Preşedintele României, Traian Băsescu, a participat în data de 19 aprilie a.c.la Palatul Parlamentului, la Congresul Studenţilor din România.
Iată discursul susţinut de şeful statului cu această ocazie:
„În primul rând, bun-venit la Bucureşti celor din afara Capitalei şi, în al doilea rând, vreau să vă mulţumesc tuturor pentru invitaţia pe care mi-aţi adresat-o, de a participa la acest Congres. Înţeleg că este primul vostru congres de la Revoluţie şi până acum – este pentru prima dată când studenţii din toată ţara se întrunesc pentru a-şi dezbate problemele. Vă asigur că sunt unul dintre aceia care sunt convinşi că aveţi foarte multe probleme, la fel cum şi ţara are încă foarte multe probleme.
Într-o ţară care are multe de pus la punct, multe de rezolvat, multe de făcut pentru ca instituţiile să răspundă nevoilor cetăţeanului european, era imposibil ca generaţia voastră să nu fie prinsă în acelaşi tăvălug al problemelor. Cred că una dintre chestiunile fundamentale, pe care le veţi discuta, va fi legată de educaţie – îmi permit să anticipez – şi, în acelaşi timp, de inserţia socială a absolvenţilor universităţilor româneşti. Este şi una dintre preocupările mele din ultimul timp, constatând deprecierea continuă a sistemului de educaţie românesc, din 1990 şi până acum.
Acest sistem nu a fost niciodată în progres în ultimii 18 ani. Cele 28 de modificări ale Legii învăţământului, ale Legii educaţiei au marcat profund şi calitatea educaţiei, şi şansele pe care absolvenţii, pe diverse paliere ale sistemului de educaţie, le-au avut, în societatea românească şi, acum, în societatea europeană. Cred, însă, că suntem la momentul unui pas decisiv. Ştiţi, probabil, că, în ultimele luni, s-a reuşit semnarea unui Pact pentru educaţie. Mă bucur că organizaţiile studenţeşti au răspuns pozitiv acestui Pact, iar bucuria mea este întregită de faptul că, ieri, şi sindicatul ce reprezintă profesorii universitari – Alma Mater – a semnat acest document. Esenţa pactului nu este de natură politică, nu este un document care să însemne bifarea unei acţiuni publice, ci nevoia acestui Pact a pornit chiar din realităţile sistemului de educaţie românesc.
Aş vrea să vă spun câteva lucruri care mă îngrijorează şi, apoi, câteva chestiuni despre acest Pact, despre importanţa lui şi despre importanţa participării reprezentanţilor dumneavoastră în definirea strategiei pentru educaţie. Una dintre realităţile învăţământului nostru universitar este că România nu are nici o universitate în primele 500 ale lumii. Este vorba despre clasamentul Shanghai, recunoscut de toate ţările lumii, iar România nu are nici o universitate în acest clasament, calificată în primele 500. Privind la clasamentele europene care se fac până la poziţia 100, nici aici România nu are nicio universitate calificată, şi nu vreau să nu existe termeni de comparaţie: Ungaria are două, Polonia, trei universităţi aflate în topul primelor 100 de universităţi europene.
Nu intru în situaţia învăţământului preuniversitar care este mai rea decât cea a învăţământului universitar. Aceste realităţi trebuie să ne trezească pe toţi, pe toţi participanţii la sistemul de educaţie, fie că suntem politicieni care luăm decizii, fie că sunt profesori, fie că sunt studenţi sau elevi. În ceea ce mă priveşte, vă pot aduce un mesaj extrem de clar: în momentul de faţă, singura soluţie viabilă pentru progresul societăţii româneşti este un sistem de educaţie competitiv.
Europa s-a aşezat într-un sistem de valori care face din educaţie cheia competitivităţii unei naţiuni. La nivelul Consiliului European, nu există Summit, consiliu, în ultimii doi ani, în care să nu se discute despre nevoia creşterii performanţei sistemelor naţionale de educaţie a statelor membre, despre nevoia creşterii performanţelor cercetării – ca singură soluţie ca Europa, în ansamblul ei, să fie competitivă într-o lume care se globalizează.
Calitatea sistemului de educaţie din România este elementul cheie al evoluţiei viitoare a naţiunii române. În cazul în care sistemul de educaţie românesc nu va trece la performanţă sau nu va atinge performanţa, România va rămâne un furnizor de forţă de muncă necalificată sau un furnizor de forţă de muncă slab calificată. Aceasta este realitatea României acum – nu vorbesc de vârfuri, vorbesc de media absolvenţilor structurilor de educaţie din România. Suntem o ţară care furnizează pe piaţa forţei de muncă din Europa forţă de muncă necalificată, iar cei care au diplome pe diverse paliere, se încadrează, în medie, pe categoria de forţă de muncă slab calificată. Sigur, nu are sens să intrăm în istoria evoluţiei – de ce am ajuns aici. Trebuie să ne punem corect diagnosticul cu privire la sistemul de educaţie şi trebuie să decidem ce este de făcut.
Pactul pentru educaţie este rezultatul muncii unei comisii extrem de competente care a elaborat un studiu cu privire la sistemul de educaţie românesc, un studiu intitulat "România educaţiei, România cercetării". Acest studiu a pus diagnosticul sistemului de educaţie românesc, şi, ca rezultat al acestuia, s-a elaborat un Pact pentru educaţie cu opt piloni, opt piloni ce se constituie în baza de la care se pleacă pentru elaborarea strategiei de modernizare a sistemului de educaţie românesc.
V-aş aminti cele opt elemente ale pactului, pentru că ele pot constitui elemente ce pot fi luate în discuţie şi în lucrările Congresului dumneavoastră. Primul se referă la angajamentul modernizării sistemului de educaţie românesc în perioada 2008-2013. Principala modalitate de modernizare a sistemului de educaţie vizează reforma curriculară. Pe toate palierele sistemului de educaţie, inclusiv în învăţământul universitar, este nevoie de o consistentă reformă curriculară, în aşa fel încât absolvenţii să fie pregătiţi pentru domeniul pentru care au optat. De asemenea, un alt obiectiv al reformei curiculare este adaptarea sistemului nostru de educaţie la realităţile economiei româneşti. Încă avem un sistem de educaţie care nu furnizează economiei româneşti forţa de muncă având o calificare adecvată evoluţiilor din economie.
Un alt element al Pactului pentru educaţie este garantarea finanţării acestuia cu 6% din PIB pentru educaţie şi minimum 1% din PIB pentru cercetare. Este un deziderat care deja a fost atins anul acesta, dar el trebuie garantat, având în vedere că, odată cu creşterea Produsului Intern Brut, România generează procentual sume de bani tot mai mari pentru educaţie. Un al treilea element al Pactului pentru educaţie – element care vă interesează mai puţin în momentul de faţă – este legat de transformarea educaţiei timpurii într-un bun public şi obligativitatea învăţământului de 10 clase, plus gratuitatea învăţământului liceal care trebuie susţinut de stat, până când tânărul îşi ia diploma de bacalaureat.
O altă componentă a Pactului pentru educaţie este legată de descentralizare. Încă există o prea mare implicare a Guvernului, prin Ministerul Educaţiei, în sistemul de educaţie; autonomia, nu numai cea universitară, trebuie să crească, administraţia locală trebuie implicată în deciziile legate de învăţământul gimnazial şi învăţământul liceal, dar şi instituţiile universitare trebuie legate de realităţile regionale, pentru a răspunde nevoilor economiei şi societăţii, din regiunile în care universităţile funcţionează. Un principiu care trebuie introdus în mod obligatoriu este acela că finanţarea urmează elevul, acest lucru fiind valabil pentru educaţia preuniversitară.
În schimb, în sistemul universitar trebuie trecut la un sistem de finanţare care să vizeze cicluri de învăţământ şi proiecte. Acest lucru va garanta, pe de o parte, creşterea nivelului de exigenţă al profesorilor – exigenţa este unul dintre elementele fundamentale, alături de curriculă, legat de calitatea absolvenţilor şi, în acelaşi timp, acest sistem bazat pe proiecte în sistemul universitar va genera indicatori de evaluare, va genera termeni de referinţă care vor avea ca efect clasificarea universităţilor. Nu se mai poate continua în învăţământul superior românesc cu procedeul ca toate universităţile să dea doctorate, fac cercetare, ceea ce a dus, în unele situaţii, şi – slavă Domnului! – sunt destule care pot fi nominalizate, la transformarea universităţilor în nişte secţii de producţie care generează diplome.
Va trebui să se treacă imediat la clasificarea universităţilor, în aşa fel încât parte din universităţi, cele mai multe, să fie universităţi care au ca obiectiv licenţierea, o altă categorie de universităţi – licenţierea şi masterate şi, în sfârşit, câteva universităţi – repet, câteva universităţi – care să poată face doctorate şi cercetare. Vă dau un exemplu – acest sistem este valabil şi în SUA, şi în Federaţia Rusă, şi în Germania, şi în Franţa, şi în multe alte ţări cu sistem de educaţie performant – dar, un exemplu: în SUA sunt peste 3000 de universităţi; doar 57 acordă şi fac studii doctorale şi cercetare. La noi, toate universităţile fac doctori. Parcă ar fi tiparniţe, multe din universităţi.
