duminică, iulie 27, 2008

Tudor Octavian: Interviurile fiilor risipitori


http://www.jurnalul.ro/librarie_fisiere/imagini/2008-04-10/91efec41a219bf2b2497052809286cb4.jpgInterviurile, la revenirea în ţară, a unor artişti şi oameni de televiziune, plecaţi cu gîndul de a cuceri lumea şi naufragiaţi în nişte slujbe banale, de administratori de bloc ori personal la raft în supermarketuri, au toate, printr-un ciudat consens, evlavia întîlnirii cu fiul risipitor. Şi în Biblie, eroi nu sînt copiii care au rămas acasă şi au îngrijit de averea familiei, ci pocăiţii plecaţi s-o prăpădească.

Dintotdeauna, ratatul în regim internaţional s-a bucurat de faimă mai mare ca omul la locul lui. Poate şi pentru că, în mintea celor legaţi de vatră, el a fost îndrăzneţul clanului, anonimul care măcar a încercat să iasă la lumină, să scoată capul din cocleala convenţiilor sociale. Ce e de neînţeles în aceste interviuri de tip "covorul roşu pentru învinşi" nu e supuşenia, smerenia profesională a persoanei care întreabă, ci melancolia superioară, profesorală a subiecţilor. Aceştia par a se răsfăţa în povestea eşecului lor. La urma urmei, par a-i zice ei reporterului, noi am pierdut acolo unde se dau marile bătălii, nu ca voi, care aţi cîştigat în ţară, adică într-un loc pe care noi l-am abandonat.

Concluziile, cu care eşuaţii revin în România, n-au nimic din amara bunăcuviinţă a fiului risipitor din Cartea Sfîntă. Dimpotrivă, par a le asigura perdanţilor un gen de imunitate la critică. Ne vorbesc senioral, ca dintr-un purgatoriu care dă clasă ratării. Faptul c-am muncit din greu ca să fiu un nimeni în Canada – spune în subînţelesul răspunsurilor din ', DELAY, 200)" onmouseout="UnTip()">interviu un fost băiat de succes într-o televiziune, în urmă cu un deceniu – îmi dă dreptul la un plus de luare în seamă în România. O cîntăreaţă, care a spălat şi scările dintr-un bloc în SUA, rememorează îndelungatul ei eşec american cu toate nostalgile cîştigătorului. Are şi femeia dreptatea ei: detergenţii de peste Ocean sînt mai buni ca aceia din Piaţa Obor, miros mai frumos, iar mătura e de firmă.

Din interviurile voiajorilor culturali răzbate cu discreţie, dar răzbate, convingerea că acasă e permis aproape tot ce nu-ţi poţi îngădui în străinătate. Că acasă te poţi minţi în voie, ba chiar şi cu oarecare fudulie, ca o compensaţie la faptul că duritatea anilor de integrare în Statele şi în Canada obliga în permanenţă la adevăr. După ce zece ani a trebuit să dea numai explicaţii – familiei, celor din ţară, colegilor din slujbele de dîrvală, dar plătite în dolari – reîntorşii socotesc că aici au dreptul la opinii şi sfaturi. Nici nu şi-au mestecat bine supărările din cele străinătăţi şi, gata, se reclamă din aplauzele fraţilor rămaşi în România. E aici ceva din psihologia disperatului, care i se roagă necondiţionat lui Dumnezeu să-l ajute, la nenorocire, dar care, odată salvat, vorbeşte de noroc ca despre un drept. (http://www.jurnalul.ro)

Un comentariu:

Anonim spunea...

te rog sa-mi raspunzi degraba la ultimul email cause sunt foarte intaratat!:)

Maxi!:)