duminică, martie 16, 2008

TOTUŞI, DE POPORUL ROMÂN CINE SE OCUPĂ?


Există oameni politici care nu se tăvălesc prin mizeria confruntării personale şi îşi pun întrebări esenţiale în ceea ce priveşte viitorul aceste ţări. Sunt oameni care nu se remarcă prin ziarele de scandal şi rubricile mondene, sunt oameni care nu aduc tiraje colosale tabloidelor de scandal mucilaginos, ei sunt însă mult mai puţini vizibili decât maeştrii aroganţei. Unul dintre astfel de oameni ai politicii româneşti este poetul Adrian Păunescu. În ultima vreme poetul a redevenit un strigăt, nu atât politic, cât irumpt din fiinţa poporului pe care îl reprezintă. Dincolo de partidul din care face, trecând peste trecut, prezent şi viitor, admir prezenţa unui punct de vedere a bunului simţ. Cât de rar este bunul simţ astăzi! Am să încerc şi eu să înmulţesc acest bun simţ prin multiplicare.

Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, în Plenul Senatului, din 10 martie 2008

Ceea ce mă frământă în clipa de faţă este cum să ne raportăm la o realitate care ar avea nevoie de ajutorul nostru şi noi, nu numai că nu-l putem da, dar nici măcar nu ne interesăm de dimensiunile ei, uneori cumplite. Nu vine un anotimp nou, să nu se întâmple la nivelul vestului, estului, sudului, nordului, la nivelul mijlocului ţării, evenimente naturale pe care le favorizează lipsa noastră de interes pentru perspectiva teritoriului pe care trăim. Niciodată nu a fost uşor de trăit, în zona în care trăim noi, românii, dar parcă niciodată nu s-au acumulat atâtea nenorociri pe care parcă ne-a rămas doar harul de a le contempla. Iată sunt iar inundaţii, iată sunt iar desprimăvărări catastrofale. Spunem asta cu aerul că este prima oară în istorie când vine primăvara, ceea ce nu cred că este adevărat. Se pare că, de-a lungul vieţii generaţiei noastre umane, s-au distrus cele mai multe din mijloacele fireşti de apărare a teritoriului. Domnul Haşotti - care nu mai termină să vină la locul său - a înţeles ceea ce am spus şi de aceea m-a hăulit din mijlocul sălii.
Domnul Puiu Haşotti (din sală):
Eu vă înţeleg şi când nu vorbiţi.
Domnul Adrian Păunescu:
Mai ales atunci când nu vorbesc şi mai ales atunci, domnule Haşotti, când vorbesc lucruri care nu vă convin.
Dar chiar nu ne interesează ce este de făcut? Mă uitam astă-noapte la femeile singure aflate în faţa puhoiului şi pe care primăria din localitate nu le poate ajuta, prefectul nu are de unde să facă rost de bani şi de camioane, preşedintele consiliului judeţean are alte treburi. Cine se ocupă totuşi de poporul român? Este cumva poporul român pe drumuri? Guvernul are alte treburi, dar eu cred că este o urgenţă să restaurăm forţa autorităţii care nu să oprime, ci să sară în ajutorul oamenilor.
Ne ocupăm de culoarea ţiglelor de pe acoperiş, de glasul cocoşului de tablă de pe acoperiş, nu ne ocupăm de baza acestei ţări la care vom merge şi la începutul verii, şi când va fi sorocul alegerilor generale, şi vom cere iarăşi încredere. Încredere pentru ce? Practic noi nu putem face absolut nimic în beneficiul acestui teritoriu bântuit de toate furtunile, de toate ploile – aş zice molipsitoare – de toate căderile de munţi, de toate mişcările de dealuri. Sigur, sunt şi consecinţe ale politicii mai vechi de industrializare care nu a ţinut seama de viitorul I şi II al zonelor pe care le-a exploatat. Dar, acum, noi suntem, pur şi simplu, fără putere în faţa acestor dezastre.
Putem, în schimb, face alte lucruri. Putem schimba numele Teatrului Naţional din Bucureşti. Că aşa vrem noi! Nimeni nu a hotărât în această direcţie, nu s-a emis nici un decret, nu există nici o hotărâre de Guvern. Eu întreb ministerul de resort, nu mai vreau să fac polemici cu ministrul în cauză, şi îmi răspunde un director – ceva director de scară sau de bloc – da, nu s-a discutat schimbarea asta de nume. Parcurg textul şi, mai jos, văd: "Dar de mai multă vreme nu mai zicem Teatrul Naţional "I.L.Caragiale", zicem Teatrul Naţional Bucureşti." Caragiale e scos din ecuaţie, că aşa au hotărât dânşii. Nişte imbecili, care, dacă în mormânt se întoarce Caragiale pe cealaltă parte îi mai bagă o dată în morişca lui de personaje. Există o cutumă, există şi o lege, dar hai să vorbim doar de cutumă, că I.L. Caragiale este cel mai mare dramaturg român şi este normal ca Teatrul Naţional nr.1 al României să fie Teatrul Naţional "I.L. Caragiale", iar dacă dânşii cred că nu este normal, să o ştim şi noi cu toţii, să discutăm şi să vedem cine este cel mai bun. Poate este mai bun un "post-paşoptisto-decembrist". Bun. Dar ne comunică directorul respectiv că aşa este sigla: TNB. De la TeNeBre, probabil.
Dar mai era o sală acolo, numită "Liviu Rebreanu". Nici asta nu mai este. Îi zic "Atelier" sau nu ştiu cum. Mai era o sală "Camil Petrescu". Nici Camil nu le place. Hai să zicem că nu le place sala "Marin Sorescu", că e un om de geniu şi că a scris genial şi poezie, şi vă spune asta cineva care în istoria literaturii române a fost şi rămâne în competiţie cu Marin Sorescu. Eu nu am nici un interes să-i laud pe scriitorii cu care am fost şi sunt în competiţie, ci vă spun adevărul. Un dramaturg de geniu. O sală se numea "Marin Sorescu". Nu. Nu se mai numeşte aşa: "Atelier, "Sala Pâraielor", "Sala Oglinzilor", "Sala Sferelor", "Sala Papucilor", a lui Iorgu, a lui Vasile... E posibil aşa ceva?
Cine sunt ăştia care fac toate aceste lucruri? Ăştia care te iau de piept şi te întreabă de ce ai trăit? Păi, am trăit, că asta a fost fatalitatea, să mă nasc în 1943. Sorescu a avut o neşansă şi mai mare. S-a născut cu 10 ani înainte, cu 9 ani înainte, cu 8 ani înainte. A avut norocul să moară mai devreme şi să nu vadă toată această scârboşenie; de a i se scoate, de a i se pune, de a i se scoate, de a i se pune numele. Cine suntem noi? Cine îşi închipuie că sunt cei care schimbă aceste lucruri? Şi, mai ales, ce seriozitate are un minister care îţi dă un răspuns, în prima parte, din care reiese că nu este adevărat, nu s-a schimbat nimic şi, în a doua parte, îţi confirmă că aşa este: s-a schimbat şi că aşa au hotărât dânşii prin 1990. În 1990 nu puteau schimba numele lui Marin Sorescu de pe sala respectivă, fiindcă atunci nu se numea Marin Sorescu. Dar, în fine, minciuna stă – cum tocmai nota Vlahuţă – la masă cu aproape fiecare. (Discuţii.)
În această vreme, respiraţia spirituală a unui popor este blocată. Apăreau, în toate provinciile româneşti, reviste de cultură, care se ocupau şi de ştiinţă, încurajau oamenii de creaţie... (Discuţii.) Da. Îi încurajau, le cereau păreri, se băteau pentru cauza lor. Aceste reviste au fost ucise treptat, nu apar decât ziare comerciale, de scandal. Nu este ceva rău asta, dar nici nu este singura cale de a ne mântui.
Este inadmisibil să asistăm la toate acestea şi să le considerăm fatalităţi aduse de inundaţii. Există un tip de inundaţii mizerabile şi în spirit. Dar, pe de altă parte, ne întrebăm de ce atâta criminalitate. Păi, de-aia! Este un răspuns al lui Moromete: "De ce? De aia." Tocmai de-aia. Criminalitatea ocupă, încet, încet, spaţiul care trebuia să rămână al culturii, al salvării prin cultură, al cuminecării şi al înălţării sufletului. Nu ne putem ocupa de problemele mari, dar nici de problemele noastre specifice. Pur şi simplu, România are o viaţă spirituală "pe sărite" şi, uneori, "pe tresărite".