Un alt punct esenţial al Pactului este legat de Carta drepturilor şi libertăţilor în educaţie. Am ţinut foarte mult ca acest obiectiv al Pactului să fie materializat prin înscrierea lui în document. În momentul de faţă, dacă există ceva din punct de vedere al legiferării, există drepturile profesorului. Nu avem niciun document care să stabilească drepturile elevului şi studentului, nu avem nici un document care să oblige la calitate, pentru a da şanse absolventului, pentru a da şanse de inserţie în piaţa forţei de muncă. De aceea, mi se pare esenţial ca în legislaţia ce va fi elaborată, ca efect al strategiei de modernizare a sistemului de educaţie românesc, să existe voinţa de a se crea un statut care să vizeze drepturile şi obligaţiile profesorului, drepturile şi obligaţiile elevului şi studentului şi obligaţia, şi a unora şi a celorlalţi, să garanteze o educaţie de calitate, ca singură garanţie pentru competitivitatea forţei de muncă din România.
În sfârşit, Pactul pentru educaţie vizează definirea unor zone prioritare de educaţie, şi acest punct poate fi abordat de pe două paliere: unu, să ştim care sunt meseriile, calificările, nivelul de pregătire cerute de economie în următorii 10-15-20 de ani, în aşa fel încât instituţiile de învăţământ din România să-şi poată calibra şi orienta paleta de calificări, funcţie de nevoile economiei româneşti şi nu numai, pentru că aici discutăm de un sistem de educaţie care trebuie să facă faţă pieţei forţei de muncă la nivel european. Nimeni nu gândeşte sistemul de educaţie românesc într-o variantă autarhică, generator de forţă de muncă cu o bună calificare doar pentru economia românească. Dumneavoastră, generaţiile dumneavoastră, generaţiile care urmează trebuie să fie competitive pe piaţa forţei de muncă din Europa, nu numai în România.
Pe de altă parte, definirea zonelor prioritare se referă şi la o altă realitate a sistemului de educaţie românesc, şi anume inechitatea acestui sistem. Despre inechitate putem discuta pe o paletă largă, dar sunteţi aici şi vă dau un exemplu simplu: şansele unui tânăr din mediul rural în raport cu şansele unui tânăr din mediul urban de a accede în învăţământul universitar. Doar 2% din tinerii din mediul rural au şanse să intre în învăţământul universitar, din cauza modului şi calităţii educaţiei din mediul rural, a modului cum se desfăşoară, a calităţii cadrelor didactice, dar şi a modului de organizare a sistemului de educaţie în mediul rural.
Sau, un alt exemplu, şansele egale pentru cetăţenii români indiferent de etni – este greu să imaginăm o societate echitabilă, atât timp cât copiii unguri – născuţi, crescuţi în familii din mediul rural în România, în familii de maghiari – nu vorbesc limba română până ajung la şcoală. Dacă nu le creăm condiţii să înveţe bine limba română, nu vor avea şanse să lucreze în altă parte decât în Covasna şi Harghita, ceea ce înseamnă o limitare uriaşă a şanselor lor, sau copiii din familiile de romi. Sunt lucruri pe care, din punct de vedere strategic, trebuie să le rezolvăm, dacă vrem să dăm semnal seriozităţii sistemului de educaţie românesc.
În sfârşit, un al optulea punct al Pactului, şi ultimul despre care voi vorbi, este cel care se referă la sistemul permanent de educaţie. În statele membre ale Uniunii Europene 12% din forţa de muncă angajată se află anual în diverse forme de educaţie continuă, pentru perfecţionare. Chiar dacă sunt doctori, ingineri, oameni care au o diplomă, sistemul de perfecţionare continuă face ca această forţă de muncă să fie continuu ţinută la curent cu evoluţiile, cu noutăţile – de aceea, forţa de muncă este performantă. La noi, în momentul de faţă, doar 2,5% din forţa de muncă este prinsă în diverse sisteme de educaţie continuă. Venind cu o observaţie care vizează învăţământul universitar, din perspectiva reală a descreşetrii natalităţii în România, la orizontul anului 2020-2025, populaţia universitară – acei tineri de 18 până la 25 de ani, se va reduce cu mai mult de 40%, în raport cu numărul celor care sunt, astăzi, în universităţile româneşti. Aceasta înseamnă că, la nivelul universitar, avem, în perspectivă, capacităţi disponibile pentru a fi implicate în sistemul de educaţie continuă.
