Istoria însângerată a primului stat creştin
Armenii se mândresc cu faptul că în ţara lor a pătruns creştinismul încă din perioada apostolică, acolo propovăduind şi primind moarte martirică Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului, şi Sfântul Apostol Bartolomeu. Biserica locală pune accent pe această propovăduire, spre a-şi justifica originea, trecută de altfel, şi în titulatura oficială: „Biserica Ortodoxă şi Apostolică Armeană“. Un alt motiv de mândrie este că regatul din zona Caucazului a fost primul stat, conform istoricilor, care a adoptat creştinismul, încă din anul 301. Înconjurată de vecini musulmani şi adesea invadată de aceştia, Armenia a avut foarte scurte perioade de independenţă. Creştinismul a fost cel care i-a păstrat pe armeni uniţi, chiar dacă Biserica locală a pierdut contactul cu Biserica Ortodoxă. Pentru păstrarea credinţei şi pentru dobândirea libertăţii, ei au fost, de-a lungul timpului, persecutaţi şi chiar ucişi fără milă. Urmele suferinţelor se păstrează şi astăzi: refugiaţii armeni alcătuiesc una dintre cele mai numeroase şi mai bine organizate Biserici din diaspora, pe plan mondial.
O tradiţie pioasă armeană, bazată pe scrierile lui Eusebiu de Cezareea şi ale lui Movses Horenatzi, vorbeşte despre un contact foarte timpuriu cu învăţătura creştină. Se afirmă că regele Avgar al V-lea (4 î.Hr.-50 d.Hr.) ar fi luat legătura cu Mântuitorul Hristos, dorind să afle mai multe despre creştinism, dar şi să fie vindecat de o boală incurabilă (lepră), invitându-L în capitala Edesa. Mântuitorul i-ar fi răspuns printr-o epistolă, scrisă de Sfântul Apostol Toma, că trebuie să îndeplinească „însărcinarea pentru care S-a întrupat“, dar că îl va trimite pe unul dintre ucenicii Săi spre a-l vindeca, „după ce va pleca“ (după Înălţare). Mai departe, în legendă, este confundat Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului, cu Sfântul Tadeu, unul dintre cei şaptezeci de ucenici trimişi de Mântuitorul la propovăduire, spunându-se că Sfântul Apostol a fost cel care ar fi împlinit cuvintele din scrisoare, punând, astfel, bazele creştinismului armean.
Istoriile „luminării“ Armeniei
Se ştie că numele Sfântului Apostol Iuda apare în Sfânta Scriptură în mod diferit: „Levi, ce se zice Tadeu“ (Matei 10, 3), „Tadeu“ (Marcu 3, 18), „Iuda, nu Iscarioteanul“ (Ioan 14, 22), şi „Iuda al lui Iacov“ (Faptele Apostolilor 1, 13), spre a fi diferenţiat de vânzătorul Domnului. Printre cei şaptezeci de ucenici s-a aflat şi Tadeu, originar din Edesa, care a propovăduit în localitatea natală, vindecându-l şi botezându-l pe regele Avgar. Istoricul bisericesc Nichifor Calist spune despre Sfântul Apostol: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea îndoită numire, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov (...) mai pe urmă a mers în Edesa, cetatea lui Avgar, unde mai înainte celălalt Tadeu - unul din cei şaptezeci - a propovăduit pe Hristos. Acolo, de nu ajungea ceva din slujba celuilalt, a împlinit el bine“.
Tradiţia mai afirmă că trimisul Mântuitorului ar fi adus cu el şi suliţa cu care a fost împuns Acesta pe Cruce, suliţă care este expusă şi astăzi, în Catedrala Echmiadzin.
Tradiţia ortodoxă completează altfel această povestire pioasă: ca răspuns la cererea lui Avgar, Domnul Hristos i-a trimis acestuia o pânză pe care se afla imprimat chipul Său. Acea icoană l-ar fi vindecat pe regele armean şi, mai mult, în urma aşezării ei pe peretele unei biserici, chipul s-ar fi imprimat şi pe zid. Ambele icoane, despre care s-a vorbit la Sinodul al VII-lea Ecumenic, fiind menţionate şi de Sfântul Ioan Damaschin, au fost duse la Constantinopol în secolul al X-lea, de unde au dispărut fără urmă în timpul cuceririi capitalei Bizanţului de către oştile celei de-a patra Cruciade (1202-1204).
Sfântul Apostol Bartolomeu a propovăduit şi el în Armenia, unde se spune că ar fi adus prima icoană pictată de mână omenească: icoana Preasfintei Fecioare Maria, realizată de Sfântul Evanghelist Luca. A primit moarte martirică, asemenea Sfântului Apostol Iuda, în timpul persecuţiei declanşate de Sanatruc Apostatul, fiul regelui creştinat Avgar. Armenii le acordă o cinstire deosebită celor doi propovăduitori, pe care îi numesc „primii Luminători“.
„Luminătorul“ Armeniei este considerat Sfântul Grigorie, cel care a reuşit, în ciuda suferinţelor pricinuite de necredincioşi, să îl creştineze pe regele Tiridates (238-314). Creştinismul a devenit religie oficială de stat în anul 301, cu unsprezece ani înainte de Edictul de la Milan. Tot Sfântului Grigorie i se datorează şi organizarea Bisericii Armene, dar şi aducerea moaştelor Sfântului Ioan Botezătorul.
Cum au „ratat“ armenii Ortodoxia
Prima denumire a Armeniei a fost Hayq, provenită, după explicaţiile unei legende, de la numele unui strănepot al lui Noe, Haik. Denumirea actuală provine, conform aceleiaşi legende, de la Armenak (sau Aram), un alt urmaş al lui Noe. Nu trebuie să ne mire legătura cu patriarhul biblic, deoarece Muntele Ararat, unde se consideră că s-ar afla rămăşiţele Arcei care i-a găzduit pe supravieţuitorii Potopului (Facere 6-8), a făcut mult timp parte din teritoriul aşa-numitei Armenii Mari. Astăzi, pe teritoriu turcesc, culmile muntoase înzăpezite sunt vizibile cu uşurinţă de pe pământ armean şi constituie un simbol şi o mândrie pentru locuitorii statului caucazian, simbol regăsit şi pe stema ţării, exact în mijloc.
În anul 428, o parte din regatul Armeniei a fost cucerită de perşii sasanizi. Aceştia au încercat să îşi impună şi religia, zoroastrismul, bazată pe principiul dualist al binelui şi răului, aşa cum o făcuseră, cu succes, şi în alte state ocupate, dar armenii şi-au apărat cu îndârjire, până la martiriu, credinţa. Pe 26 mai 451 ei au început o luptă inegală cu oştile cotropitoare, obţinând, în ciuda înfrângerii, o victorie morală deosebită: încetarea persecuţiilor şi dreptul de a fi în continuare, fără teamă, creştini.
Ziua de 26 mai este, pentru armeni, o sărbătoare naţională şi bisericească deosebită, dar revolta lor a adus şi un dezavantaj considerabil Ortodoxiei: din cauza luptelor, Biserica Armeniei nu a reuşit să trimită o delegaţie bine pregătită la Sinodul Ecumenic de la Calcedon (451). Prin urmare, abia în anul 506, la sinodul local de la Dvin, au fost discutate problemele legate de eutihianism, hotărându-se respingerea formulei ortodoxe (că au existat două firi desăvârşite în Persoana Mântuitorului Hristos, unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespărţit şi neîmpărţit“), dar şi respingerea ereziei lui Eutihie (care susţinea că firea umană a Mântuitorului ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, El având, aşadar, o singură fire), adoptându-se o formă de monofizitism „deghizat“ (conform căreia Mântuitorul ar fi avut o singură fire, divină şi umană). Poziţia necalcedoniană a Bisericii Armene a atras separarea acesteia de Patriarhia de la Constantinopol, dar şi o răcire accentuată a relaţiilor cu Imperiul Bizantin.
Pavlicianismul
Izolarea politică şi religioasă a Armeniei a dus şi la acceptarea cu prea mare uşurinţă a unor idei şi practici locale. Dintre acestea, una, apărută în secolul al VII-lea, a fost pe cale să schimbe definitiv nu doar istoria Bisericii armene, ci şi pe cea a Bisericii universale: pavlicianismul (paulismul). Intrând în contact cu zoroastrismul persan, unii „teologi“ au fost atraşi de ideile dualiste, încercând să le integreze în doctrina creştină. Astfel, ei au afirmat că ar exista Dumnezeul Vechiului Testament (Cel drept) şi Dumnezeul Noului Testament (Cel bun), respingându-L pe primul, cerând eliminarea din canonul biblic a textelor vechi-testamentare şi renunţarea la Sfinţii Părinţi bisericeşti care şi-au întemeiat învăţătura pe acestea. Mai mult, considerau ca inspirate doar epistolele Sfântului Apostol Pavel, ai cărui urmaşi se socoteau (de aici şi numele de pavlicieni), afirmând că Mântuitorul Hristos a fost doar un înger trimis să salveze sufletele oamenilor din lumea creată de Dumnezeul „cel rău“ al Vechiului Testament.
Ortodoxia se confrunta cu o reluare, sub altă formă, a gnosticismului maniheist al primelor veacuri creştine, care afirma, în esenţă, că la baza existenţei stau două principii: unul bun şi unul rău. Fără a mai insista asupra „doctrinei“ pavliciene, vom aminti doar că adepţii ereziei au fost alungaţi, în urma deciziilor comune ale autorităţilor bisericeşti bizantine şi armene, unii dintre ei stabilindu-se în preajma Antiohiei. Se consideră că ideologia lor eretică a fost continuată, prin filiera bogomilă, de catari şi albigenzi. De asemenea, sunt destule voci care acuză pavlicianismul şi dezvoltarea sa, sub o formă mult mai gravă, de bogomilism, că ar fi răspândit nu doar o doctrină necreştină, ci chiar satanistă, potrivit căreia lumea fizică i-ar aparţine diavolului.
Valuri de invadatori
Invazia arabilor musulmani a dus la cucerirea multor state şi la impunerea islamismului ca religie oficială, dar armenii au luptat cu mult curaj, în ciuda divizării statale, războiul încheindu-se printr-un tratat care îi avantaja: entităţile lor teritoriale rămâneau independente. Chiar dacă, în multe rânduri, s-a încercat convertirea forţată a armenilor la mahomedanism, au preferat chinurile şi moartea unei lepădări de creştinism.
În 1064, Armenia a fost invadată de turcii selgiucizi, după ce, pentru mult timp, a luptat pe două fronturi: contra acestora şi contra bizantinilor. Teritoriul cucerit a fost împărţit între mai multe căpetenii turce şi populaţia a avut de suferit cumplite persecuţii, păstrându-şi, totuşi, identitatea culturală şi religioasă. Nici năvălirea mongolilor, care au ucis, potrivit istoricilor, numai în China 18.000.000 de persoane şi care i-au îngropat de vii pe apărătorii cetăţii Sivas (străvechea Sevastie armeană), nu i-a îngenuncheat pe locuitorii Armeniei. Unii dintre ei au preferat să se refugieze în alte regiuni, inclusiv în Transilvania şi în actuala Republică Moldova, punându-se, asfel, bazele vestitelor comunităţi armene din diaspora.
Mongolii au fost urmaţi de turkmeni şi aceştia, în secolul al XVI-lea, de turcii otomani, năvăliri care au adus distrugere şi jefuire, o bună parte din istoria creştinismului armean fiind îngropată sub ruine. Cu toate acestea, după cum remarca francezul Bertrand Bareilles, „în Biserică, unde s-au refugiat, armenii nu au găsit doar un loc de reunire, ci şi o arcă, în care au fost păstrate toate obiceiurile, limba şi literatura, tot ce este legat de trecutul Armeniei“.
Izbucnirea carnagiului
Sub stăpânire otomană, armenii au fost izolaţi de celelalte state creştine, neizbutind să obţină nici în secolul al XIX-lea, când alte popoare îşi câştigau independenţa, mai mult decât o seamă de drepturi suplimentare. Armenia de Est ajunsese sub ocupaţie rusă, în timp ce, în Armenia de Vest, otomanii au încurajat venirea kurzilor şi ocuparea prin forţă de către aceştia a multor proprietăţi armene. Marile puteri europene remarcau, în tratatul de la Berlin (7 septembrie 1880), că „haosul şi impunerea de biruri şi de taxe vor duce, foarte posibil, la anihilarea populaţiei creştine“. În 1894, în Sasoun, populaţia armeană s-a ridicat la luptă împotriva kurzilor. Armata otomană a intervenit în forţă şi 3.500 de armeni au fost ucişi. Au avut loc ample proteste, înăbuşite în sânge. Se estimează că, în perioada 1894-1896, au murit 150.000 de persoane de etnie armeană, dintre care 110.000 au fost masacrate de trupele otomane şi 40.000 au fost răpuse de frig şi de foamete în localităţile pustiite în urma luptelor. În plus, se afirmă că 40.000 de persoane au fost convertite cu forţa la islamism. Şi acesta a fost doar începutul.
Martirii armeni
În Armenia de Vest putea izbucni oricând o revoltă care să ducă la unirea acesteia cu Armenia de Est, aflată sub stăpânire ţaristă. Mulţi voluntari armeni s-au înrolat în armata rusă. Autorităţile otomane au gândit că singura soluţie de stingere a conflictului din zonă era depopularea regiunii de armeni, adică de aproximativ 2.000.000 de persoane. Câteva sute de mii au reuşit să se refugieze în alte state, supravieţuind, astfel, cumplitului masacru cunoscut sub numele de Genocidul Armean.
Pe 24 aprilie 1915, 250 de intelectuali şi lideri de opinie din Armenia vestică au fost arestaţi. La scurt timp, în urma „legii temporare de deportare“ - Tehcir (urmată de o „lege temporară de expropriere şi confiscare“ a proprietăţilor „abandonate“), toţi armenii din regiune au fost forţaţi să îşi părăsească locuinţele şi să pornească într-un marş fără speranţă prin Anatolia, spre deşertul sirian. Pe parcurs, militarii otomani, mulţi aparţinând unei „organizaţii speciale“, alcătuită din criminali eliberaţi din închisoare în acest scop, au supravegheat convoiul morţii, intervenind doar în cazul vreunei tentative de evadare, nu şi când acesta era atacat. Supravieţuitorii au povestit că soldaţii puneau pariuri în privinţa sexului unui prunc aflat în pântecele mamei sale, apoi spintecau femeia gravidă, pentru a vedea cine a câştigat. Bărbaţi, femei şi copii au mărşăluit, fără apă şi hrană, spre taberele de concentrare (asemănătoare cu lagărele naziste) aflate, în număr de 25, la actuala graniţă a Turciei cu Siria şi Irak. Acolo a continuat exterminarea armenilor, ei fiind fie arşi de vii, fie otrăviţi sau înecaţi.
Masacrul nu a fost niciodată recunoscut oficial nici de autorităţile otomane, nici de autorităţile turce de astăzi. Termenul de „genocid“ este şi el neoficial, neexistând suficiente dovezi pentru condamnarea statului turc. Cu toate acestea, 22 de state ale lumii, printre care şi SUA, au recunoscut existenţa genocidului armean. În fiecare an, pe 24 aprilie, de Ziua Martirilor Armeni, sunt comemorate cele aproximativ 1.500.000 de victime.
Un secol de sacrificii
Locuitorii din regiunea estică a fostului regat armean, actuala Republică Armenia, au avut mult de suferit atât în urma confruntărilor ruso-turce, cât şi în urma apariţiei Uniunii Sovietice. Biserica Apostolică Armeană a avut de înfruntat noi persecuţii, în special în perioada stalinistă. Se afirmă că regimul de teroare impus de Stalin a dus la uciderea a zeci de mii de armeni.
Între 1988-1994 au avut loc lupte violente între Armenia şi Azerbaidjan pentru stabilirea autorităţii asupra enclavei azere Nagorno-Karabakh, unde trăieşte o importantă comunitate majoritară armeană. Cele două ţări s-au acuzat reciproc de epurări etnice, graniţele dintre ele rămânând închise. Tot în urma acestui conflict (oficial), au fost închise şi graniţele dintre Turcia şi Armenia. Blocada instituită, astfel, din două părţi, a dus, în scurt timp, la sărăcie şi la foamete, dar colaborarea dintre autorităţile statului, organizaţiile internaţionale şi Biserică a dus la îmbunătăţirea considerabilă a situaţiei.
În prezent, în jur de 94% dintre armeni aparţin de Biserica Apostolică Armeană, într-o ţară cu 3.230.000 de locuitori. Diaspora armeană este formată din aproximativ 3.000.000 de persoane, răspândite în întreaga lume.
Cel mai cunoscut lăcaş de cult armean este Catedrala Echmiadzin (Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu), aflată în incinta mănăstirii cu acelaşi nume, care mai găzduieşte Scaunul Patriarhal (Catolicos) al Armeniei, seminarul teologic, biblioteca, muzeul, tipografia şi alte clădiri auxiliare. Tradiţia locală afirmă că Sfântul Grigorie Luminătorul ar fi visat într-o noapte în ce fel avea să arate catedrala, care ar fi fost construită în anul 303. Alături de aceasta, există şi alte monumente istorice bisericeşti, aflate în patrimoniul UNESCO: complexul mănăstiresc Haghpat, unde s-a aflat una dintre cele mai mari biblioteci din Armenia medievală; complexul mănăstiresc Sanahin, în cadrul căruia se află trei biserici, o academie şi o bibliotecă, şi complexul mănăstiresc Geghart, construit într-o vale stâncoasă, alături de străvechi chilii săpate în stâncă, de unde şi numele Ayrivank (mănăstirea peşterilor). Astăzi, Biserica Apostolică Armeană face parte din grupul Bisericilor Ortodoxe Orientale, alături de Biserica Ortodoxă Coptă din Egipt, Biserica Antiohiană Ortodoxă din Siria, Biserica Ortodoxă Malabar din India şi Biserica Ortodoxă Tewahedo din Etiopia. Chiar dacă mai sunt destule diferenţe care fac necesară găsirea unui punct de vedere comun, există un dialog deschis între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, totuşi există speranţa că, în curând, acestea vor reveni, de facto şi de jure, în marea familie a Ortodoxiei.
Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul daco-romanilor
Sfântul Niceta s-a născut în Peninsula Balcanică, ajungând episcop de Remesiana, în Iugoslavia, şi păstorind între 367-414. Numele de Niceta derivă din substantivul grecesc niketej (niketes), aşa cum „patriarcha“ derivă din patriaryhj (patriarches). Manuscrisele l-au păstrat sub forma Nicaesus, Niceas, Nicetas, Nicetus şi Nicetius, fiind uneori confundat cu Nicetas de Aquileea sau cu Nicetas de Trier. Discuţiile în jurul numelui şi al operelor Sfântului Niceta, purtate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, au fost rezumate de învăţatul A. E. Burn, care a publicat, în anul 1905, un studiu cuprinzător, sub formă de Introducere la prima ediţie completă a operelor episcopului de Remesiana.
De viaţa Sfântului Niceta s-a ocupat pentru prima dată un preot iezuit din Cluj, Josef Fekete. Acesta, în 1750, cu prilejul acordării titlului de doctor unor tineri de la Universitatea Iezuiţilor din Cluj, publica o mică lucrare despre Sfântul Niceta, episcopul dacilor, pe care avea să-l socotească drept strămoş al ungurilor.
Adunând informaţii din mai multe surse, Josef Fekete tratează în 11 capitole scurte viaţa şi faptele Sfântului Niceta. Deosebeşte foarte corect între Sfântul Niceta al nostru şi între Nichita, „gotul şi martirul“ de pe vremea lui Atanaric, ceea ce n-au făcut-o mulţi dintre istoriografii de mai târziu.
Nu e acelaşi cu Sf. Niceta „gotul şi martirul“
Dintre istoriografi, cel dintâi, pe cât ştim, care a remarcat în mod deosebit persoana Sfântului Niceta al Remesianei a fost istoricul şi teologul Gheorghe Şincai. În „Cronica“ sa, la anul 397, se ocupa pe scurt, dar foarte judicios, de viaţa şi de personalitatea acestuia. Spre deosebire de alţi istoriografi, meritul lui Gheorghe Şincai constă în faptul că a ştiut a deosebi clar pe Sfântul Niceta Remesianul de Sfântul Niceta „gotul şi martirul“, cel care a pătimit între goţi.
Potrivit lui Gheorghe Şincai, Sfântul Niceta s-a născut în Remesiana - drept urmare, neaoş român - şi a fost un om foarte învăţat.
În lucrarea „Dacia“, istoricul Vasile Pârvan îl numeşte „apostolul carpato-danubienilor, care a fost cu începerea din anul 380“. Tot el îl menţionează şi în lucrarea „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman“, enunţând ipoteza unui apostolat al Sfântului Niceta, episcop al Remesianei între daco-romanii de la nordul Dunării. Această afirmaţie, sprijinită, de altfel pe interesante consideraţii lingvistice şi arheologice, devine ulterior, o adevărată teză pe deplin dovedită pentru istorici.