Vor veni, în curând, nişte oaspeţi în această clădire. Eu cred că am luat prea în serios ceea ce ni s-a spus, şi anume că va trebui să părăsim pentru o perioadă locul nostru de muncă şi să ne ducem în teritoriu, pentru ca nu cumva să ne vadă oaspeţii. Nu vi se pare un fapt jignitor? Adică de ce trebuie să plecăm? Ce? Suntem urâţi? Avem trei picioare şi se caută la vamă să fie lăsaţi numai ăia cu două picioare sau un picior – şi ăla în gură? Este nevoie de toată această mascaradă, că să-i ferim pe şefii de state de potenţialul exploziv al senatorilor şi deputaţilor? Să-i lăsăm pe mâna SPP-iştilor care fac - săracii de ei! – tot felul de antrenamente să-i salveze pe aceşti oameni de supărarea poporului român că are nişte oaspeţi înalţi?
Cum făcea o rudă a mea care, când mergeam în vizită, cu căruţa, spre Măceşul de Sus, în judeţul Dolj, în sud, mă pocnea din când în când şi întrebam de ce mă bate. "Păi, ca să fii cuminte.” „Dar nu am făcut nimic.” „Ei, da, dar precis o să faci."
De ce să plecăm din această sală? Nu trebuie să-l vedem pe George Bush înainte de plecarea de la Casa Albă? Dorul de Putin nu ne poate fi astâmpărat printr-o privire directă către dumnealui?
Până la urmă, nu ştiu, e o chestiune ca pentru ăia care, înainte de 1989, erau izolaţi, duşi şi prin spitale, trataţi, li se făcea diazepam în muşchi, ca nu cumva să facă vreun lucru nesăbuit în public, când apărea liderul. Nu ştiu dacă este bine ce ni se întâmplă. Eu cred că nu este bine şi cred că trebuie să ne gândim că vom fi întrebaţi şi noi mâine, vom avea şi cărţi de memorii: cum au fost aceşti lideri ai lumii? Nu ştim, că noi eram în teritoriu. Ei veneau la noi şi noi plecaserăm, că aveam treabă tocmai când ei veniseră.
Cred că este o exagerare din numeroasele perioade cu exces de zel ale vieţii noastre.
Ultima chestiune pe care vreau să o ridic. Ne întrebăm, facem tămbălău, protestăm împotriva unor erori care se petrec în aval: că se fură de la primării şi primăriile – cum spunea, excelent, Cristian Diaconescu, aseară, la o emisiune a lui Ion Cristoiu – pun surdină bătăliei, pentru a-şi păstra nişte drepturi şi le vând unora care nu au nici o legătură cu cei cărora ar fi trebuit să li se retrocedeze, dacă trebuia să li se retrocedeze, acele averi.
Eu cred că problema este, nu una a unui şir de întâmplări, ci este una gravă, care vine din acel moment în care dumneavoastră – reprezentanţii de atunci ai Formulei D.A. – aţi venit în Parlament cu acea lege aberantă, excesivă, care ne-a obligat pe toţi să contemplăm fără putere consecinţele unei retrocedări profund frauduloase. Acea retrocedare care nu se mai termină. Şi acest negoţ cu retrocedări!
Întrebăm guvernul maghiar despre Averile Gojdu şi ni se spune că au terminat în 1997 ce aveau de făcut, că ei nu retrocedează în natură. În schimb, în toate întâlnirile oficiale sau neoficiale pe care le-am avut, din perioada 1992-1996, cu lideri maghiari din România ei ne-au insuflat ideea că ungurii sunt mult înaintea noastră şi că au retrocedat tot. Iată că nu, iată că noi ne-am grăbit să creăm acest comerţ mizerabil, în care până şi case sau fabrici care prezentau un pericol potenţial pentru finanţele publice, pentru că proprietarii erau datori, se retrocedează, nici măcar aşa cum au fost, ci cu tot ce s-a construit între timp lângă ele sau în locul lor..
Aşa că bătălia cu omul de la Bordei este bună, foarte mult succes celor care o duc, dar bătălia pentru a restabili legalitatea şi pe a restabili echilibrul în ţară ar fi necesară. De aceea, mă tem că voi avea un pic de partizanat în ce spun: este mai bună, mai echilibrată soluţia social-democrată, pentru că ea nu presupune aceste inundaţii, această hemoragie de averi, date te miri cui şi te miri în ce condiţii. Legea social democrată nu avea atâtea hibe, atâtea porţi pentru fărădelege.
Dacă nu regăsim echilibrul în toate, ne vom transforma într-o populaţie atârnată de căpşunile din Spania! (Aplauze.)

5 comentarii:

Anonim spunea...

Eu de demagogie si de demagogi sunt satul.
Vorba lui Caragiale care parca in Noaptea furtunoasa cred ca zicea: Da bine le zice Domle, si combate si dai si lupta si dai si lupta...

Anonim spunea...

Recitind vad ca am facut o combinata.

Bibliotecaru spunea...

Dacă ce spune Adrian Păunescu este demagogic, atunci este o demagogie pe care o ascult şi care mi-a atras atenţia. :)

Anonim spunea...

Foarte bine dar sa contam pe noi pentru actie si nu pe cei care produc vorbele.

Bibliotecaru spunea...

Uneori, şi în Parlament e rostul vorbelor instituţionalizate, cuvintele pot face mai mult decât actele legale. România este o ţară în care legea este cam şovăielnică. Restaurarea unui ţel naţional, care să mişte ţara ca o masă compactă, ar putea fi o acţiune mai importantă decât o mie de legi de bine care nu sunt urmate. Domnul Adrian Păunescu a mai mişcat o dată România cu a său Cenaclu Flacăra, a insuflat valori naţionale care altfel nu-şi mai găseau locul într-o lume comunistă, a promovat muzica tânără, în special pe cea folk şi rock, dar şi pe cea a satului românesc, neprelucrată de maşina de propagandă care să dădea la TV, a adus o picătură de cultură occidentală într-un tărâm tânjind după deschiderea vestică. Eu nici nu înţeleg ce i se reproşează lui Adrian Păunescu astăzi. Identificăm durerea produsă de către comunism în persoanele vizibile. Condamnăm mai mult un poet şi un om de cultură, identitate care a rămas cinstit cu idealurile domniei sale, bune sau rele, istoria va judeca asta, decât Securitatea, Comitetul Central, informatorii odioşi şi Secretarii de Partid, comuniştii veroşi în mesajul lor, într-un cuvânt activiştii, cei care formau sistemul. Comunismul este un concept, o idee, la fel de adevărată şi corectă ca şi capitalismul, cei care au pervertit această idee la un gulag de exterminare a personalităţilor poartă vina construcţiilor demolatoare ale minţii. Marx nu are cum să poarte vre-o vină, poate Lenin. Nici acolo, în vârfurile instituţionale, nu au fost toţi odioşii. Mulţi erau banali aplaudaci ai fricii. Odios este numai cel ce a creat o stare de frică pentru a conduce, pentru că marele "inconvenient" al comunismului a fost frica şi nu foamea ori frigul. Pe frică s-au clădit stările inepte şi decretele caduce. Îmi poate spune mie cineva că dl. Adrian Păunescu a adus frica în România? Eu cred că dimpotrivă, a adus solidaritate şi îndârjire, voinţă, curaj, determinare, restaurarea statului de OM. Cei care îl blamează astăzi pe Adrian Păunescu au văzut atunci în el materialul de propagandă, Cântarea României, spectacolul omagial. Oare nu asta şi dorea propaganda comunistă? Oare ar fi dat "ei" drumul pe TV la elemente de "psihoza maselor", care ar fi putut duce la deşteptarea naţională? Cine o fi spus "decât mândria ţării, nimic nu-i mai presus.". Oare cine a spus "ridică-te Ştefane şi vezi-ţi fiii, istoria te cheamă" într-o lume a fiilor Moldovei împărţiţi samavolnic de un râu românesc?
Într-o lume rea sau bună, pentru mine Adrian Păunescu este, şi va fi, mai întâi poet şi pe urmă om politic. De ce? Pentru că domnia sa nu ştie face altă politică decât cea a poeziei născute din Om. Putem discuta dacă omul este în esenţa sa bun sau rău sau o plămadă de bun şi rău. Dar deja acum vorbim despre noi.