Eurooptimism - Lecţia unei greve (Corina CREŢU)

---

Am ezitat înainte de a scrie despre greva de la uzinele Dacia Renault de la Piteşti, şi asta nu pentru că nu aş fi de acord cu revendicările muncitorilor, ci pentru că, în astfel de situaţii luările de poziţie ale politicienilor sunt, de obicei, prost înţelese şi supraexpuse mediatic.
Ca social-democrată, mi se pare firesc să ne situăm alături de sindicate într-un conflict de muncă legitim care, aşa cum arată luările de poziţie din presa internaţională, în special în cea franceză, este pe cale să facă istorie.
Am trecut peste reticenţe în momentul în care am văzut cum sunt manipulate o serie de realităţi legate de acest conflict de muncă. „Muncitorii români de la Dacia sunt atât de incurabil comunişti? În orice caz se pare că nu au înţeles nimic din capitalism. Să vrei salarii ridicate când fabrici o maşină pentru săraci nu este foarte rezonabil. În schimb ei nu ignoră nimic din noua dictatură a proletariatului”, scrie Frederic Lemaître în "Le Monde". Poate că o creştere a salariului de 70% în şapte ani, ca la Dacia, pare mult pentru salariaţii din Occident, dar pentru România este mai mult decât ne-satisfăcător. Ce uită să spună autorul este nu doar actualul nivel al salariilor la Dacia, de circa trei sute de euro pe lună, ci şi faptul că în preţul de fabricaţie al maşinii salariile reprezintă un procent cu mult mai mic decât în Franţa.
Salariaţii de la Dacia nu sunt nici comunişti, şi greva lor nu are nimic in comun cu lupta de clasă. Motivele sunt mult mai prozaice şi mai puţin ideologizate, iar citirea lor în cheie ideologică este cel puţin forţată. În primul rând este vorba de puterea de cumpărare a salariilor. Ea s-a degradat accelerat în ultimul an, pe fondul unei creşteri generalizate a preţurilor la alimente şi la materii prime şi la energie. Cereri similare de creştere a salariilor se întind ca un foc în pădurea uscată prin Europa. Integrarea în UE, cu toate etapele de deschidere a pieţei interne, ne-a adus, în ultimii ani, o scădere a inflaţie. Importând bunuri din UE, am importat dezinflaţie. Acum importăm şi inflaţie, şi nu doar din UE, ci şi din China şi din ţările furnizoare de energie.
În al doilea rând este vorba de degradarea condiţiilor de muncă. Uzinele de la Piteşti sunt demodate după standardele occidentale şi munca este mult mai penibilă. Greviştii cer şi condiţii mai bune de lucru, şi alte beneficii sociale.
Şi mai e ceva: în România lipseşte un model social, de aceea angajaţii suferă o mulţime de abuzuri din partea angajatorilor. Mai mult, dialogul tripartit este mai degrabă o butaforie, o formă fără fond, care se ocupă aproape exclusiv de fixarea salariului minim.
De fapt Europa socială lipseşte total în România, cum remarcă, în acelaşi Le Monde un responsabil sindical din Franţa, de la firma mamă a Dacia. ”Acest conflict salarial constituie o premieră în Europa. El exprimă o revendicare esenţială de justiţie socială la scară europeană: salariaţii români vor să fie recunoscuţi la adevărata lor valoare...Dincolo de revendicarea salarială, determinarea greviştilor români dezvăluie o voinţă de a fi recunoscuţi ca membri cu drepturi depline în sistemul industrial al Grupului Renault şi în calitate de cetăţeni europeni”.

Muncitorii industriali din România aspiră, firesc, la o viaţă mai bună şi cer să le fie respectată demnitatea lor de oameni şi de cetăţeni europeni. Este un semn bun, şi este de sperat că această grevă va da naştere şi unei noi generaţii de lideri sindicali, sincronă cu sindicalismul european. Unii jurnalişti şi politicieni au ironizat participarea sindicaliştilor români la demonstraţia sindicaliştilor europeni de la Lubliana, în Slovenia, ţară care deţine preşedinţia rotativă a UE. Asta dovedeşte ignoranţă. Dacă există o piaţă a muncii la nivel european, de ce nu ar exista şi un spaţiu sindical european, cu sindicaliştii români parte cu drepturi egale?
Cererile pentru o creştere mai accentuată a vitezei de convergenţă a salariilor din ţările din Estul Europei cu acelea din Vestul continentului se vor înmulţi şi radicaliza. De felul în care patronatul, pe de o parte, şi guvernul, pe de altă parte, vor trata această grevă depind atât păstrarea păcii sociale, cât şi continuarea creşterii economice. Este o lecţie de grevă care nu trebuie să se transforme într-una de luptă de clasă, fie ea şi cu faţă europeană.