Punctul pe Y - Opera nu moare!
Ciclic, avem de făcut faţă câte unei prevestiri catastrofice. Las la o parte pe cele legate de fenomenele naturale – El Nino, încălzirea globală, dispariţia pădurilor.
Am să mă refer aici doar la cele culturale. Apariţia televiziunii i-a condus pe mulţi spre ideea că aceasta va ucide cinematograful. Cele două genuri convieţuiesc deja de cel puţin 6 - 7 decenii şi nici unul nu dă semne că s-ar îndrepta spre colaps.
Internetul va nimci cartea! Deşi lectura e în scădere drastică, continuă să apară noi titluri într-un ritm care nu prevesteşte o catastrofă iminentă a textului scris. Noi, românii - dar nu numai noi - avem o problemă specială: economia de piaţă asasinează cultura! Este strigătul de alarmă care iese din pieptul generaţiilor a doua şi a treia. Cele care s-au format, din punct de vedere cultural, în epoca comunistă. O epocă plină de contradicţii, dar şi cu câteva certitudini. Una dintre ele a fost cultura. Ca alternativă. Într-o societate care a sugrumat în faşă iniţiativa privată, lăsând-o ca apanaj al statului, individul a avut opţiuni limitate de refugiu. Unul dintre acestea a fost sportul. Un altul a fost cultura. Dincolo de cenzura efectuată de responsabilii comunişti, au proliferat, totuşi, genuri şi modele valoroase. Unul dintre efectele benefice ale cenzurii a fost acela al unei selecţii culturale mult mai riguroase. În 1989 România era una dintre ţările cu cel mai ridicat grad de instrucţie şi cultură, şi cu o omogenitate remarcabilă. Era rezultatul deceniilor în care ne-am bătut pe carte – în special după „dezgheţul” din 1964, când am avut, în mod aproape incredibil, acces la cele mai înalte valori culturale. Ne-am bătut pe spectacol – celebrele timpuri ale „biletului în plus”, la film sau la teatru. După 1989, aceste refugii au dispărut. N-au mai fost necesare. Au fost concurate de opţiunile sporite. Şi de ofensiva subculturii şi a produselor sale.
Traversăm o criză a culturii? După părerea mea, nu. E cert că fenomenul cultural s-a restrâns între nişte limite mai apropiate de condiţia sa naturală. N-au dispărut însă cititorii avizaţi şi inteligenţi şi nici spectatorii cu simţ estetic. Am avut o dovadă recent: Opera Naţională – instituţie căruia mulţi s-au grăbit să-i cânte prohodul – a lansat o nouă premieră: baletul „Lacul lebedelor”. Aceasta este o „alfa şi omega” a coregrafiei, o piatră de încercare pentru orice instituţie care se respectă. Este ultimul lucru cu care cineva poate încerca să trişeze. Ori poţi, ori nu. Tupeul nu este suficient. Şi spectatorii – care au umplut la refuz sala Operei sâmbătă şi duminică - au putut să constate că demersul a fost cinstit: instituţia are resursele şi aplombul necesare pentru o astfel de provocare! Aplauzele îndelungate au răsplătit munca exemplară şi talentul evident al unei echipe de profesionişti care se poate măsura cu superlativele genului.
Nu cred că avem motive să fim îngrijoraţi: nici cultura nu e pe ducă, nici Opera nu moare! Poate că au mai puţini „adepţi”, dar cu siguranţă mai fideli şi mai competenţi. Şi cultura, şi Opera, se reaşează în alte tipare, proprii momentului pe care-l traversăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu