigorescu, un elev eminent. La Toulouse, a doua universitate ca vechime din Franţa, înfiinţată pe la 1230, rigoarea didactică regla toate celelalte. Or, din nefericire, în învăţământul românesc, una dintre tarele cele mai nesuferite este sistemul de pile. Sigur, s-a câştigat ceva extraordinar, libertatea de gândire, de acţiune şi de exprimare.

Reporter: Dar rigoarea, domnule profesor?

Ion Dodu Bălan: Un lucru pe jumătate bun, care începe să fie pe jumătate prost: mulţi oameni foarte valoroşi nu au putut să promoveze pentru că era o stupizenie în capul de la cabinetul doi, care susţinea că sunt prea mulţi profesori universitari. Au rămas asistenţi, lectori oameni de valoare excepţională. La catedra la care eu am fost şef, Nicolae Manolescu era lector, Eugen Simion, conferenţiar. Meritau cu prisosinţă să fie profesori.
S-a terminat cu această nenorocire, însă, oricât s-ar supăra cineva, eu spun foarte răspicat că foarte mulţi au profitat şi s-au trezit din lector profesor sau chiar rector. E o modificare fonetică, dar e prea mult. La Ministerul Învăţământului cred că se fac prea multe reforme deodată, ineficiente pentru că nu se fac reforme de esenţă. Prima problemă este revederea cu seriozitate a programelor analitice şi nu micşorarea numărului de învăţători sau de profesori. E salutar că s-a introdus calculatorul în şcoli, dar învăţământul românesc nu are finalitate. Oamenii termină şi, ca păsările călătoare, îşi iau zborul iar cei care rămân aici nu găsesc de lucru, sau nu găsesc pe măsura pregătirii lor. Şi-mi aduc aminte de o frază dintr-un fermecător roman, „Marile cimitire sub lună”: „Să fim atenţi, când temperatura tineretului scade, celor în vârstă încep să le clănţăne dinţii.”

Reporter: Domnule profesor, vă invit să deschidem un alt capitol din viaţa dumneavoastră: cel al presei. Aţi fost şi continuaţi să fiţi un om de presă. Care credeţi că trebuie să fie rolul presei într-o societate?

Ion Dodu Bălan: Într-o societate modernă, este de neconceput dezvoltarea unei vieţi spirituale, sau chiar a unei vieţi economice, sociale normale, fără presă. Presa este un plămân prin care respiră o naţiune. Octavian Goga zicea că presa este un mijloc de coagulare a simţirii indivizilor dispersaţi, de creare a unei unităţi şi de împlinire a unor idealuri naţionale. Vreau să spun că istoria s-a făcut prin trudă, prin jertfe, prin tăişul sabiei, dar în egală măsură istoria noastră, de la cronicari încoace, s-a înfăptuit cu ascuţişul condeiului, cu forţa creaţiei.

Reporter: Presa poate schimba faţa unei societăţi?

Ion Dodu Bălan: Poate schimba foarte mult. De pildă, presa românească a pregătit marile momente, marile evenimente din istoria noastră. Eu cred că atunci când se încalcă deontologia, când dispare din preocupările zilnice pregătirea profesională, este mare pericol.

Reporter: Deşi sunteţi o personalitate cunoscută şi recunoscută, regula jocului impune să reamintim măcar câteva dintre titlurile lucrărilor dumneavoastră: „Delimitări critice”, „Valori literare”, „Eseuri asupra literaturii române”, „Condiţia creaţiei. Portrete”, „Cuvintele au cuvântul”, „Octavian Goga. Monografie”, laureată cu Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” al Academiei Române, „Ethos şi cultură sau vocaţia tinereţii”, „Copilăria unui Icar”, distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor, tradusă în maghiară şi germană, „Artă şi ideal”, „În focarul timpului”, „Neliniştea fântânii”, „Constelaţii diurne”, „Ioan Slavici. Micromonografie”, „Resurecţia unui poet: Aron Cotruş”, pe care l-aţi redat literaturii române, „Pietre pentru templul lor”, „Peisaj interior” (poezii), „Repere critice” etc. Aţi scris multe studii introductive, aţi ajutat mulţi tineri să se afirme…

Ion Dodu Bălan: ...când eram la „Luceafărul”, şef al secţiei de critică şi redactor şef adjunct, în perioada când la conducere se afla Eugen Barbu.

Reporter: Despre domnia voastră au scris Nichifor Crainic, Şerban Cioculescu, Mihai Beniuc, Alexandru Piru, Nicolae Balotă, Constantin Ciopraga etc. Ce faceţi astăzi, domnule profesor?

Ion Dodu Bălan: Astăzi încerc să fac ce am făcut de mult, să lucrez cu dorinţa de a lăsa ceva literaturii române.

Reporter: Domnule Ion Dodu Bălan, cum ar fi lumea fără literatură?

Ion Dodu Bălan: Ar fi sălbatică sau ar fi pustie. Ar fi rea, ar fi incapabilă să aibă un ideal şi să finalizeze un ideal, ar fi fără iubire, fără încredere în aproapele ei, fără grija de aproapele ei, una din cerinţele fundamentale ale rostului omului pe lume. Pentru a deveni o societate sănătoasă, fiecare trebuie să poarte povara celuilalt.