Hotărâri CEDO împotriva României

---

Hotărârea CEDO în cauza Cerăceanu împotriva României

La data de 4 martie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Cerăceanu împotriva României (nr.1), constatând încălcarea articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul duratei procedurii civile în care reclamanta a fost parte.
În fapt, reclamanta s-a plâns de faptul că durata procedurii civile declanşată de aceasta pentru plagiat a fost excesivă. De asemenea, reclamanta a invocat încălcarea articolului 6, sub aspectul neexecutării hotărârii judecătoreşti prin care i-a fost recunoscută o creanţă împotriva editurii care publicase cartea tradusă de reclamantă, arătând că în acest fel i s-a adus atingere şi dreptului la respectarea proprietăţii.
Curtea Europeană a considerat, sub aspectul duratei procedurii civile, că aceasta a început să curgă la data formulării cererii de chemare în judecată şi s-a terminat la data pronunţării hotărârii în recursul în anulare declanşat din iniţiativa reclamantei, având o durată de 7 ani pentru trei grade de jurisdicţie. În situaţia în cauză, Curtea a apreciat că trebuie luată în considerare şi perioada judecării recursului în anulare, deşi aceasta era o cale extraordinară de atac, având în vedere că redeschiderea procedurii, ca urmare a promovării acestei căi de atac a influenţat drepturile civile ale reclamantei. Totodată, Curtea nu a luat în calcul, în vederea stabilirii duratei procedurii civile, perioada cuprinsă între data la care reclamanta a solicitat procurorului general redeschiderea procedurii pe calea recursului în anulare, şi data la care s-a pronunţat decizia instanţei supreme în această cale de atac.
CEDO a obligat statul român la plata către reclamantă a sumei de 1.400 euro cu titlu de daune morale.
În acelaşi timp însă, Curtea a constatat că cererea reclamantei privind încălcarea articolelor 6 din Convenţie şi 1 din Primul Protocol Adiţional, determinată de neexecutarea hotărârii judecătoreşti, este în mod manifest nefondată şi a respins-o în consecinţă.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că, în cauză, fiind vorba de executarea unei hotărâri judecătoreşti între particulari, statului nu îi revine decât obligaţia de a pune la dispoziţia debitorului un sistem adecvat care să-i permită acestuia recuperarea creanţei sale. Curtea a reamintit că, în cadrul unui litigiu între particulari, reclamanta trebuia să manifeste o anume diligenţă, or, în speţă, aceasta a înţeles să apeleze la mijloacele puse de lege la dispoziţia sa foarte târziu. În plus, Curtea a reţinut faptul că reclamanta a obţinut executarea creanţei sale.

Hotărârea CEDO în cauza Samoilă şi Cionca împotriva României

La data de 4 martie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, constatând încălcarea art. 5 (dreptul la libertate şi siguranţă) şi a art. 6 alin. 2 (prezumţia de nevinovăţie) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, Curtea a reţinut că reclamanţii au fost arestaţi preventiv la data de 11 februarie 2003, fiind aduşi în faţa instanţei, care s-a pronunţat asupra legalităţii măsurii arestării în data de 20 februarie 2003. Reamintind jurisprudenţa sa în cauza Pantea, Curtea a arătat că, în prezenta cauză, care nu prezenta circumstanţe excepţionale, reclamanţii au fost aduşi în faţa judecătorului după nouă zile de la arestare, încălcându-se astfel dreptul lor de a fi aduşi „de îndată” în faţa instanţei, garantat de art. 5 alin. 3 din Convenţie.
În prezent, măsura arestării preventive se dispune de către judecător.
Curtea a constatat încălcarea art. 5 alin. 4 din Convenţie datorită respingerii ca inadmisibil a recursului reclamanţilor împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, arătând că aceştia au fost privaţi de dreptul lor de a supune controlului judecătoresc legalitatea menţinerii lor în arest preventiv.
De asemenea, art. 5 alin. 4 a fost încălcat şi datorită faptului că nici reclamanţii şi nici avocaţii lor aleşi nu au fost prezenţi la şedinţele de judecată în faţa Curţii Supreme de Justiţie în care s-au dezbătut recursurile lor împotriva încheierilor prin care s-a prelungit măsura arestării preventive sau s-au respins cererile lor de punere în libertate, citaţiile parvenindu-le reclamanţilor (deţinuţi la Oradea) fie în ziua sau preziua termenului, fie cu maximum 8 zile înainte. Deşi reclamanţii au fost reprezentaţi de avocaţi din oficiu, Curtea a reţinut că aceştia au fost desemnaţi pe loc, nu cunoşteau dosarul şi nici pe reclamanţi şi că nu au dispus de timpul necesar pentru a pregăti apărarea, având în vedere că recursurile au fost soluţionate în aceeaşi zi.
Curtea a constatat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, datorită afirmaţiilor făcute în presă de un procuror, care a afirmat că reclamanţii au încercat să influenţeze şi să ameninţe martorii - instigarea la mărturie mincinoasă fiind una dintre infracţiunile pentru care reclamanţii au fost trimişi în judecată - şi un lucrător de poliţie, care a declarat că aceştia se fac vinovaţi de abateri foarte grave.
În sfârşit, art. 6 alin. 2 a fost încălcat şi datorită prezentării reclamanţilor la şedinţele de judecată în uniforma penitenciară, practică contrară prevederilor legale, în condiţiile în care nu s-a dovedit că reclamanţii nu dispuneau de îmbrăcăminte adecvată.

Hotărârea CEDO în cauza Burzo împotriva României

La data de 4 martie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărâre în cauza Burzo împotriva României, constatând încălcarea articolului 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, precum şi a articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, privind protecţia dreptului de proprietate.
În cererea sa adresată Curţii Europene, reclamantul s-a plâns cu privire la faptul că, pentru o lungă perioadă de timp, s-a aflat în imposibilitatea de a dispune de propriul bun imobil, restituit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dar ocupat de chiriaşi, precum şi de a încasa chiria aferentă.
Reclamantul a invocat inechitatea procedurii relative la prima sa cerere de evacuare a chiriaşilor, în sensul că instanţa de recurs nu a analizat argumentul său privind neplata chiriei de către ocupanţii imobilului litigios, respectiv nu a avut în vedere probele propuse de acesta.
Evacuarea locatarilor imobilului a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă la data de 30 martie 2004, având în vedere starea de degradare a imobilului, iar evacuarea efectivă a avut loc la data de 10 mai 2005, cu sprijinul organelor de poliţie, imobilul fiind ulterior demolat.
Referitor la articolul 6, par. 1 din Convenţie, Curtea a subliniat faptul că nu are competenţa de a se substitui instanţelor naţionale în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor legale interne, însă a constatat că instanţa de recurs nu a analizat unul din motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii în evacuare, în baza căruia instanţele inferioare admiseseră acţiunea, aşa cum nu a analizat nici alte argumente expuse de reclamant, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte articolul 1 din Protocolul nr. 1, amintind jurisprudenţa sa constantă, Curtea a subliniat faptul că O.U.G. nr. 40/1999, ale cărei dispoziţii au fost folosite de instanţa de recurs pentru a-i menţine pe chiriaşi în imobilul reclamantului, reprezintă o reglementare a folosinţei bunurilor care urmăreşte un interes general. Curtea a arătat totuşi că, acordând dreptul chiriaşilor la reînnoirea contractului de închiriere, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de articolul 13 din O.U.G. nr. 40/1999, instanţa de recurs nu a făcut referire şi la dispoziţiile articolului 14 (2) din acelaşi act normativ, conform căruia chiriaşii nu ar mai fi avut acest drept, având în vedere întârzierea sistematică la plata chiriei.
Admiţând că această legislaţie specială urmărea un interes legitim, speţa fiind similară cauzei Radovici şi Stănescu împotriva României, Curtea a apreciat, însă, că restricţiile suportate de reclamantul proprietar, în favoarea chiriaşilor (plata unei chirii minime, degradarea imobilului), de-a lungul mai multor ani, în ceea ce priveşte folosinţa bunului propriu, nu au respectat un just echilibru între protecţia dreptului de proprietate al reclamantului şi exigenţele interesului general, constatând astfel încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, statul român a fost obligat să îi plătească reclamantului suma de 9.000 EUR, cu titlul de prejudiciu material şi moral, precum şi cea de 500 EUR, reprezentând cheltuielile de judecată, respingând cererea acestuia de acordare a sumei de 3.000 EUR, contravaloarea onorariului de avocat şi al executorului judecătoresc, cheltuieli efectuate în cadrul procedurilor interne.

Hotărârea CEDO în cauza Licu împotriva României

La data de 4 martie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea sa în cauza Licu împotriva României.
Curtea Europeană a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, datorită nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, precum şi a dreptului de proprietate, prevăzut de articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ca urmare a admiterii de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului în anulare introdus de procurorul-general, prin care s-a casat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă favorabilă reclamantului. Curtea Europeană nu a acordat nicio sumă cu titlu de satisfacţie echitabilă, deoarece reclamantul nu a formulat o asemenea cerere în termenul acordat de Curte.
În prezent, recursul în anulare este abrogat.