Aceste elemente creează un cadru foarte bun pentru ca problemele dumneavoastră să fie prinse în strategia la care, sper, că organizaţiile pe care le reprezentaţi se vor implica. Va fi o muncă serioasă, temeinică, de luni de zile, dar ea va trebui făcută, iar aspiraţiile şi problemele dumneavoastră trebuie cuprinse în această strategie, în curs de elaborare. Vreau să vă spun că speranţa mea este că anul universitar 2008-2009 va începe cu această strategie finalizată – este puţin optimism în afirmaţia mea, dar, având în vedere deprecierea sistemului de educaţie, cred că trebuie să ne grăbim. Nefinalizarea strategiei până la următorul an universitar va împiedica lansarea legislaţiei care să acopere obiectivele acesteia şi va duxce la amânarea cu încă un an a unor măsuri ce trebuie luate imediat – ceea ce înseamnă o generaţie în plus care nu va beneficia de un sistem modern de educaţie.
Un element esenţial, în ceea ce vă priveşte, şi care – apreciez eu – vă preocupă, în mod deosebit, este inserţia pe piaţa muncii, extrem de puternic legată de calitatea absolvenţilor. Din acest punct de vedere, cred că elementele cheie sunt două la număr – dincolo de momentul în care vom ajunge la un învăţământ reformat, în prezent, există două elemente esenţiale pentru calitatea absolventului şi şansele lui de a se integra pe piaţa de muncă. Primul ţine de universităţi, de sistemul de educaţie şi se numeşte „exigenţă” – la examene, la licenţere, la derularea programului.
Al doilea element ţine de sentimentul demnităţii, legat de meseria pentru care ai optat – aici, este responsabilitatea şcolii, a universităţii, să-l facă pe student să fie mândru de profesia lui. Vă vorbesc din proprie experienţă – atunci când eşti mândru de meseria ta, atunci când o faci cu plăcere, o faci, implicit, şi cu responsabilitate, şi cu performaţă. Este esenţial ca, atunci când vă duceţi în câmpul muncii, să vă duceţi cu pasiune şi cu mândrie faţă de ceea ce aveţi de făcut. Vă pot spune că mândria şi pasiunea pentru profesie te ajută, de asemenea, să recuperezi extraordinar de rapid eventualele lacune în pregătire, pentru că dorinţa de a face performanţă te împinge către a-ţi acoperi toate eventualele goluri din perioada de studii.
Cred că, din acest punct de vedere, trebuie să înţelegeţi şi dumneavoastră, să vă ajutaţi şi colegii să înţeleagă că a-ţi face meseria cu pasiune este o garanţie a performanţei. Nu sunt unul dinre aceia care susţin că nota 10 pe linie este certitudinea reuşitei profesionale, dar susţin că pasiunea pentru profesie dă această certitudine, iar un om ce reuşeşte în profesia lui dobîndeşte şi bani, şi prestigiu în interiorul societăţii.
Acestea au fost câteva chestiuni pe care am dorit să vi le spun, din punctul de vedere al educaţiei, al perspectivelor pe care le are un tânăr. Nu trebuie, însă, să uitaţi niciodată – repet, niciodată – că respectul, odată ce ai terminat facultatea, vine din ceea ce ştii şi ceea ce poţi să faci în societatea în care trăieşti. Dacă veţi înţelege acest lucru, dacă veţi transmite colegilor voştri sentimentul că a-ţi face bine meseria înseamnă şi resurse financiare, şi respect în societate, vă asigur că veţi avea o viaţă în care şi norocul vă va surâde – avem nevoie şi de puţin noroc, dar el poate veni degeaba, pe fondul unui om care nu este interesat să fie performer în profesia pe care a ales-o.
Asigurându-vă de îngrijorarea pe care o am referitor la sistemul de educaţie românesc şi, în acelaşi timp, asigurându-vă de dragostea pe care o am pentru tânăra generaţie, vreau să închei, spunându-vă că voi prelua, cu toată seriozitatea, concluziile lucrărilor Congresului vostru, spre a fi discutate împreună cu toţi cei care vor lucra la noua strategie a sistemului de educaţie românesc.
Încă o dată, vă mulţumesc pentru invitaţia pe care mi-aţi adresat-o, de a participa la lucrările Congresului dumneavoastră şi vă asigur că voi răspunde oricărei invitaţii adresată de către studenţi, pentru dezbateri de orice natură.
Vă mulţumesc mult!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu