Preşedintele României...

---

Discursul
susţinut de preşedintele României, Traian Băsescu,
la Forumului de politică europeană
Konrad Adenauer Stiftung

(Biblioteca Centrală Universitară, Bucureşti, 16 aprilie 2008)
„Recunosc faptul că, în România, astfel de dezbateri sunt extrem de rare. Vă mărturisesc că am participat întotdeauna cu multă plăcere la astfel de dezbateri, fie că ele s-au desfăşurat în Statele Unite sau în Europa, şi vreau să cred că prin prezenţa Fundaţiei Konrad Adenauer, prin prezenţa a German Marshall Fund în România, astfel de dezbateri vor deveni tot mai frecvente.

În ceea ce priveşte politica de securitate, politica externă a României, avem nevoie de confruntare de idei, avem nevoie de capacitatea de a găsi cele mai bune soluţii care întotdeauna rezultă din dezbaterea deschisă a realităţilor României, a realităţilor regiunii în care România se află, a realităţilor legate de evoluţia globală din care România nu poate să fie exceptată. Din punctul meu de vedere, este un lucru extrem de important ca dezbaterea publică pe o problematică legată de politica externă să devină o constantă a vieţii noastre publice şi nu cred că ne dorim doar simplele anunţuri de la nivelul instituţiilor statului – fie că vorbim de Preşedinţie, de ministerul de Externe, de Palatul Victoria, de orice altă instituţie care enunţă politici ce nu sunt dezbătute sau care nu sunt rezultatul unor dezbateri ale societăţii civile.

Apreciez că participarea specialiştilor din diverse domenii într-un cadru în care societatea civilă, oamenii cu ocupaţii în domeniul securităţii şi al politicii externe reprezintă o sursă fundamentală de creare de poziţii ale României în politica externă, de creare de idei solide, de creare de argumente care să justifice poziţiile şi atitudinile noastre în politica externă.

În ceea ce mă priveşte, vă pot spune că, încă de la începutul mandatului, în prima parte a anului 2005, am enunţat ca priorităţi de politică externă o politică regională solidă bazată pe interesul naţional al României, dar care să ţină cont, în egală măsură, de interesul regiunii. Din acest punct de vedere, putem spune că Summitul NATO a confirmat orientările de politică externă ale României – dacă înainte de începerea Summitului singura certitudine era că acesta va fi cel mai mare Summit din istoria Alianţei, până la terminarea lui au existat două mari semne de întrebare: dacă dincolo de a fi cel mai mare, va fi şi un succes din punct de vedere al organizării şi, de asemenea, întrebarea fundamentală era care va fi rezultatul acestui Summit, din punct de vedere politic.

Iată că astăzi avem răspuns la toate cele trei mari întrebări: a fost cel mai mare Summit din istoria Alianţei, a fost un succes din punct de vedere al organizării şi a fost un succes din punct de vedere al substanţei, al deciziilor adoptate cu ocazia Summitului. Din simpla enumerare a participării, ne putem da seama de consistenţa deciziilor politice adoptate. Au fost cele 26 de state membre, au participat nu mai puţin de 29 de alte state – state partenere, inclusiv partenerii globali ai NATO: Australia, Noua Zeelandă, Iordania, Japonia – şi, în acelaşi timp, prezenţa, la Summit, a Secretarului General al ONU, domnul Ban Ki Moon, a Preşedintelui Comisiei Europene, domnul Barroso, au rotunjit şi au dat greutate deciziilor politice adoptate. Nu mai puţin importantă a fost prezenţa Băncii Mondiale, care s-a manifestat pe tema Afganistan.

Pe acest „frame”, putem spune că cele mai importante decizii au fost legate, pe de o parte, de regiune, de regiunea în care România există şi, pe de altă parte, de Afganistan. Practic, concluziile Summitului, documentul politic adoptat, reprezintă un pas fundamental în procesul de transformare al Alianţei care se afirmă, fără dubii, a fi mai mult decât o organizaţie politico-militară, având ca principală destinaţie doar securitatea propriilor membri. Prin abordările pe care le-a avut şi deciziile pe care le-a adoptat, NATO se prezintă a fi o organizaţie globală cu capacitatea de a influenţa, în interesul democraţiei, al păcii, în interesul cetăţenilor statelor membre, evoluţiile în lume, din punct de vedere al securităţii.

