Discursul Directorului S.R.I.

---

Discursul Directorului S.R.I., George-Cristian Maior, în deschiderea întâlnirii tinerilor atlantişti cu doamna Laura Bush şi ES Hamid Karzai, preşedintele Afganistanului

Excelenţele voastre, distins public, tineri atlantişti delegaţi
Sunt onorat şi foarte încântat să mă alătur dezbaterii voastre, de o înalţă ţinută şi însufleţire şi de a-l saluta pe următorul vorbitor. Vreau să-i dresez un cald bun venit, excelenţei sale, domnul Hamid Karzai, preşedintele Afganistanului, un lider proeminent al poporului afgan. În postura de câştigător al primelor alegeri libere democratice din ţara sa, preşedintele Karzai este unul dintre cei mai puternici partizani ai eforturilor de promovare a libertăţii şi democraţiei. El se numără, însă, printre cei care se confruntă, probabil, şi cu cele mai mari dificultăţi în atingerea acestor obiective. Sunt încântat de faptul că am reuşit ca această dezbatere să fie transmisă la mulţi kilometri depărtare, într-o video conferinţă la care asistă şi studenţii de la Universitatea din Kabul. Cu această ocazie, îl salut şi pe decanul lor, doctor Abdul Rahman Ashraf.
Importanţa acestei legături este mai mult decât evidentă, întrucât dialogul şi cooperarea academică reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie atât pentru dezvoltarea comunităţii tinerilor atlantişti, cât şi pentru aprofundarea percepţiei noastre privind provocările cu care se confruntă tânăra democraţie afgană.
Este un privilegiu pentru mine de a saluta prezenţa a doi foşti preşedinţi ai României, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, a căror inspiraţie şi călăuzire au fost vitale pentru integrarea României în NATO.
Doamnelor şi domnilor, permiteţi-mi să salut în mod deosebit, un oaspete foarte special, care ne-a oferit ocazia de a fi azi, împreună: doamna Laura Bush. Excelenţa sa a fost şi este nu doar un fervent susţinător al unui număr impresionant de iniţiative şi programe destinate tinerilor. Prin simpla sa prezenţă aici, excelenţa sa îşi reafirmă angajamentul de a încuraja dialogul, înţelegerea şi cooperarea dintre tinerii de pretutindeni. În nenumărate ocazii, doamna Bush a exprimat sprijinul susţinut al SUA pentru un Afganistan liber, democratic şi stabil, punând un accent special pe drepturile şi rolul femeii în societatea afgană. Mai mult, doamna Bush a oferit substanţă cuvintelor noastre, efectuând deplasări în Afganistan, unde a vizitat diferite locaţii de interes, de la bazele militare, la Universitatea din Kabul şi Institutul de Formare în Domeniul Educaţiei al Femeilor Afgane.
Abilitatea şi iscusinţa sa desăvârşite în a atrage atenţia asupra importanţei rolului educaţiei în Afganistan sunt recunoscute şi extrem de apreciate. Fină cunoscătoare a societăţii afgane şi a proceselor de transformare ale acesteia, doamna Bush adaugă un plus de valoare şi o perspectivă distinctă asupra discuţiilor ce au loc în acest forum.


Discursul preşedintelui Afganistanului, ES HAMID KARZAI:

Este o plăcere să mă adresez acestei adunări – extrem de importante pentru mine – a tinerilor Atlantişti şi a tinerilor din Afganistan reuniţi la Universitatea din Kabul.
Sunt de asemenea extrem de bucuros şi dintr-un alt motiv, acela că astăzi aici se află un susţinător fervent al cauzei Afganistanului, al problemelor femeilor din această ţară şi a educaţiei, o persoană care a manifestat întotdeauna grijă pentru soarta noastră a tuturor. O cunoaşteţi cu toţii, este vorba despre Prima Doamnă a Statelor Unite, Laura Bush. Bine aţi venit la această întâlnire!
Vă mulţumesc şi dumneavoastră domnilor preşedinţi pentru că aţi acceptat să participaţi la această întâlnire, precum şi Domnului Kempe şi tuturor celorlalţi oficiali pentru că m-au invitat astăzi, aici.
Este adevărat, aşa cum spunea şi Prima Doamnă, că Afganistanul a parcurs un drum foarte lung. Un drum lung, pe parcursul ultimilor şase ani, un drum presărat cu succese, realizări şi aspiraţii pentru viitor. Am parcurs un drum lung şi înainte de acesta, până în anul 2001, pe parcursul a două decenii de suferinţe, de război, de distrugeri, de disperare, timp în care milioane de oameni, tineri şi bătrâni, au ajuns să se refugieze în afara Afganistanului - mă refer la 30% din populaţia noastră. Aşadar este normal ca atunci când relatăm povestea Afganistanului să începem cu greutăţile cu care ne-am confruntat în Afganistan şi cu felul în care Afganistanul a fost eliberat de comunitatea internaţională, sub conducerea Statelor Unite într-un efort salutat de poporul afgan. Este posibil ca tinerii prezenţi astăzi aici să nu îşi amintească exact cum au început problemele în Afganistan. În anul 1979 comuniştii au preluat controlul în Afganistan care a fost apoi invadat de Uniunea Sovietică. Apoi, poporul nostru a început lupta pentru libertate, pentru drepturi, pentru eliberare. Milioane de oameni au devenit refugiaţi, milioane de oameni au devenit insurgenţi, iar povestea a continuat timp de treizeci de ani. Au urmat regimul mujahedin, regimul taliban, Al-Qaida, teroriştii şi toate celelalte, lucruri care au devenit acum mai cunoscute lumii întregi, decât înainte de 2001.
Odată cu tragicele evenimente de la 11 septembrie, lumea a început să conştientizeze tragedia Afganistanului şi a început să ajute Afganistanul, să ajute la eliberarea acestuia, la reconstrucţia sa.
Sunt aici două elemente importante de luat în considerare: în primul rând – aspiraţiile poporului afgan înainte de 11 septembrie şi în al doilea rând – implicarea comunităţii internaţionale după 11 septembrie.
Cele două aspecte s-au îmbinat după 11 septembrie – speranţa de libertate şi schimbare a poporului afgan şi asistenţa oferită de comunitatea internaţională pentru eliberarea Afganistanului şi pentru demararea procesului de reconstrucţie a Afganistanului. Încă din 2001 am început un proiect incredibil de reconstrucţie a unei ţări. Nu ştiu dacă atunci când spun ‘reconstrucţie’ reuşesc să vă transmit gravitatea situaţiei anterioare.
Reconstrucţia înseamnă refacerea totală a Afganistanului. Mă refer aici la întreaga infrastructură a drumurilor, întreaga infrastructură educaţională, întreg sistemul de sănătate, precum şi la necesitatea de a reda poporului afgan drepturile sale, de a reintegra femeile în societate, de a reînvia o societate mai sănătoasă. Altfel spus, în 2001 Afganistanul nu putea oferi servicii medicale de bază decât unui procent de 9% din populaţia sa de aproape 25 de milioane, şi vă atrag atenţia că era vorba despre servicii medicale cu adevărat rudimentare. S-ar putea să vi se pară ireal, dar, în 2002, Afganistanul nu deţinea capacitatea de diagnosticare şi tratament. Astăzi avem posibilitatea de a oferi unui procent de 40% din populaţie o formă acceptabilă de diagnostic şi tratament.
În calitatea mea de cetăţean al Afganistanului, ca om, unul dintre cele mai mari regrete ale mele – un gust amar cu care am rămas de pe vremea când eram refugiat – a fost să văd, zilnic, mii de concetăţeni părăsind sărăcia Afganistanului şi trecând într-o ţară învecinată pentru a putea beneficia de asistenţă medicală. Astăzi, mii de afgani pot beneficia de servicii medicale în Afganistan.
În ceea ce priveşte educaţia: de la aproape 600.000, majoritatea băieţi care beneficiau de educaţie în anumite părţi ale ţării pe vremea talibanilor şi în perioada următoare, astăzi Afganistanul primeşte pe porţile şcolilor aproape 6 milioane de studenţi dintre care 40% sunt fete. În plus, numărul universităţilor a crescut de la două sau trei la şaisprezece şi să nu uităm de presa liberă – de la 1 canal de televiziune în toată ţara, în 2002, până la cele 13-14 din prezent – creşterea economică, drumuri, irigaţii precum şi furnizarea de electricitate de care beneficia numai 6% din populaţie spre deosebire de 22-25% astăzi.
Însă, faptul că am obţinut toate acestea nu ne duce acolo unde ne-am propus. Drumul este foarte lung. Mai este nevoie de mulţi ani până să ne putem numi o ţară prosperă. Va fi nevoie de foarte mulţi ani până să ne putem baza pe venitul intern, până când Afganistanul să se poată mândri că poate gestiona pe cont propriu toate problemele administrative, că poate asigura un trai decent poporului său şi că poate supravieţui pe baza muncii asidue depuse. Acest drum va dura mulţi ani.
Până atunci, este important că Afganistanul va avea nevoie de susţinerea comunităţii internaţionale în lupta împotriva terorismului, în încercarea de a menţine securitatea naţională, de a reconstrui instituţiile de securitate, armata, poliţia, sistemul judiciar şi administrativ. Sper că Afganistanul va primi ajutor şi în continuare – şi voi solicita acest lucru în cadrul Reuniunii NATO privind Afganistanul, ce se va desfăşura în cursul zilei de astăzi – pentru a continua să crească şi să se dezvolte din punct de vedere economic. Dar tot ceea ce am realizat, nu puţine lucruri, dar care poate nu au fost relatate pe de-a întregul lumii întregi – şi mă adresez aici în special vouă, tinerilor – nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul comunităţii internaţionale.
Responsabilitatea tinerilor, atât din Afganistan cât şi din întreaga lume, este să conştientizeze faptul că noi, ca fiinţe umane, trăim cel mai bine atunci când ne preocupăm de aproapele nostru. Mă întorc acum cu câţiva ani în urmă la anii de mizerie şi probleme. De ce a suferit Afganistanul atât de mult? Care a fost cauza suferinţei? Totul s-a întâmplat deoarece cineva – şi mă refer aici la fosta Uniune Sovietică – a considerat că Afganistanul trebuie să devină o ţară comunistă, împotriva dorinţei poporului afgan şi ne-a impus un sistem de guvernare pe care poporul afgan nu şi-l dorea. Pe acest fond, au intervenit şi alte state învecinate încercând să îşi impună propriul punct de vedere în Afganistan.
Tinerii sunt idealişti. Şi eu am fost. Sunt încă. Şi sunt convins că idealismul este cel mai de preţ bun al oricărui tânăr. Dar oare este bine să ducem acest idealism mai departe şi să ne aşteptăm ca restul lumii să ne împărtăşească opinia? Şi este cazul să perpetuăm acest lucru pe măsură ce devenim oameni maturi cu convingeri puternice şi participanţi activi în societate? Aceasta doresc să vă împărtăşesc: da, pentru voi, tineretul de astăzi, este bine să vă perpetuaţi idealismul şi să fiţi conştienţi de diferenţa dintre viaţa confortabilă a unui tânăr din Statele Unite, în comparaţie cu a unui tânăr din Bucureşti, să zicem. De asemenea, un tânăr din Bucureşti are o viaţă mai uşoară decât un tânăr din Afganistan. Cum putem reuni aceste trei elemente din Afganistan, Bucureşti şi Statele Unite? Cum putem împărtăşi experienţele noastre, cum ne putem împărtăşi preocupările pentru ca apoi să ne unim eforturile pentru binele tuturor?
Sunt extrem de încântat de faptul că am organizat astăzi o întâlnire la care participă tinerii afgani de la Universitatea din Kabul şi tineri din întreaga lume, precum şi tinerii atlantişti, pentru a-şi împărtăşi experienţa şi a învăţa unii de la alţii. Şi sunt sigur că acest proces de învăţare va contribui la construirea lumii mai bune de mâine. Şi pentru această lume mai bună tinerii din Afganistan vor fi partenerii voştri în lupta de a vă atinge scopurile: o lume mai sigură, o lume democratică, o lume în care sunt respectate drepturile omului şi valorile pe care le preţuim, o lume din care Afganistanul face parte din 2002, graţie efortului vostru, al tinerilor din întreaga lume care aţi decis să ne sprijiniţi. Am profitat de şansa acordată şi a fost foarte bine. Astfel oportunităţile în Afganistan se lărgesc şi putem spera într-o lume mai bună, o lume în care nicio naţiune nu va mai suferi aşa cum s-a întâmplat în Afganistan. Şi dacă reuşim acest lucru, va fi datorită aspiraţiilor, idealismului şi eforturilor tinerilor reuniţi astăzi aici. Aştept acea zi cu nerăbdare şi mi-a făcut o imensă plăcere să mă adresez dumneavoastră.