Recviemul de Verdi la Filarmonica din Braşov

---

Pentru concertul din această săptămână, Filarmonica din Braşov a programat joi 24 aprilie, la ora 19,00, în sala Complexului Militar, Recviemul de Verdi.
Dirijor: Ovidiu Dan Chirilă. Solişti: soprana Bianca Manoleanu, mezzosoprana Lăcrămioara Platon, tenorul Alfredo Pascu şi basul Sandor Arpad.
În istoria muzicii, „Messa da Requiem” de Verdi ocupă un loc cu totul aparte. Ea are particularităţi speciale printre lucrările de gen. Dacă Recviemul în re minor de Mozart sugerează, dincolo de patetismul unor pasaje ori de reculegerea meditativă din altele, o solemnă demnitate, dacă acela de Berlioz e terifiant, iar Recviemul german de Brahms, o cantată funebră ce părăseşte textul liturgic, ampla partitură terminată de autorul lui Otello în februarie 1874, pentru comemorarea poetului Alessandro Manzoni (1785–1873), a reprezentat de la prima ei audiţie, la 22 mai 1874, o problemă nu numai din unghiul clasificării ca specie, cât şi al conţinutului. Recviemul lui Verdi a şocat. Albert Schnerlich îl considera „un monstru liturgic”. Pentru Carl Dalhaus, „verdiana messă de requiem poate fi plasată în acel grup de compoziţii sacre ce se pot cânta în biserică.” Caracterizarea se referă desigur la libertăţile de conţinut şi formă din această „reprezentare panoramică în formă de frescă”, cum o definea Gustavo Marchesi. Indiferent însă de obiecţii, „Messa da Requiem” de Verdi rămâne una dintre cele mai zguduitoare din întreaga muzică de inspiraţie religioasă. Cer şi pământ se află la Verdi într-o opoziţie tragică. Moartea presupune, în primul rând, consfinţirea unui conflict. Divinitatea există pentru a dezvălui tragicul condiţiei umane. În acest fel s-ar putea interpreta însăşi structura Recviemului verdian, care depăşeşte, prin caracteristicile construcţiei, forma de suită, obişnuită unor asemenea compoziţii. Dies irae, partea a doua, are proporţiile unui act de operă, fiind de un puternic dramatism, după ce în prima, Requiem aeternam, starea de linişte şi spiritualizarea anunţau mai degrabă suprema împăcare. Dar Verdi este un maestru al răsturnărilor dramatice, iar Recviemul rămâne şi el, într-o măsură, o creaţie „scenică”, mai ales prin impresiile teatrale din acest extraordinar Dies irae. Pentru a marca semnificaţia relativ schimbată faţă de modelul canonic, recviemul nu se încheie cu obişnuitul Agnus Dei (finalul tradiţional al missei), imagine a jertfei purificatoare, sau cu un communio (Lux aeterna), ci cu o spectaculoasă fugă pe tema „Libera me, Domine, de morte aeterna”, revoltă condusă la înalta transfigurare. (Tudor CRISTIAN)