Venind la interesele României – şi trebuie să vă mărturisesc că vorbesc cu plăcere despre acest subiect – trebuie să menţionez faptul că exista, ca obiectiv în politica noastră externă, aşa cum ea se manifestă în ultimii trei ani, creşterea nivelului de securitate din jurul frontierelor României. Din acest motiv, politica noastră externă a fost puternic orientată către Balcanii de Vest, puternic orientată către Ucraina, puternic orientată către spaţiul Mării Negre.
Printre deciziile extrem de importante adoptate au fost cele despre extinderea NATO şi acestea corespund, în totalitate, interesului de securitate al regiunii şi al României. Summitul a adoptat decizia invitării Croaţiei şi Albaniei, state din zona Balcanilor, extrem de importante din punct de vedere al securităţii pentru România. NATO, de asemenea, a adoptat soluţia ca Macedonia să devină stat membru NATO imediat ce îşi rezolvă contenciosul cu Grecia legat de denumire.

Mai mult, Summitul NATO a "upgradat" nivelul de cooperare între organizaţii, între NATO şi state din imediata noastră vecinătate, fie că vorbim de Muntenegru, de Bosnia-Herţegovina, dar şi de Serbia. Şi aici aş face o menţiune specială: legat de Serbia, România consideră că Serbia este cheia stabilităţii în Balcani – fără o Serbie stabilă şi angajată pe drumul integrării euroatlantice, Balcanii nu au cum să dobândească stabilitate. Aici s-a materializat efortul nostru ca Serbia să primească şi ea o upgradare a relaţiei cu NATO – de la Parteneriat pentru pace la Dialog intensificat – chiar dacă Guvernul de la Belgrad nu a făcut o asemenea solicitare, tocmai pentru a lăsa deschisă, pentru Serbia, opţiunea să ceară să intre în regimul de Dialog intensificat, atunci când condiţiile politice interne vor permite acest lucru. Ar fi fost şi o eroare ca între statele din regiunea Balcanilor să se creeze un decalaj, Serbia rămânând în urmă din punct de vedere al nivelului de cooperare cu NATO, faţă de toate celelalte state.

Privind către frontiera sud-vestică, aş spune că, prin oferirea cooperării la nivel de parteneriat, de dialog intensificat Serbiei, România îşi upgradează nivelul de securitate de pe această frontieră. România are o frontieră de circa 550 de km cu Serbia şi este în obiectivul nostru securizarea frontierelor prin promovarea integrării vecinilor noştri în structurile din care şi noi facem parte. Aceeaşi viziune ne-a făcut să ne aşezăm în grupul statelor care susţin ca, atunci când vor fi pregătite, Ucraina şi Georgia să devină state membre NATO. Am insistat pentru varianta primirii Planului de acţiune pentru Ucraina la acest Summit, iar opţiunea noastră nu a putut fi materializată pentru simplul motiv că au existat argumentele că Ucraina nu a atins încă nivelul, standardele cerute pentru ca o astfel de invitaţie să fie făcută. Ceea ce am obţinut, însă, ne satisface, pentru că, prin decizia adoptată în concluziile Summitului, s-a garantat că Ucraina şi Georgia vor deveni state membre NATO, atunci când vor îndeplini condiţiile. Mai mult decât atât, membrii NATO au delegat miniştrii de Externe să facă o evaluare a Ucrainei în luna decembrie şi, în cazul în care, între timp, parametrii de performanţă vor fi atinşi, urmare a constatării miniştrilor de Externe să se stabilească, să se dea liber Planului de acţiune pentru a deveni membru NATO.

Aceasta clarifică foarte mult faptul că, pe de o parte, NATO doreşte ca Ucraina să devină membru al Alianţei, atunci când va îndeplini standardele, iar, pe de altă parte, nu este nevoie să se aştepte până la următorul Summit care va lua în discuţie problematica extinderii, pentru ca Ucraina să primească Planul de acţiune. Sigur, şi securizarea frontierei României cu Ucraina este vitală din punct de vedere al securităţii României, pentru simplul motiv că România are nevoie în jurul frontierelor de state care împărtăşesc acelaşi set de valori şi de principii în evoluţia lor democratică. Cu cât mai multe state care îşi bazează activitatea şi deciziile pe setul de valori specific NATO, cu atât mai multă securitate pentru România.

În plus, în ceea ce priveşte Ucraina, poziţia noastră de susţinere pentru a deveni membră NATO, atunci când îndeplineşte toate standardele este legată şi de politica noastră faţă de Republica Moldova. Ne dorim securizarea frontierelor acestei ţări prin aşezarea ei între două state membre NATO. Dacă cei 680 de km de frontieră pe care îi avem cu Republica Moldova sunt securizaţi pe flancul occidental, ne dorim ca şi flancul oriental al Moldovei să fie asistat, dacă vreţi, de un stat care se îndreaptă cu paşi fermi către NATO, un stat care respectă setul de valori despre care toţi ştim că reprezintă cheia şi sinteza, dacă vreţi, modului de a trăi în NATO, într-o organizaţie politco-militară democratică.

Mergând la Georgia, trebuie să menţionez faptul că susţinerea noastră pentru aceasta este legată de faptul că este un stat riveran la Marea Neagră, iar politica noastră regională vizează securizarea Mării Negre. Or, acest lucru nu se poate face decât creând mediul politic şi de securitate specific NATO.

Nu avem prin atitudinea noastră nicio urmă de ostilitate faţă de Federaţia Rusă. Susţinerea noastră pentru ca Ucraina şi Georgia să facă paşi în procesul de integrare în NATO nu vizează ostilitate faţă de Rusia, ci vizează interesul nostru naţional ca, în regiunea unde românii trăiesc, să fie securitate şi democraţie. De altfel, din acest punct de vedere am avut explicaţii cu demnitarii ruşi prezenţi la Summitul NATO şi sperăm ca nivelul de încredere al dialogului dintre România şi Federaţia Rusă să crească în continuare, pentru că suntem conştienţi de importanţa regională a Federaţiei Ruse. În acelaşi timp suntem conştienţi de nevoile noastre de securitate şi de nevoile regiunii de securitate.

Dacă România ar fi situată într-o regiune în care securitatea se diminuează, în care stabilitatea statelor se diminuează, românii ar fi afectaţi în mod fundamental, pentru că regiunea ar putea fi prinsă într-o zonă de instabilitate şi atunci nu numai securitatea directă, dar securitatea economică, diminuarea investiţiilor ar afecta evoluţiile viitoare ale României. Din acest motiv, privim cu toată atenţia evoluţiile din regiune, iar efortul diplomatic şi politic pentru regiune este major. Plecăm de la premisa că, din cele patru mari probleme ale Europei în următoarele decade, problema zero este securitatea – niciun proiect de evoluţie al prosperităţii, de evoluţie socială, de evoluţie instituţională la nivel european nu poate fi conceput în afara garantării securităţii statelor şi cetăţenilor Uniunii Europene.

Un alt subiect care pentru noi a fost important, în acest Summit, este legat de securitatea energetică. România a fost unul din promotorii ideii de securitate energetică prin creare de alternative la aprovizionarea cu energie electrică, la aprovizionarea cu energie a Europei. Îmi aduc aminte prima abordare extrem de solidă pe care noi am avut-o legat de problema energiei la Marea Neagră – a fost la Hampton Court, la întâlnirea informală a Consiliului European în timpul preşedinţiei britanice, dacă bine îmi aduc aminte, în noiembrie 2005. A fost prima dată când, participând la şedinţele, la Summiturile Consiliului, problema energiei a fost extrem de amănunţit dezbătută şi concluzia a fost că trebuie create alternative, nu pentru substituirea surselor de energie existente, ci pentru a crea competiţie, alternative pentru a diminua orice tentaţie a unicului furnizor de energie de a utiliza energia ca instrument politic – mă refer la unicul furnizor de energie dinspre Răsărit.

Deci, crearea de alternative, crearea unei pieţe a energiei este fundamentală pentru a diminua posibilitatea utilizării energiei ca instrument politic. De aceea, soluţiile adoptate la Summit, prin care organizaţia îşi asumă responsabilităţi de securizare a infrastructurilor energetice, mi se par extrem de importante. Fie că vorbim de sistemul de conducte, transport de gaze şi ţiţei, fie că vorbim despre sistemul de transport de energie electrică, fie că vorbim de securitatea centralelor electrice, fie că vorbim de securitatea rutelor de transport maritim pe care se aprovizionează statele NATO, ale Uniunii Europene cu energie, angajamentul sau angajarea NATO în protejarea infrastructurilor de transport energetic este un element fundamental, având în vedere riscul de atac terorist pentru aceste infrastructuri.

Unul din mijloacele prin care statele membre NATO au stabilit să-şi apere infrastructurile energetice nu este pur şi simplu intervenţia postfactum, ci, în primul rând, schimbul de informaţii, schimbul de informaţii asupra riscurilor de atac terorist pe infrastructurile energetice. V-aş ruga să vă imaginaţi un petrolier care pleacă de la Novorossiik către Bosfor, sau un petrolier care vine dinspre Bosfor către Constanţa, sabotat în Marea Neagră de un act terorist. Să ne imaginăm un act terorist, un atac terorist pe infrastructurile de transport gaze ale Gazprom – atacul terorist nu mai este o iluzie, nu mai este o ficţiune, ci poate fi, oricând, o realitate. Din acest motiv, decizia NATO de a-şi asuma protejarea infrastructurilor energetice este extrem de importantă. Şi noi nu numai că am susţinut, dar am fost participanţi extrem de activi în formularea părţii din declaraţie care vizează securitatea infrastructurilor energetice.

Un alt domeniu în care România s-a manifestat extrem de puternic – şi, aş putea spune, a avut leadership-ul susţinerii – este cel legat de sistemul de protecţie antirachetă. Aici, noi am plecat de la două realităţi ale organizaţiei din care facem parte, ale NATO, şi anume, principiul indivizibilităţii securităţii şi principiul solidarităţii. Sunt cele două principii pe care le-am invocat în tot procesul de negociere cu privire la introducerea şi acceptarea asumării, de către NATO, a creării unui sistem de apărare antirachetă complementar sistemului american. România, ca şi Bulgaria, ca şi Turcia, ca şi sudul Italiei, ca şi noile state membre din Balcani, sau noile state invitate să devină membre din Balcani, nu sunt protejate de sistemul antirachetă american. Cu siguranţă, aici au fost dezbateri puternice pentru că, trebuie să recunoaştem, într-un fel se vede securitatea pentru statele acoperite de sistemul antirachetă american şi altfel se vede securitatea pentru statele care nu beneficiază de acesată protecţie.

Am fost bucuroşi să constatăm, în cele din urmă, că toate statele membre au acceptat ideea că NATO trebuie să-şi asume crearea unui sistem complementar de apărare antirachetă, având în vedere că sunt multe state care dezvoltă astfel de sisteme de rachete cu rază lungă de acţiune, care pot lovi teritoriul României şi nu numai al României, ci al tuturor statelor neacoperite de sistemul american. După adoptarea deciziei politice, în perioada imediat următoare, structurile tehnice ale Alianţei, cu reprezentarea tuturor statelor, vor trece la elaborarea soluţiilor creării sistemului NATO – sistem ce, repet, în viziunea NATO, trebuie să fie un sistem complementar cu sistemul american.

În sfârşit, despre Summitul NATO putem vorbi foarte mult. Aş mai aborda doar două subiecte – primul se referă la Afganistan. Decizia în ceea ce priveşte Afganistanul a fost extrem de importantă şi ea se constituie ca un document de viziune. În ceea ce priveşte Afganistanul – şi aceasta este proba capacităţii NATO de a se transforma – este pentru prima dată când Alianţa nu are o abordare strict militară. În Afganistan, ca şi în Balcanii de Vest, ca şi în alte teatre de operaţiuni unde a fost implicată, armata NATO s-a probat a fi invincibilă. Ea nu a putut fi învinsă nici în Balcani în timpul intervenţiei din ’99, nici în Afganistan. Dar realitatea din teatre ne arată că victoria militară nu este suficientă pentru a ne atinge obiectivele. Simpla victorie militară nu rezolvă problema într-o intervenţie de tipul celei din Afganistan, cum s-a dovedit că nici în Balcanii de Vest simpla victorie militară nu este suficientă.

Adoptarea de către NATO a unei decizii care vizează, în afara suplimentării efectivelor din Afganistan, dezvoltarea economică, dezvoltarea instituţională, dezvoltare socială, constituirea armatei naţionale – sunt elemente care fac din Afganistan o ţară pentru care NATO a adoptat o soluţie departe de a fi doar militară, ci o soluţie complexă, care are ca obiectiv final nu victoria militară, ci aşezarea pe baze democratice a ţării pe un fond de dezvoltare economică. Concluzia că intervenţia împotriva teroriştilor nu poate avea doar dimensiune militară arată capacitatea NATO de a se adapta unor realităţi şi de a-şi asuma responsabilităţi dincolo de responsabilitatea victoriei militare. Noi, românii, avem convingerea că, în Afganistan, Alianţa va avea un succes generat exact de decizia adoptată la Summitul de la Bucureşti. Cu certitudine, nu este un succes care să fie obţinut în trei luni, în şase luni – va fi nevoie de ani de prezenţă militară, de efort economic, de efort instituţional, pentru ca Afganistanul să nu mai fie un furnizor de ameninţare teroristă pentru statele lumii civilizate.

Summitul a prilejuit, de asemenea, întâlnirea, în interiorul Summitului NATO-Rusia, cu preşedintele Vladimir Putin. Este evident că, pentru statele membre NATO, pentru Alianţă ca structură politico-militară, parteneriatul cu Rusia este un element fundamental, un element pe care niciun stat membru nu-l poate neglija. Şi aici, venind la ceea ce domnul Dick cita mai înainte din declaraţii ale Cancelarului Merkel, trebuie să observăm o realitate. Pentru relaţia cu Rusia, există abordări relativ diferite, deşi toate statele membre pleacă de la realitatea că relaţia NATO-Federaţia Rusă este fundamentală pentru securitatea globală. Este clar că, în interiorul Alianţei, sunt abordări diferite în relaţia cu Rusia, bazate pe relaţia bilaterală Rusia-state membre NATO. Şi aici, trebuie să vă spun că punctul de vedere al României este că statele membre NATO, ca de altfel, şi statele membre ale Uniunii Europene, trebuie să aibă o poziţie comună. Nu vom reuşi să fim unitari în abordarea noastră faţă de Rusia, dacă vom transfera relaţia bilaterală ca poziţie a fiecărui stat în interiorul NATO.

Avem nevoie de cooperarea Rusiei pentru a asigura securitatea cetăţenilor noştri şi pentru a garanta securitatea pentru cetăţenii Federaţiei Ruse. Dar avem, în acelaşi timp, nevoie de o politică unitară în relaţia cu Federaţia Rusă. Nu voi da alte exemple, ci mă voi mărgini la ceea ce este cunoscut şi acceptat în linii mari de toată lumea. Este clar că fostele state comuniste sunt mai reticente în relaţia cu Federaţia Rusă decât vechile democraţii europene, sau chiar decât Statele Unite. Este o reticenţă care vine din realităţile părţii a doua a secolului trecut şi care se poate materializa în cuvinte printr-unul singur: încă, lipsă de încredere. Este clar că şi unii, şi alţii trebuie să depăşim acest complex al trecutului, cu baze reale în istoria noastră, şi să credem unii în buna-credinţă a celorlalţi. Este o chestiune care ţine şi de popoarele noastre, nu este un lucru legat strict de politicieni – politicienii, de puţine ori, îşi pot permite să iasă din ceea ce un întreg popor, o mare parte a poporului gândeşte despre o anume relaţie.

Spun foarte deschis: dacă în relaţia NATO - Federaţia Rusă există o problemă, aceasta este legată, în primul rând, de faptul că fostele state comuniste încă manifestă reticenţă, lipsă de încredere, care este legată nu numai de ultimii 50 de ani, ci de istoria de secole. Nu pot evalua în ce măsură lipsa de încredere încă mai este justificată – personal, cred că nu – dar, în egală măsură, constatăm această lipsă de încredere şi dinspre Federaţia Rusă către organizaţia din care noi facem parte. Şi atunci nu există decât o singură soluţie pentru relaţia NATO - Federaţia Rusă: transparenţa, parteneriatul solid bazat pe transparenţă. Până la urmă, riscurile asimetrice ne afectează în mod egal. Dăcă discutăm de riscuri legate de terorism, Federaţia Rusă a fost în mod egal ţinta actelor teroriste, fie că ne referim la Beslan sau la teatrul din Moscova, aşa cum au fost lovite de terorism state membre NATO, ca Spania, Statele Unite, Marea Britanie. Este un risc care ne vizează în mod egal – state membre ale Alianţei şi Federaţia Rusă.

Riscul traficului ilegal de armament vizează în mod egal şi securitatea statelor membre, şi securitatea Federaţiei Ruse. Pericolul izbucnirii unor războaie regionale în proximitatea frontierelor Rusiei sau în proximitatea statelor membre NATO, sau a unor războaie mai îndepărtate, dar cu efecte pentru securitatea Federaţiei Ruse şi a statelor membre NATO este egal. Traficul de droguri, un alt risc asimetric, afectează, în mod egal, populaţiile statelor membre NATO şi populaţia Federaţiei Ruse, şi ia amploare ori câte eforturi s-a făcut în ultima perioad – drogurile afectează fibra naţiunilor. În momentul de faţă, ele reprezintă un risc real pentru generaţiile tinere, fie că vorbim de naţiuni membre ale NATO sau de Federaţia Rusă. Traficul ilegal de persoane afectează, în mod egal, securitatea statelor membre NATO şi a Federaţiei Ruse.

Banii obţinuţi din traficul ilegal de persoane, din droguri, din trafic ilegal de armament sunt bani care, de regulă, se îndreaptă în acţiuni împotriva statelor, în acţiuni împotriva populaţiei statelor democratice. Or, cât de repede posibil, statele membre NATO şi Federaţia Rusă trebuie să ieşim din ceea ce istoria a lăsat în minţile noastre, pe bună dreptate – teamă, îngrijorare – şi să privim la riscurile care ne ameninţă în mod egal, garantându-ne că acţiunile unora nu sunt îndreptate împotriva celuilalt, ci împotriva riscurilor care ne afectează pe toţi.

Din acest motiv, cred că este esenţial să nu discutăm pe baza relaţiei bilaterale, ci să formulăm o poziţie unitară în care suntem şi puternici, şi mult mai clari, şi mult mai credibili în relaţia cu Rusia. Rusia trebuie să înţeleagă că nu are un adversar în NATO, iar parte din statele membre NATO, în general cele nou-venite, cele foste comuniste, trebuie să dobândească încrederea că niciodată nu se va mai repeta ce a fost în istoria recentă în relaţia cu Federaţia Rusă.

Cam acestea ar fi câteva elemente pe care am vrut să vi le transmit. Sigur, dacă discutăm despre deciziile Summitului NATO, putem discuta şi despre aceea de a ne constitui într-o organizaţie care să lupte împotriva atacurilor cibernetice. Putem să ne manifestăm şi satisfacţia că Marea Neagră a fost recunoscută prin documentul NATO ca fiind o regiune de importanţă strategică pentru Alianţă, tratată ca atare. Sau ne putem bucura de faptul că, deşi avem păreri diferite în ceea ce priveşte legitimitatea Kosovo, am reuşit să avem cu toţii aceeaşi părere legată de susţinerea integrităţii teritoriale a statelor care, pe teritoriul lor, au astfel de conflicte îngheţate, precum Moldova, Georgia, Azerbaidjanul, Armenia.

Personal, consider că interesele României, ca de altfel şi ale celorlalte state, au fost bine reprezentate în decizia politică adoptată de NATO la Bucureşti. Apreciez că a fost un Summit care a pus România în valoare, un Summit care a arătat că România este nu numai un partener serios şi un furnizor de securitate pentru NATO, ci este şi statul în care o astfel de manifestare se poate organiza cu riscuri minime de securitate şi cu capacitate maximă de a oferi facilităţi.

Vă mulţumesc mult!”

Decorarea unor personalităţi ale lumii medicale şi culturale, din Republica Austria

Preşedintele României, Traian Băsescu, a decorat astăzi, 16 aprilie a.c., în cadrul unei ceremonii la Palatul Cotroceni, personalităţi ale lumii medicale şi culturale, din Republica Austria, „în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia deosebită la dezvoltarea relaţiilor de colaborare la nivel ştiinţific şi cultural” dintre cele două ţări, precum şi pentru „sprijinul constant acordat cetăţenilor români”.

Şeful statului a conferit Ordinul naţional „Serviciul Credincios” în grad de Comandor doamnei Veronica Prisecariu, şi Ordinul naţional „Pentru Merit” în grad de Ofiţer domnilor Gűnther Laufer, Valentin Lisi şi Ernst Wolner. Ordinul „Meritul Sanitar” în grad de Ofiţer a fost atribuit domnilor Helmut Gadner, Rainer Ingo Peter Kotz, Reinhart Waneck şi Gregor Wollenek.

Preşedintele Traian Băsescu a acordat, de asemenea, Ordinul naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler domnului Herbert Rechberger, Ordinul „Meritul Sanitar” în grad de Cavaler domnilor Ludwig Alex Cik, Werner Linkesch şi Victor Leonard Prisecariu, precum şi Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler domnului Vasile Luţai.

La finalul ceremoniei, preşedintele Traian Băsescu a susţinut o alocuţiune.

Vă prezentăm integral textul acesteia:

„Domnilor profesori, domnilor doctori, doamnelor şi domnilor,

Gestul meu nu este decât un semn de recunoştinţă pentru tot ceea ce aţi făcut pentru români. Dumneavoastră şi mulţi alţi conaţionali, prin ştiinţa dumneavoastră, prin dragostea pentru oameni, prin dăruirea şi grija pentru sănătatea celor aflaţi în suferinţă, aţi făcut ca, astăzi, mii de români să fie în viaţă datorită intervenţiei dumneavoastră.

Este vorba de foarte mulţi copii în suferinţă, de oameni care aveau nevoie de intervenţii chirurgicale pe cord, oameni pe care i-aţi salvat din ghearele nemilosului cancer – oameni care au apelat la dumneavoastră ca la o ultimă speranţă.

V-aţi dedicat, dincolo de activitatea dumneavoastră profesională de excepţie, unor opere de caritate prin care aţi donat echipamente de milioane de euro spitalelor din România. Adesea, aţi fost parteneri ai medicilor români, în spitalele de aici, transferând din experienţa dumneavoastră către specialiştii de la noi, de acasă.

Pentru toate acestea, în numele românilor, am simţit nevoia să vă arăt recunoştinţa noastră şi vă asigur că, dincolo de semnul material al recunoştinţei – înaltele decoraţii pe care vi le-am acordat astăzi – cele mai importante decoraţii sunt în sufletul nostru, atunci când ne gândim la dumneavoastră.

Vă mulţumesc mult!”

Discusul
preşedintelui României, Traian Băsescu,
la inaugurarea expoziţiei "Picturi murale recuperate de la biserica Mănăstirii Văcăreşti"

(16 aprilie 2008)
„Cred că este un moment important într-o perioadă importantă – una în care ar trebui să luăm decizii cu privire la protejarea partrimoniului nostru cultural. Faptul că astăzi avem şansa să mai admirăm câţiva metri pătraţi din frescele bisericii Mânăstirii Văcăreşti este un element semnificativ şi, poate, semnificaţia este dublată de încă un lucru care a început să se întâmple ieri – continuarea lucrărilor la Mânăstirea Cotroceni.

Avem şansa, dar şi bucuria de a constata că oameni de suflet, oameni responsabili, oameni cu talent şi curaj şi-au asumat salvarea a ceea ce se mai putea salva din destinul unei mânăstiri – un destin tragic, nu numai în perioada 1984-1986, când a fost demolată, ci încă din momentul secularizării averilor mânăstireşti, când frumoasa, celebra mânăstire a fost transformată în închisoare.

A fost, parcă, un destin făcut să lucreze împotriva unei opere de artă, a unei opere a ortodoxiei, împotriva culturii şi a istoriei neamului românesc. Totuşi, astăzi, după ani, s-au găsit oameni care să spună: „Atât cât se mai putea recupera din această inestimabilă valoare, s-a recuperat” – poate, sentimental vorbind, faptul că au rămas doar puţin peste 100 de metri pătraţi de fresce din cei 2000 o fac, tocmai de aceea, mai valoroasă ca niciodată.

În acelaşi timp, este momentul să-mi manifest îngrijorarea legată de un subiect pe care l-am mai abordat – declaram, în 2005, că modul în care este tratat şi neglijat patrimoniul cultural naţional constituie aproape un atac la siguranţa naţională. Cred că aşa-zisa „operă” de diminuare treptată a patrimoniul naţional al României a ajuns la limita la care trebuie să spunem Stop! deprecierii şi pierderii acestuia.

Nimic nu justifică o atitudine care să ducă la deprecierea patrimoniului naţional de dragul dezvoltării. Nimic nu justifică neglijarea rădăcinilor culturii româneşti, a spiritualităţii româneşti. Nimic nu justifică tratarea patrimoniului naţional ca fiind o chestiune anexă a vieţii de zi cu zi, în loc să fie un pilon de bază al identităţii noastre.

Chestiunea patrimoniului este abordabilă la cel mai înalt nivel, prin decizia pe care am luat-o ieri – şi o vom face publică foarte curând – de a constitui o comisie care să pună un diagnostic asupra a ceea ce avem de făcut pentru păstrarea patrimoniului naţional şi asupra măsurilor pe care le avem de luat, pentru ca această avere care nu poate cuantificată în euro sau dolari, reprezentând însăşi conştiinţa noastră naţională, să dobândească un regim de prioritate în ceea ce priveşte conservarea şi transmiterea către generaţiile viitoare.

Am amânat un anunţ public exact pentru că ştiam că urmează Ziua Internaţională a monumentelor şi siturilor – suntem cu doar două zile înaintea acestui moment – şi, pe data de 18 aprilie, vom face cunoscută înfiinţarea unei Comisii prezidenţiale care să propună măsuri legate de păstrarea patrimoniului.

Faptul că ne-a adunat astăzi, aici, la Cotroceni, un moment de cultură – până la urmă, este prima dată, după 1984, cînd li se redă românilor o valoare, o părticică din valoarea sufletului lor şi a istoriei lor, al istoriei ortodoxiei – este unul important, pe care îl salut cu mulţumiri deosebite pentru cei care şi-au pus în slujba acestui eveniment, a acestei întreprinderi, răbdarea, onoarea, talentul, curajul, banii – totul, aşa cum am spus, pentru a ne da o parte din sufletul românesc înapoi.

Vă mulţumesc mult!”