luni, martie 17, 2008

Adunarea Generală a Asociaţiei Oraşelor din România


Discursul
preşedintelui României, Traian Băsescu,
cu ocazia participării la ediţia jubiliară a
Adunării Generale a Asociaţiei Oraşelor din România
(Bucureşti, 15 martie 2008)
„Bună ziua,

Vă mulţumesc, în primul rând, pentru invitaţia de a ne reîntâlni – mă bucur că recunosc, în sală, multe feţe cunoscute, ceea ce denotă consecvenţa electoratului faţă de dumneavoastră, dar şi a dumneavoastră faţă de electoratul care v-a încredinţat un alt mandat. Aceasta confirmă ceea ce eu ştiu, ceea ce tot spun şi nu va trebui să încetăm să spunem: toate comunităţile au mult mai multă încredere în administraţia locală decât în administraţia centrală, şi acest lucru se vede din toate sondajele.

Primăriile, primarii sunt instituţiile cele mai credibile ale statului român în zona administraţiei. Ele întrec de departe şi Guvern, şi Parlament – sunt în competiţie cu Instituţia Prezidenţială. Acest lucru ar trebui să fie fundamentul acţiunii administraţiei centrale – să răspundă comandamentelor comunităţilor şi să transfere din atribuţiuni către cei care sunt învestiţi, nu neapărat cu vot, dar învestiţi cu încredere permanentă de-a lungul mandatului.

Sigur că mici progrese s-au făcut, dar lucrurile sunt departe de a fi încheiate, sunt departe de a răspunde nevoilor de dezvoltare a comunităţilor – prin limitarea excesivă a atribuţiunilor şi a prerogativelor primarului şi ale Consiliului local. Teoria dezvoltării policentrice nu este o poveste spusă de teoreticieni, este un concept puternic susţinut şi la nivelul Uniunii Europene – şi nu pentru că ar visa cineva descentralizare de dragul descentralizării sau autonomie locală de dragul autonomiei locale, ci pentru că practica statelor dezvoltate din Uniune a confirmat acest lucru. Este deja axiomatic faptul că nu poate fi crescută competitivitatea unei ţări, a unei naţiuni, dacă la nivelul comunităţilor nu există o autonomie ridicată. Aceast nu reprezintă o teorie politică, nu mai este teorie administrativă, ci este o realitate practică demonstrată, în statele care sunt departe de noi din punct de vedere al dezvoltării şi al nivelului de trai.

Românii au şanse minime la prosperitate, dacă nu se produce apropierea deciziei de comunitate, prin administraţia locală. Cât timp spitalele, şcolile, calitatea vieţii, sistemele de control al calităţii produselor se vor afla într-un sistem centralizat, dependente de guvernul central şi fără nici o legătură cu administraţia locală, dezvoltarea şi creşterea nivelului de satisfacţie a populaţiei va fi minimă.

Avem nevoie de o legislaţie care să facă din micile oraşe poli de dezvoltare în regiunea lor. Avem nevoie de o legislaţie care să permită Consiliului local dezvoltarea serviciilor dincolo de limitele propriei comunităţi, iar oraşele mici şi mijlocii sunt singurele care pot asigura servicii pentru mediul rural. Nu este de conceput ca în fiecare comună să ai un sistem de transport autonom – micile oraşe trebuie să asigure mişcarea cetăţenilor din comune către oraş, micile oraşe trebuie să asigure asistenţa sanitară, micile oraşe trebuie să asigure şcoala pentru foarte mulţi dintre copii.

Or, legislaţia noastră nu permite această dezvoltare şi creşterea nivelului de confort al populaţiei în oraşele mici şi în jurul lor, în mediul rural. Practic, oraşele mici trebuie să devină micul pol care să îndrepte lucrurile înspre prosperitate. Ceea ce mi se pare esenţial este ca dincolo de a responsabiliza micile oraşe pentru a răspândi serviciile în jurul lor către mediul rural, este şi capacitatea micilor oraşe de a dezvolta politici de dezvoltare. Şi, din acest punct de vedere, problematica legată de întreprinderile mici şi mijlocii este fundamentală.

Micile oraşe trebuie să genereze politica de dezvoltare a IMM-urilor, pe teritoriul lor administrativ şi, în măsura posibilităţilor, către mediul rural în jurul lor. Fără dezvoltarea IMM-urilor şi a serviciilor în oraşele mici şi către mediul rural nu este de conceput creşterea nivelului de satisfacţie al comunităţilor.

Am fost acum la Consiliul European şi s-a discutat Strategia Lisabona, s-a lansat programul pe următorii trei ani la nivelul Uniunii, program ce decurge din Strategia Lisabona. Autonomia comunităţilor, dezvoltarea IMM-urilor şi dezvoltarea educaţiei sunt piloni fundamentali pentru competitivitatea statelor Uniunii Europene.

Or, ce vedem noi acum? Este desprinsă şcoala de comunitate, este desprinsă asistenţa sanitară de comunitate, este desprinsă capacitatea decizională de a aloca, de multe ori, terenul necesar funcţionării unui IMM de administraţia locală, pentru că sunt întinse teritorii ale administraţiilor domeniilor statului. Aceste lucruri trebuie corectate.

Repet, nu spun că nu au fost mici progrese – şi sunt extrem de atent când formulez sintagma „mici progrese” – în procesul de autonomizare al comunităţilor locale, în aceşti ultimi patru ani, dar este mult prea puţin, mult prea puţin. Cred că asociaţia dumneavoastră trebuie să fie un fanion din acest punct de vedere, pentru că, altfel, nu puteţi răspunde pe termen lung nevoilor comunităţilor.

Aş spune că mai este o practică ce începuse să fie bună, şi a fost din nou schimbată şi adusă la sistemul de clientelism – redistribuirea resurselor financiare. Aici trebuie să existe un mecanism care să facă predictibilă distribuţia resursei financiare pentru următorii ani. În momentul de faţă, din cauza revenirii la sistemul din perioada 2000-2004, nu mai puteţi avea nici un fel de certitudine dacă din fondurile de la bugetul de stat mai primiţi ceva, de la Consiliul judeţean. Totul s-a reaşezat din nou pe un sistem posibil clientelar.

Deci, mecanismul de redistribuire a resurelor financiare alocate din bugetul de stat trebuie să fie predictibil, numai aşa puteţi angaja proiecte multianuale, altfel riscaţi să începţi proiecte, să le abandonaţi datorită retragerii resursei – că nu ştiu care dintre dumneavoastră nu a stat suficient de aplecat în faţa preşedintelui Consiliului judeţean sau mai ştiu eu a cui. Lucrurile acestea par mărunte şi acceptate. Ele sunt, însă, extrem de toxice; sunt toxice pentru că împiedică proiecţia pe termen mediu şi lung, chiar proiecţia pe un mandat al unei administraţii locale.

Din punctul meu de vedere, cred că, dincolo de resursa bugetară – şi vă asigur că voi face tot ce se poate pentru a se reveni la distribuţia predictibilă a surselor de reechilibrare care vin din bugetul de stat – poate anul viitor revenim la ceea ce se începuse în 2005-2006, din acest punct de vedere. Dar – şi sunt convins că nu trebuie să vă spun eu – sursele financiare europene, teoretic, vă sunt la dispoziţie.

Este o chestiune de performanţă aici, în pregătirea proiectelor. Nu m-aş axa pe ceea ce ştiţi foarte bine: proiecte de infrastructură – fie că vorbim de străzi, de modernizarea străzilor, fie că vorbim de canalizare, de sisteme ecologice pentru tratarea apelor uzate. Este obligatoriu să le aveţi în vedere – v-aş atenţiona că este esenţial să priviţi în afara teritoriului dumneavoastră administrativ, pentru că acest lucru trebuie să se întâmple în anul viitor. Vor înţelege şi oamenii politici din România că micile oraşe sunt poli de dezvoltare pentru mediul rural. În proiectele pe care le elaboraţi trebuie să priviţi puţin mai departe, chiar dacă sunteţi îngrădiţi acum de legislaţie, dar este greu de evaluat, spre exemplu, un sistem de epurare a apelor care se face într-un oraş mic şi care să nu vizeze şi comunele apropiate, comunele din jur.

Dacă acum faceţi eroarea de a omite mediul rural din proiectele pe care le pregătiţi, mediul rural va fi sacrificat – nu se va mai întoarce nimeni în timp, în următorii 20 de ani să spună: ne trebuie o staţie de epurare care să aibă în vedere şi comunele din jurul oraşelor. Puneţi-i pe cei care fac proiectele să le conceapă, măcar, având în vedere şi mediul rural din zona apropiată dumneavoastră. Nu va face nimeni o staţie de epurare într-o comună după cinci ani de când s-a terminat staţia de epurare din oraşul dumneavoastră. Acum o puteţi face pe bani europeni şi trebuie privit puţin în perspectivă, dacă-mi este permis, împotriva a ceea ce avem acum în legislaţie. Puteţi găsi formule de asociere între primăria dumneavoastră şi primăriile din comunele apropiate, care să rezolve problema şi din punct de vedere legal. Dar aveţi obligaţia, ca lideri ai comunităţilor din oraşele mici şi mijlocii, să priviţi în jur, pentru că, altfel, sacrificăm mediul rural.

Aş veni puţin la problema sănătăţii, una pe care am tot semnalat-o şi, fie că vorbim de sănătate, fie că vorbim de educaţie, implicarea administraţiei locale trebuie să depăşească imediat nivelul actual – o dată pe an, între 1 şi 15 septembrie, majoritatea primarilor apar la televizor pentru că şcoala nu a fost reparată. Menirea administraţiei locale nu este exclusiv aceea de a asigura reparaţia şcolii sau fondurile necesare pentru aceasta.

Administraţia locală trebuie implicată în deciziile pentru sistemul de educaţie de pe teritoriul administrativ, pentru că educaţia să devină utilă zonei. Sunt zone agricole în care nu pregătim copii pentru agricultură, există zone forestiere în care nu pregătim copii pentru silvicultură, sunt zone pentru turism în care nu avem nicio şcoală în care să pregătim copii pentru turism – ospătari, recepţioneri şi toate serviciile adiacente. Din acest motiv, am convingerea că implicarea administraţiei locale în decizia, la nivelul şcolilor, cu privire la ce trebuie să pregătească şcolile este esenţial.

La fel, în ceea ce priveşte spitalele, asistenţa medicală. Asistenţa medicală este atât de ruptă de administraţia locală încât a devenit şi ineficientă – ineficientă pentru că este nesupravegheată. Este foarte greu, de la nivelul unui minister, să supraveghezi spitalele. Am convingerea că, dacă ar fi o implicare puternică a administraţiei locale în deciziile care privesc activitatea unui spital – fie el unul mic – performanţele ar creşte, pentru că primarul nu ar accepta să primească mai mult de 10 reclamaţii până când ar pune discuţia managementului spitalului în Consilii.

Nu înţeleg de ce primarii pot să administreze uneori unităţi de transport gigantice, cum este RATB, dar Consiliul local şi primarul nu pot să administreze eficient un spital. Trebuie doar să-i daţi banii de electricitate, banii de încălzire, banii de reparaţii, după care nu mai aveţi nicio legătură cu el, şi, totodată, oamenii se plâng la primar. Niciodată nu ajung să se plângă la directorul spitalului, la ministrul Sănătăţii.

Sigur, ceea ce vă spun nu presupune lipsa controlului metodologic şi a respectării legislaţiei de la nivelul ministerului. Însă administrarea şcolilor, a spitalelor trebuie să se facă la nivelul comunităţii, în folosul comunităţii. În ceea ce priveşte viitorul administraţiei locale, o spun fără reţinere şi cu toată convingerea: dacă nu creştem nivelul de autonomie al administraţiilor locale, în aşa fel încât administraţia locală să fie responsabilă şi, în acelaşi timp, împuternicită să rezolve toată gama de probleme a unei comunităţi – sănătate, educaţie, plus ceea ce există acum, ordine publică şi altele – practic, se sacrifică nişte comunităţi, se aruncă în derizoriu interesele comunităţilor, iar România nu se va putea dezvolta. România nu va putea fi competitivă, din punct de vedere social, fără această creştere puternică a autonomiei administraţiilor locale.

Am înregistrat practic un semieşec în acest mandat, din acest punct de vedere, deşi promisiunile electorale erau mult mai largi. S-a făcut ceva, dar prea puţin faţă de ce trebuia să se facă. Vreau să cred că, în mandatul următor, vom avea un Guvern care va înţelege că important nu este câţi directori de spitale sau de şcoli are în subordine un ministru, ci cât de bine răspund aceste servicii nevoilor comunităţii.

Vă asigur că nu voi conteni să pledez pentru acest lucru şi, probabil că, înainte de a fi fost Primarul Capitalei, aş fi avut mai puţină înţelegere din această perspectivă. După ce am făcut un mandat de primar, am înţeles perfect că aceasta este soluţia. Dumneavoastră, ca primari, sunteţi rodul satisfacţiei comunităţilor. Niciun primar nu se duce la birou dimineaţa decât cu gândul la ce are de făcut pentru comunitate. De câte ori credeţi că intră în capul unui ministru întrebarea asta: ce are de făcut pentru comunitate? Nu intră, pentru că nu este specificul muncii lui. Este foarte greu – şi acest fapt nu este înţeles nici de politicieni şi, aş spune, nici în dezbaterea publică – realitatea primarului ales, care este tot timpul sub controlul comunităţiiŞ imediat ce se întâmplă ceva rău, comunitatea spune, se manifestă; imediat ce este un lucru ce nu convine comunităţii, comunitatea se manifestă – şi îi aveţi la uşă în audienţă, îi aveţi cu petiţii, îi aveţi manifestându-se cu toate mijloacele pe care instituţiile statului le acceptă în baza legii. Nu se va întâmpla acest lucru niciodată în faţa cabinetului unui ministru. Nu este în atribuţiunile lui, în modul lui de gândire.

Din acest motiv, eroarea cea mai mare pe care o facem de 18 ani este o autonomie mult prea strâmtă în raport cu nevoile populaţiei pentru administraţia locală. Vă repet, voi fi un suporter fără rezerve al continuării procesului de autonomizare a administraţiilor locale în raport cu Guvernul care, de la a conduce servicii publice, trebuie să vină la ceea ce înseamnă o guvernare democratică, la a controla calitatea acestora. Conducerea trebuie să revină administraţiilor locale.

În sfârşit, aş vrea să pun un accent deosebit pe educaţie. Vă mărturisesc, până acum doi ani, când am înfiinţat Comisia pentru analiza sistemului de educaţie românesc, până în decembrie 2006, nici eu nu realizam dezastrul din sistemul de educaţie românesc. Abia după ce am văzut diagnosticul Comisiei prezidenţiale, am înţeles că nu se mai poate continua aşa şi că riscăm să ducem România într-o fundătură dacă nu schimbăm sistemul de educaţie pentru a-l face eficient.

Revin, pentru că, dacă veţi privi în decizia Consiliului European adoptată ieri la Bruxelles, veţi vedea că unul din cei patru piloni fixaţi de Agenda Lisabona pentru următorul ciclu al agendei – este vorba de perioada 2008-2010, deci, următorii trei ani – unul din pilonii esenţiali este cel legat de educaţie. De fapt, se spune că, în triunghiul cecetare-inovare-educaţie, trebuie pus accentul pe educaţie. Şi vă rog să înţelegeţi foarte bine semnificaţia acestui accent pus la nivel european, privind la România în raport cu celelalte ţări. Gândiţi-vă că accentul pe educaţie din acest triunghi – cercetare-inovare-educaţie – trebuie să îl pună Germania, Franţa, Olanda, Marea Britanie, state care au sisteme de educaţie mult mai performante decât România. Cel puţin în mod egal trebuie să o facem şi noi.

Această concluzie a fost conchisă exact pentru că, la nivelul Uniunii, s-a înţeles că, fără educaţi,e nu putem continua să creştem competitivitatea Uniunii Europene în raport cu ceilalţi actori globali: SUA, Japonia, China, India, Brazilia, Rusia. Educaţia este considerat cel mai important pilon al dezvoltării în continuare a Uniunii şi a creşterii capacităţii acesteia de a se confrunta în interiorul economiei globale.