Cercetând amănunţit mărturia izvoarelor, precum şi terminologia noastră creştină, Vasile Pârvan ajunge la concluzia că creştinismul nostru daco-roman, de origine latină, s-a format în Dacia Traiană, între anii 375-450, chiar când se desfăşoară şi activitatea apostolică în acele regiuni ale Sfântului Niceta, Episcopul Remesianei. În concluzie, pare firească afirmaţia potrivit căreia acest mare episcop ar putea fi considerat ca adevărat apostol şi încreştinător al nostru.
A întărit creştinismul pe teritoriul romanilor
N. Lascu susţine un apostolat al Sfântului Nichita şi la nordul Dunării, în Dacica Traiană, bazându-se pe motivul că pe Sfântul Niceta nu-l vedem luând parte la nici un sinod din timpurile sale, dovadă că era ocupat cu predicarea Evangheliei între daco-romanii din Dacia Traiană. După N. Lascu, Sf. Niceta nu e apostolul românilor în sensul că el ar fi încreştinat singur pe români, ci „trebuie numit apostol al românilor în acel sens că a întărit creştinismul pe teritoriul romanilor, care nu era încă destul de răspândit“.
Paulin de Nola, prietenul său, spune că predica lui Niceta era ascultată de „uterque Dacus“, cei din Dacia, de la nordul şi de la sudul Dunării. Aşadar, el a predicat la noi, în Valahia şi în Moldova.
Tot Paulin ne spune că Niceta a predicat şi la sciţi, şi la goţi, şi la bessi, pe care, zice el, trebuie să-i căutăm tot în Dacia Traiană, căci în Sciţia Minoră predica, tot pe atunci, şi Sfântul Teotim de Tomis.
Fundamentâdu-se pe faptul că Sf. Niceta lipsea de la sinoadele din vremea sa, G. M. Ionescu confirmă ceea ce susţine N. Lascu, adică apostolatul acestuia la nordul Dunării. Interesantă este observaţia lui G. M. Ionescu, că un atare apostolat al lui Niceta printre daco-romanii din nordul Dunării s-a făcut cu ştirea şi autorizaţia Papei de la Roma. Şi aceasta pentru că nordul Dunării s-a aflat, până în secolele VIII-IXlea, sub jurisdiscţia Romei.
De asemenea, Nicolae Dobrescu, fost profesor de istorie bisericească la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, într-o conferinţă ţinută în anul 1909 la cursurile din Vălenii de Munte, „Despre introducerea creştinismului la români, despre Sfântul Niceta al Remesianei“ afirma: „De pe vremea stăpânirii hunilor în părţile noastre, se cunosc chiar şi nişte misionari creştini, cari şi-au câştigat merite pentru răspândirea creştinismului în părţile dunărene. Astfel este Sfântul Niceta de Remesiana“.
Argumente din tradiţia populară
Despre Sfântul Niceta de Remesiana avem puţine mărturii istorice, dar cu atât mai preţioase. Din cauza invaziilor barbare, care au nimicit multe arhive dunărene şi apusene, ne-au mai rămas prea puţine din operele lui.
Însă, efectul produs de evanghelizarea neobosită a lui Niceta e admirabil. În locul ferocităţii, al sălbăticiei, al inculturii, a introdus blândeţea, bunătatea, cultura creştină şi romană. Ascunzişurile răufăcătorilor au devenit locuri de închinare, văile şi munţii aveau să răsune de glasul cuvioşilor, care şi-au închinat viaţa Lui Hristos.
Ca un omagiu memoriei lui Niceta, creştinătorul principal al strămoşilor noştri daco-romani, mai amintim că de el ştiu nu numai învăţaţii neamului, ci amintirea lui se păstrează şi în tradiţia populară. Astfel, în Cântarea Domnului Iisus Hristos, culeasă în comuna Tişeuţ (Suceava) şi publicată de Simion Florea Marian în „Legendele Maicii Domnului“, citim următoarele:
„Deasupra Gararaului,
Sus, în înaltul cerului,
Este o biserică albă
Cu altar
De mărgăritar,
Cu pafturile de ceară,
Cu uşile de alămâie,
Cu pragurile de tămâie.
În mijlocul bisericii
Este un scaun de aur,
Cu picioarele de argint
Şade înfipt în pământ.
Dar pe scaun cine şade?
Şade Sfântul Nichita,
Cu cămaşa scurtă,
Cu sabia smulsă,
În mâna dreaptă
Ţine carte albă,
În mâna stângă
Cu făclia-aprinsă.
Şade şi citeşte
Şi cetind grăieşte:
«- Sfinţilor, Părinţilor,
Staţi locului, staţi
Şi ascultaţi!
Sfinte Niculai,
Sfinte archanghele Mihai,
Sfinte Grigore, Sfinte Vasile,
N-aţi văzut, n-aţi auzit
De Fiul Mariei, Maicii Precistii,
Domnul cerului şi al pământului?
De văzut nu L-am văzut,
De auzit, am auzit,
Că Jidovii L-au luat
Şi-nchintaie că L-au dat »...“.
O altă urmă în tradiţia populară despre Sfântul Niceta“, este semnalată de T. Dumitrescu, în cartea sa „Începutul creştinării românilor“ (Bucureşti, 1906). Pe o filă albă, legată împreună cu tipăritura „Divanul sau gâlceava“, de Dimitrie Cantemir (Iaşi, 1898), este scrisă o „Rugăciune a vechilor români din Dacia“, unde citim: „Şade Sfântul Neceta în casă... de cu seară până la cina cea mare, de la cina cea mare până la cântători, de la cântători până la zori, păzeşte, străjuieşte, pe diavoli îi goneşte.
Teolog de o largă informaţie, ţinând seama de literatura creştină din Răsărit şi din Apust, trăitor autentic al învăţăturii creştine, organizator al vieţii monahale, Sfântul Niceta a desfăşurat o bogată activitate misionară, devenind „părinte“ întru Evanghelie al multor neamuri.
Învierea morţilor, dogma fundamentală a Bisericii şi ţelul suprem al vieţii creştine devine program de misiune al Sfântului Niceta. Sfântul Niceta pune la îndemâna credinciosului numeroase texte din Isaia, Ioan, Matei, Pavel: „Când omul iese din viaţă, nu sufletul este cel ce moare, ci numai trupul, prin retragerea sufletului din el. Trupul putrezeşte în pământ, dar sufletul se duce, potrivit faptelor sale, sau în loc luminat sau în loc întunecat. Cei care au trăit în această lume potrivit învăţăturii şi dreptăţii Lui Iisus Hristos, vor vieţui cu El în cer“.
Sfântul Niceta afirmă, în repetate rânduri, că Dumnezeu-Tatăl este apropiat de oameni, de făpturile sale. Tatăl este bun, după cum mărturiseşte Fiul în Evanghelie zicând „Nimeni nu este bun ca Unul Dumnezeu“. Între Dumnezeu-Tatăl, Creatorul cerului şi al pământului, adică al lumii văzute şi nevăzute, şi creaturile Sale există o legătură intimă. Mărturisirea credinţei în Domnul Iisus Hristos vine imediat după mărturisirea credinţei în Dumnezeu-Tatăl. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Aceasta este ideea centrală a hristologiei nicetane pe care o dezvoltă şi o apără cu talentul, cu râvna şi cu dragostea sa, mai ales în lucrările „Despre diferitele numiri“, „Despre credinţă“ şi „Despre simbolul credinţei“.
Sfântul Niceta învaţă că Fiul s-a născut din veci din Tatăl, este Fiu adevărat, Unul născut, aşa cum a fost stabilit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, pe baza Sfintei Scripturi.
Sfântul Niceta accentuează consecinţele practice ale numelor lui Hristos, exprimând astfel sensul ecumenic al prezenţei Logosului în lume. Logosul participă la reînnoirea omului şi a lumii. „El luminează, întăreşte, conduce, dă odihnă, aduce pacea şi stinge văpaia patimilor, prin Crucea Sa.
Sfântul Niceta de Remesiana subliniază, de asemenea, un alt aspect al lucrării ecumenice a Sfântului Duh: conlucrare cu celelalte două persoane ale Sfintei Treimi, nu numai în Taina Botezului, ci „în toate celelalte chipuri“, după cum atestă tradiţia dumnezeiască.
„De ce dar, credincioşii să nu cinstească în întregime Treimea spre care mărturisesc ei că tind în numele Căreia cred că s-au renăscut şi cu numele Căreia se slăvesc că sunt numiţi? După cum, de la numele lui Dumnezeu-Tatăl, oamenii se numesc ai Lui Dumnezeu, după cum Timotei a fost numit de Pavel omul lui Dumnezeu, tot aşa de la Hristos sunt numiţi creştini şi tot aşa chiar de la Duhul se numesc duhovniceşti. Prin urmare, dacă vei fi numit omul lui Dumnezeu şi nu vei fi creştin, nimic nu eşti. La fel, dacă eşti numit creştin şi nu vei fi duhovnicesc, să nu ai prea mare încredere în tine cu privire la mântuire“, ne învaţă Sfântul Niceta de Remesiana.
Oraşul Remesiana se afla pe marele drum militar care traversa centrul Iliricului, legând Europa apuseană de Constantinopol. Oraşul a fost întemeiat de împăratul Traian (98-117), iar numele său era Respublica Ulpianorum. Astăzi, pe vatra vechii cetăţi romane se află satul sârbesc Bela Pelanka (cunoscut şi sub numele turcesc de Mustafa Paşa Palanca). Cetatea Remesiana era aşezată la aproximativ 30 de kilometri, în partea de răsărit a oraşului Naissus (Niş), la o altitudine de circa 630 de metri, în apropiere de râul Nişava. Din punct de vedere administrativ, Remesiana făcea parte din Dacia Mediteraneană (Interioară), aşezată între Dacia Ripensis şi Dardania, iar din punct de vedere bisericesc, în vremea Sfântului Niceta, ţinea de Mitropolia din Tesalonic.
Menţionăm că, la 8 martie 2008, în localitatea Malainiţa, din Serbia de astăzi, unde comunitatea românească este bine reprezentată, la aproximativ 15 km de oraşul Negotin, s-a sfinţit piatra de temelie a unicei biserici ortodoxe româneşti din zonă, aceasta fiind închinată Sfântului Niceta de Remesiana.
170 de milioane de copii suferă anual de foame
Lipsurile alimentare şi creşterea tot mai accentuată a preţurilor îi determină pe europeni, latinoamericani şi africani deopotrivă să iniţieze proteste de amploare, care, de cele mai multe ori degenerează în lupte de stradă.
Se susţine eliminarea birocraţiei în domeniul subvenţiilor din agricultură, dar şi creşterea productivităţii prin intermediul investiţiilor. În acest sens, preşedintele Comisiei pentru Dezvoltare, Josep Borrell (Grupul Socialist din Parlamentul European, Spania), a remarcat faptul că în urmă cu 30 de ani, 17% din fondurile pentru dezvoltare erau dedicate agriculturii, faţă de numai 4% cât este în prezent.
OMG-urile, o posibilă soluţie pentru îndepărtarea crizei
Conform comisarului european pentru agricultură, Mariann Fischer Boel, Uniunea Europeană a abolit deja taxele de import pentru multe bunuri, a abolit schema prin care fermierii erau obligaţi să „pună deoparte“ un procentaj din terenurile cultivabile şi a încurajat producţia de lapte. Comisarul Boel nu exclude posibilitatea ca organismele modificate genetic să joace un rol în găsirea de soluţii: 80% din soia importată în UE este modificată genetic.
De asemenea, comisarul european pentru dezvoltare, Louis Michel, a afirmat că va propune Consiliului şi Parlamentului European ca fondurile necheltuite în 2008, ca subvenţii externe să fie folosite pentru „a împiedica lipsa securităţii în domeniul alimentar - care ar putea duce în viitor la insecuritatea generală“.
Numărul muritorilor de foame, tot mai mare
O soluţie viabilă o reprezintă susţinerea tinerilor fermieri, dat fiind faptul că aceştia practică o agricultură bazată pe principii importante, precum calitatea, inovarea şi dezvoltarea pieţelor locale, doar acest mod de lucru va duce la creşterea productivităţii. Directorul General al Organizaţiei pentru Hrană şi Agricultură din cadrul ONU, Jacques Diouf, a declarat că numărul oamenilor care suferă de foame a crescut cu 50 de milioane în 2007, din cauza creşterii preţurilor la alimente.
De altfel, aproximativ 450 de milioane de fermieri deţin mai puţin de 2 hectare de pământ fiecare, şi, împreună cu familiile lor, reprezintă aproape o treime din populaţia mondială. Economia multor ţări se bazează exclusiv pe agricultură, de exemplu în Africa de Vest, 60% din populaţie locuieşte în zone rurale, trăind doar din agricultură.
Biocombustibilii, principalii vinovaţi ai crizei alimentare
Un raport pus la secret de Banca Mondială arată că biocombustibilii au dus la creşterea preţului la alimente cu 75%, mult peste estimări, după cum susţine publicaţia „The Guardian“. Raportul contrazice spusele guvernului american, care susţine că biocarburanţii au determinat creşterea preţurilor la alimente cu doar 3%. Documentul constată o creştere cu 140% a costului „coşului zilnic“ din 2002 până în februarie 2008.
„Fără o recurgere crescândă la folosirea biocarburanţilor, stocurile mondiale de grâu şi de porumb nu s-ar fi redus atât de mult şi creşterile de preţuri provocate de alţi factori ar fi fost mai moderate“, se arată în raport. Potrivit analizei efectuate de economiştii Băncii Mondiale, producţia de combustibil biologic a destabilizat piaţa alimentară în trei moduri: prima fiind alocarea unei cantităţi enorme de cereale pentru producţia de biocombustibil, a doua cauză o reprezintă motivarea fermierilor pentru a cultiva plante destinate producţiei de biocombustibil şi al treilea motiv este strâns legat de speculanţii de pe piaţa cerealelor, care au crescut imediat preţurile.
Tot mai multe proteste de stradă
Creşterea continuă a preţurilor la alimente a provocat proteste în 37 de state din lume, din Camerun şi Haiti, până în Egipt şi Niger, sporind temerile că tot mai mulţi oameni vor suferi de foame.
În Argentina, un protest organizat de fermieri a degenerat rapid în ciocniri cu forţele de ordine. Fermierii au ieşit în stradă pentru a cere anularea deciziei guvernului de a mări taxele pentru exportul de soia. Forţele de ordine au intervenit prompt, după ce protestatarii au blocat una dintre rutele care face legătura între Argentina, Brazilia şi Chile. Şi în Europa, sute de camionagii au blocat autostrăzile în semn de protest faţă de preţurile mari la benzină şi motorină. Camionagii din Franţa, Spania, Italia şi Portugalia au cerut subvenţii pentru motorină. Şoferii profesionişti, dar şi pescarii sau fermierii au tot ieşit în stradă în semn de protest faţă de creşterea preţului la alimente. Grecii s-au alăturat şi ei valului de proteste din Europa, faţă de scăderea nivelului de trai în raport cu o creştere alarmantă a preţurilor.
Grecii îi acuză pe guvernanţi că au eşuat în menţinerea unui echilibru între standardul de viaţă şi explozia preţurilor. Ei se plâng că în Grecia, alimentele de bază sunt printre cele mai scumpe din Europa, în timp ce salariile rămân foarte mici.
Instrucţia în domeniul tehnic, care s-a încheiat în 1995, cu obţinerea licenţei în specializarea Ingineria sistemelor de producţie, i-a dat posibilitatea cunoaşterii aprofundate în domeniul ştiinţelor exacte. La aceasta s-a adăugat o pregătire teologică solidă.
Doctor în teologie, din 2002, cu teza „Sensul eshatologic al creaţiei“, beneficiar al unor stagii de pregătire la Institutul de la Bossey, Elveţia, şi a studiilor post-doctorale la Institutul Catolic din Paris, Adrian Lemeni predă, din 1999, Teologia dogmatică şi fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Participant la granturi internaţionale în cadrul Academiei Române, autor a şase cărţi, coordonator şi autor de manuale de religie, cu câteva zeci de articole teologice publicate, cu o activitate remarcabilă în dialogul dintre religie şi ştiinţă, conferenţiarul Lemeni este unul dintre profesorii cei mai apreciaţi de către studenţii Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
Universul lui Galilei, o vedere incompletă
Pentru omul antic şi cel medieval, Universul purta amprenta unui simbolism. Galileo Galilei a schimbat această paradigmă, studiind legile Pământului din perpectivă exclusiv mecanicistă. Despre Galilei şi impactul pe care l-a avut în cercetarea ştiinţifică din vremea sa, precum şi despre disputa dintre fizicianul din Pisa şi Biserica Romano-Catolică, într-un interviu cu Adrian Lemeni, conferenţiar doctor la catedra de Teologie Dogmatică şi Fundamentală a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
Se poate spune că odată cu Galilei începe conflictul aparent între religie şi ştiinţă, în Occident ?
Conştiinţa publică a fost obişnuită, de-a lungul timpului, cu faptul că „afacerea Galilei“ - cum a fost numită - reprezintă un punct de cotitură în ceea ce priveşte relaţia dintre teologie şi ştiinţă, respectiv între Biserică şi comunitatea ştiinţifică.
Poziţia lui Galilei a fost mult ideologizată. Galileo ne este prezentat ca un savant, erou în lupta pentru identificarea adevărului pe o cale ştiinţifică, socotit o victimă a obscurantismului religios, exponentul obscurantismului fiind, la acea vreme, Biserica Romano-Catolică. Aceasta este o poziţie ideologizată. Dacă studiem cu atenţie documentele vremii şi poziţiile care au existat, vom descoperi nuanţe importante. Fără îndoială, Galilei reprezintă un moment de răscruce în gândirea ştiinţifică. El este asociat, practic, cu debutul ştiinţei moderne, iar gândirea lui a avut un impact cu totul deosebit în ceea ce înseamnă cercetarea de tip ştiinţific.
Galilei, un orgolios cu temperament dificil
Care este poziţia pe care fizicianul italian o adoptă în demersul său ştiinţific?
Practic, odată cu Galilei ni se propune un alt mod de a face ştiinţă, o altă manieră de cercetare. Galilei ne propune un adevăr combativ, în care argumentaţia, de multe ori, se prezintă ca o ridiculizare a interlocutorului; el utilizează o capacitate de ironie care jigneşte şi intimidează interlocutorul. Cred că se pune mult accentul pe persoana savantului implicat în cercetarea ştiinţifică şi nu atât pe puterea anonimatului specific unei tradiţii. Trecerea fundamentală de la cercetarea ştiinţifică anterioară lui Galilei şi cea care va fi după el este tocmai mutaţia de la calitativ la cantitativ.
Universul antic sau cel medieval, inclusiv din perspectiva lui de reprezentare, dinspre ştiinţă, purta amprenta unei calităţi, a unui simbolism. Acest simbolism este diminuat, până la eludare, în cazul lui Galilei. El foloseşte din plin experimentul ştiinţific. Tot el este cel care va matematiza foarte mult legile fizicii. Matematica lui Galilei este una care pierde din puterea simbolului, este una lipsită de semantică, nefiind aceeaşi matematică cu cea a lui Keppler, unde întâlnim o semnificaţie marcată de simbolism. Galilei se desprinde de această perspectivă, matematica lui fiind una care cuantifică rigid legile din fizică.
Accentul pus pe persoană, în cazul nostru pe persoana savantului italian, se manifestă într-un anumit tip de mentalitate. Galilei, plecând de la experimentele pe care le face privind legile mişcării, are impresia că este inventatorul acestor legi şi nu cel care descoperă legile naturii lăsate de Dumnezeu. Se cunoaşte că Galilei avea un orgoliu deosebit, un temperament dificil şi toate acestea au contribuit la anumite dispute. Galilei nu a fost un astronom aşa de mare precum a fost Keppler ori Copernic. El nu avea geniul de sinteză pe care l-a avut Newton, care a făcut o sinteză între fizică şi astronomie.
Galileo este, în primul rând, un fizician. El nu a fost dintru început adeptul ideii lui Copernic. El a preluat ideile lui Copernic ca pretext pentru a-şi impune realismul fizic în cercetarea Universului, bazat pe experiment empiric. Observăm aici răsturnarea majoră de perspectivă, care era specifică manierei de a cunoaşte lumea în vremea aceea. Într-o cercetare ancorată în perpectiva tradiţiei, primează poziţia ilustrată de Platon în filozofie, şi anume: adevărata cunoaştere este cea a realităţilor nevăzute care structurează văzutul, a ideilor care structurează realitatea sensibilă. Aceasta este cunoaşterea sigură, autentică, iar cunoaşterea realităţilor sensibile, palpabile, este aproximativă, incertă.
Universul mut
Cum se reflectă, în scrierile lui Galilei, concepţia sa privind experimentul ştiinţific?
Odată cu Galilei se inversează această perspectivă cu primatul experimentului empiric, cuantificat matematic, în care cunoaşterea sigură este cea a lucrurilor palpabile, concrete. Cunoaşterea a ceea ce nu se vede, a realităţilor inteligibile este una aproximativă. Galilei, când a elaborat legea mişcării uniform accelerate, a folosit un plan înclinat, un artefact de laborator, un instrument prin care lumea este studiată. Isabelle Stengers, în cartea Inventarea ştiinţelor moderne, vorbeşte despre puterea ficţiunii şi arată cum Galilei, prin această putere a ficţiunii, impune o nouă viziune în cercetarea ştiinţifică asupra lumii. Galilei ne propune o interogaţie asupra lumii prin prisma unui artefact şi nu doar ne propune acest lucru, ci maniera lui de abordare este unica prin care lumea poate fi investigată. Avem aici un exclusivism, un absolutism.
Galilei este foarte ingenios. Pentru a reduce la tăcere adversarul, se retrage în spatele instrumentului şi planul înclinat este cel care îl reduce la tăcere pe reprezentantul „obscurantismului“, pe Simplicius, în dialogul său Il Sagiatore.
În această lucrare, sunt prezente trei personaje; purtătorul de cuvânt al lui Galilei este Salviati, iar Sagredo este cel deschis spre noutăţile ştiinţei, cel receptiv la aceste noutăţi şi capabil să le primească şi să le înţeleagă, şi Simplicius, care, pornind de la nume, îi reprezintă pe obscurantişti, pe cei închistaţi şi limitaţi în cunoaştere. Atunci când Sagredo îşi prezintă o poziţie sceptică faţă de legea mişcării accelerate în urma acestui experiment cu planul înclinat, Salviati, sub care se ascunde persoana lui Galilei, se retrage în spatele experimentului şi spune: „Iată, experimentul făcut de mine ne obligă să acceptăm această ecuaţie“ şi, plecând de la acest artefact de laborator, Galilei construieşte cu multă combativitate o poziţie în care interlocutorul este obligat să asume varianta propusă de fizician. Mai mult decât atât, el ne forţează să intrăm în această logică, în care ceea ce este eminamente ştiinţific trebuie să urmeze metodologia experimentului, a matematizării.
Lucrurile acestea au influenţat demersul ştiinţific până în ziua de astăzi, când orice lucru este ştiinţific doar dacă se validează de experiment. Marea pierdere pe care a suferit-o lumea, începând cu noua manieră de cercetare, este distrugerea acestui simbolism al Universului.
Cosmosul, în lumea antică, sau pentru medievali, era unul ierarhizat, unul plin de simboluri. Ceea ce conta nu era atât faptul în sine, ci semnificaţia lucrului respectiv. Lumea era o carte plină de semne, de intenţionalitate. Galilei ne propune un univers mut, care nu ne mai vorbeşte pentru că este dezgolit de această semnificaţie simbolică, un univers ale cărui taine pot fi smulse cu ajutorul telescopului, al lunetei.
Pământul, locul unde S-a întrupat stăpânul Universului
Ce spune Sfânta Scriptură: Soarele se învârte în jurul Pământului, sau invers?
Sfânta Scriptură nu are rolul de a confirma sau de a infirma o anumită teorie, fie ea numită ştiinţifică. Rostul Scripturii este cu totul altul. În cazul poziţiei Pământului în raport cu Soarele şi nu numai, Pământul are o poziţie privilegiată în Univers. Trebuie să fim foarte atenţi aici, pentru a nu ajunge la fel de fel de interpretări rigide sau fundamentaliste. Şi în Sfânta Scriptură, şi în alte tradiţii religioase, omul nu era interesat de detaliile fizice, pe care nu le socotea esenţiale. Ceea ce apare în Biblie nu interesează din punctul de vedere al realismului fizic. Sfânta Scriptură ne ajută pe calea efortului dobândirii mântuirii.
Ni se dă un mesaj clar, plecând de la Revelaţie, despre cum ar trebui să fim şi ce anume ar trebui să facem pe această cale a mântuirii, din punct de vedere duhovnicesc. În toate tradiţiile religioase ale lumii, se vorbeşte despre un centralism al Pământului, o poziţie centrală a acestuia, dar din perspectivă religioasă.
Marele istoric al religiilor, Mircea Eliade, dezvoltă foarte bine această perspectivă a simbolismului centrului lumii, Pământul văzut ca un «axis mundi», care structurează întreaga existenţă. Poziţia centrală a Pământului nu este una care exprimă aroganţă, ci pleacă tocmai de la importanţa cadrului dat în care noi trăim pentru a dobândi desăvârşirea din punct de vedere religios.
Din perspectivă creştină, plecând de la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a Dumnezeului întregului Univers, Care S-a întrupat pe acest pământ, relevanţa Pământului este una cu totul specială în Univers. Abordând în felul acesta cercetarea, Pământul nu mai este o planetă oarecare, aflată într-un sistem solar, ce se găseşte la periferia unei galaxii.
Nu viziunea fizicistă este cea care interesează atunci când avem în vedere perspectiva religioasă.
Biserica nu validează teorii ştiinţifice
Biserica Romano-Catolică şi-a asumat, în vremea lui Galilei, un rol de cenzor. A fost o greşeală monopolul pe care ea l-a pus asupra ştiinţelor în Evul Mediu?
Este prea mult spus rolul de cenzor. Fără îndoială a existat această tendinţă în sânul Bisericii Romano-Catolice, de a avea un monopol asupra cercetărilor, inclusiv dinspre ştiinţă şi o anumită forţare a unui adevăr de tip ştiinţific, plecându-se de la poziţii filosofice sau religioase.
Încă din perioada scolastică a existat această tendinţă, datorită influenţei filosofiei aristotelice. Galilei, se cunoaşte, nu a avut parte de la început de o reacţie ostilă dinspre Biserică. Se ştie că el a studiat chiar la o şcoală a iezuiţilor, a fost apreciat şi susţinut de prelaţii Bisericii Catolice, chiar de cel care va fi mai târziu papa Urban al VIII-lea. Conflictele au apărut atunci când Galilei a vrut să impună Bisericii o anumită manieră de abordare a lucrurilor.
În 1613, marea ducesă Cristina îl invita la masă, alături de omul de ştiinţă italian, pe părintele Castelli, un profesor iezuit de matematică de la Universitatea din Pisa, unde fusese şi Galileo. La cină era prezent şi un filosof, Boscaglia, care se arătă sceptic faţă de poziţiile lui Galilei şi în general faţă de ipotezele presupuse în teoria lui Copernic. Galilei reacţionează şi scrie două scrisori către marea ducesă şi către părintele Castelli. În aceste epistole, Galilei cere Bisericii să vină cu o demonstraţie de tip ştiinţific, prin care să infirme poziţia lui Copernic. Aici Galilei cere Bisericii un lucru care nu este specific vocaţiei ei. Biserica nu are menirea să demonstreze sau să infirme o teorie ştiinţifică sau de orice natură.
Cardinalul Robert Bellarmin, recunoscut ca cel mai mare teolog al Apusului în acea vreme, era generalul ordinului iezuit, conducea Sfântul Oficiu. Acesta îi trimite o scrisoare concepută cu tact, în care, cu multă inteligenţă şi cu multă discreţie, îi cere fie să demonstreze valabilitatea teoriei lui Copernic, fie să-i recunoască statutul ei ipotetic. Galilei, în stilul său arogant, recurge la un truc şi, neavând demonstraţia solidă a teoriei copernicane, spune : „Am demonstraţia, dar nu pot să o expun pentru că oricum nu aţi înţelege-o“.
„În tradiţia ortodoxă, competenţele specifice s-au păstrat în mod firesc“
Fără a veni cu o demonstraţie, el forţează mâna reprezentanţilor Bisericii. Dacă studiem cu atenţie, fără prejudecăţi, documentele vremii observăm că lucrurile sunt nuanţate. Nu aş vrea să minimalizez efortul lui Galilei într-o anumită investigaţie a lumii din perspectiva lui, aceea a realismului fizicist, perspectivă care s-a impus în ştiinţa veacurilor următoare, şi nici să nu semnalăm anumite tendinţe în cadrul Bisericii Romano-Catolice de a se considera purtătoarea de cuvânt a adevărului în toate domeniile de activitate. Dar nu cred că Biserica Romano-Catolică poate fi considerată ca exponenta unui obscurantism religios. E clar, au existat greşeli de abordare în Occident, lucru care nu s-a întâmplat în spaţiul răsăritean ortodox unde nu a fost cazul unor conflicte de acest tip. În Apus au apărut divergenţe din cauza tendinţelor exagerate din ambele părţi, atât ale oamenilor de ştiinţă, cât şi din partea Bisericii.
În cazul tradiţiei ortodoxe, competenţele specifice s-au păstrat în mod firesc şi de către Biserică şi de autoritatea ştiinţifică. Biserica şi-a asumat şi a ştiut să-şi manifeste propria vocaţie. Lucrurile acestea s-au simţit, inclusiv de către oamenii angajaţi în cercetarea ştiinţifică.
Galileo Galilei s-a născut la Pisa pe 15 februarie 1564. După ce a făcut mai întâi studii de logică şi literatură, la un colegiu iezuit în Florenţa, a intrat în 1581 la Universitatea din Pisa, pentru a studia medicina. Nu este atras de aceasta, şi începe să frecventeze cursurile de fizică şi de matematică. În 1585 părăseşte Universitatea, iar patru ani mai târziu primeşte postul de profesor de matematică la Pisa, iar mai apoi la Padova, unde va rămâne până în 1610. Galilei a arătat la început puţin interes faţă de astronomie.
Galileo „Arhimede“
Galilei, combinând experimentul cu calculul matematic, s-a opus sistemului dominant în epoca lui, conform căruia, în loc să se meargă direct la natură pentru investigarea legilor şi proceselor ei, cercetătorul era constrâns de autoritatea lui Aristotel – socotit autoritatea ultimă în materie de fizică, să urmeze teoria lui Ptolemeu. Din această cauză, s-au ivit multe concluzii eronate.
Preocupările lui Galileo privind logica şi literatura l-au ajutat să ridiculizeze şi să exaspereze pe adversari, prin talentul şi aciditatea scrisului său. Deşi în conştiinţa populară Galilei a rămas mai ales ca astronom, el nu a adus contribuţii substanţiale în acest domeniu, ci mai degrabă în sfera mecanicii, în special în dinamică, ştiinţa care îi datorează existenţa.
Înainte de a împlini douăzeci de ani, pe când se afla în biserica din Pisa, a observat balansul candelabrelor, lucru care l-a condus la descoperirea legii mişcării pendulului. Această teorie a fost utilizată cincizeci de ani mai târziu la construirea ceasului astronomic.
În 1588, tratatul privind centrul de gravitaţie al solidelor îi aducea lui Galilei renumele de „Arhimede“ al timpului său, asigurându-i postul de lector la Universitatea din Pisa. În anii ce au urmat, fizicianul italian a reuşit fundamentarea legii căderii corpurilor, care demonstrează falsitatea teoriei din acea vreme, conform căreia viteza la coborâre este proporţională cu greutatea şi nu cu înălţimea de la care cad corpurile.
Această descoperire a dus la o avalanşă de critici din partea aristotelicilor, care nu acceptau nici un experiment contrar învăţăturii maestrului său.
Galilei a demonstrat legea aruncării corpurilor, fundamentând teoria balistică şi a anticipat legea mişcării, finalizată de Newton.
Campionul copernicanismului
În 1609, aflând că un optician olandez, numit Lippershey, a realizat un instrument care mărea aparent dimensiunile obiectelor privite cu acest aparat, Galilei a furat invenţia, a aflat principiul după care era construit telescopul şi, după o noapte de cercetare intensă, a reuşit, aplicând legile refracţiei, să creeze un telescop care mărea la început de trei ori dimensiunile celor privite. Mai târziu, a îmbunătăţit performanţele lui, ajungând ca telescopul îmbunătăţit să mărească de 32 de ori. Cu acest telescop, Galilei a descoperit că Luna nu era aşa cum se credea, o suprafaţă perfect sferică, cu o constituţie diferită de cea a Terrei, ci dimpotrivă a observat că relieful era similar celui de pe Pământ cu cratere, văi şi munţi. Cu telescopul, Galilei a observat că planeta Venus prezenta mai multe faze, pe care el le intuise mai demult. Razele Soarelui care cădeau în mod diferit asupra Pământului, de-a lungul unui an, au fost, de asemenea, observate de Galilei, care şi-a dat seama că aceasta este dovada rotaţiei astrelor.
De fapt, el renunţase încă înainte de aceste descoperiri la teoria lui Ptolemeu, în favoarea celei copernicane. Dar, aşa cum îi mărturisea lui Kepller într-o scrisoare, s-a abţinut a fi propriul său avocat, aşa cum făcuse Copernic care se acoperise de ruşine. Dar descoperirile sale făcute cu telescopul l-au făcut să lase deoparte orice rezervă şi să se afişeze drept campionul energic al copernicanismului.
Reabilitat după 350 de ani de la moarte
Pentru că Biserica Romano-Catolică îşi însuşise teoria lui Aristotel, conform căreia întreaga boltă cerească cu toate astrele este nemişcată şi „nimic nou nu poate apărea vreodată acolo“, lucru de care fizicianul italian se îndoia (el observase că mai multe corpuri cereşti din diverse constelaţii dispar după o perioadă mai lungă de timp), au început să se nască divergenţe majore între cele poziţii, cea însuşită de Biserică şi Galileo Galilei, care au culminat cu procesul lui din 1633. Fizicianul italian a murit orb, la 8 ianuarie 1642.
În 1992, Biserica Romano-Catolică a recunoscut justeţea observaţiilor lui Galilei, absolvindu-l de acuzaţia de erezie.
Un comentariu:
Foarte interesanta relatarea despre Sf. Niceta de Remesiana. Este pe de alta parte inca un argument impotriva teoriilor maghiare conform carora in sec.IX cand ei au sosit in Transilvania, aici spatiul era complect gol, pastorii valahi venind treptat, ulterior, de undeva din sudul Dunarii (de pe Morava).
Trimiteți un comentariu