Naţiunile educate pot face faţă cerinţelor pieţei forţei de muncă. Naţiunile needucate sau cu un nivel scăzut de performanţă al sistemului de educaţie nu au nici o şansă să asigure rămânerea în competiţie pe o piaţă globală. Iar la noi ne referim la rămânerea în competiţie în interiorul Uniunii Europene. Uniunea este într-o competiţie globală, dar noi suntem, la rându-ne, într-o competiţie în interiorul acesteia. Fără educaţie, România va fi sacrificată, fără o educaţie performantă.

Acest lucru trebuie să îl înţeleagă şi administraţia – fie că vorbim de administraţie centrală, adiministraţie locală – sindicatele, părinţii, elevii şi societatea, în ansamblul ei. Vă pot spune că, în discuţiile pe care le-am avut în preajma semnării începerii procesului de semnare a Pactului pentru Educaţie, cel mai deschis segment legat de nevoia de a reaşeza fundamental sistemul de educaţie românesc a fost acela al comunităţii de afaceri. Ei simt cel mai bine că le vine în companii o forţă de muncă ce nu este pregătită să răspundă nevoilor angajatorilor. Am văzut acest lucru şi mergând în societăţi înfiinţate de multinaţionale, care se plâng de acest fapt şi spun: da, încă este forţă de muncă în anumite segmente, dar calificarea forţei de muncă nu este coresunzătoare. Prin urmare, ntrebuie să investească din stadiul zero, în cicluri de pregătire mult prea lungi faţă de nevoia companiilor de a răspunde pieţei.

Încerc să vă sensibilizez legat de educaţie în două direcţii. Una, să fiţi tot mai puternic legaţi de ideea că trebuie implicată administraţia locală în stabilirea structurii educaţionale de pe teritoriul administrativ. A doua, să înţelegeţi că, fără să avem grijă de şcoli, de ceea ce învaţă copiii la şcoală, de cât de adaptat este ceea ce învaţă la nevoile comunităţii, riscăm să sacrificăm comunităţile. Iar, per ansamblu, riscul este de a sacrifica România.

Pentru că suntem la o întâlnire cu oameni destul de aproape de zona rurală, aş vrea să vă mai atenţionez asupra unui lucru: biomasa. Probabil foarte mulţi dintre dumneavoastră ştiţi că, în apropierea comunităţilor pe care le conduceţi, tot mai multe terenuri sunt utilizate pentru culturi de rapiţă, pentru biocombustibil. Cel puţin în sudul ţării, acest fapt se dezvoltă extrem de rapid. Este deja un semnal de alarmă, pentru că, datorită modului de subvenţionare a culturilor, există riscul ca suprafeţe extrem de întinse să fie destinate culturilor de rapiţă şi să nu mai cultivăm suficient grâu, să nu mai cultivăm suficient porumb, sfeclă sau cartofi. Pentru că banii pe biomasă sunt mult mai uşor de obţinut, întreţinerea culturii mult mai ieftină – de fapt, industrializăm agricultura într-un mod primitiv: cultivăm plante industriale, în schimb, diminuăm suprafeţele pentru culturi care au ecou în industria alimentară. Este doar un semnal de alarmă. Sigur, România nu este în acest moment într-o situaţie critică, dar cu uşurinţă putem ajunge aici în următorii doi, trei, ani, dacă nu se generează o politică înţeleaptă cu privire la cultivarea plantelor din care să se obţină biocombustibilul.

Cam acestea erau lucrurile pe care am vrut să vi le spun. Sigur, putem discuta pe foarte multe, dar mi s-a părut că aici trebuie pus un accent. În continuare, vă stau la dispoziţie pentru întrebări, răspunsuri, dar am rugămintea să aveţi în vedere, în ceea ce eventual îmi cereţi, atribuţiile pe care le am. Eu nu pot să fac o lege a administraţiei locale acum, pentru că, oricum, nu ar putea să treacă pe nicăieri – nu am drept de iniţiativă legislativă. În schimb, pot să preiau problemele dumneavoastră şi să le susţin fără rezerve, în măsura în care ele sunt necesare şi cred în ele.

Vă mulţumesc mult!

Niciun comentariu: